Necazurile altuia sau și ale tale?

Săptămâna trecută am lipsit din Israel, în total vreo 72 ore. Imediat voi relata pe unde am fost. Dar am ținut legătura cu ”casa” prin posturile de radio israeliene, în total cam de vreo patru ori, adică o dată la 12 ore. Iată ce am cules din știrile acelor ore în care am fost departe: un atac de rachete asupra sudului Israelului, de proveniență Gaza, o încercare de a ataca civili în regiunea de centru (continuarea a ceea ce se numește pe aici intifada cuțitarilor), raportul oficial despre erorile comise de armata israeliană în timpul ultimului război împotriva Hamasului (74 soldați și ofițeri căzuți în luptele din vara anului 2014) și două atacuri cu armă de foc, trei morți, rezultatul permanentei lupte sângeroase între mafioți israelieni dornici de a obține superioritate în lumea interlopă.

Nu, acest trist bilanț nu e tipic pentru Israel, ci trebuie înțeles  doar ca un exemplu de  varietate a acțiunilor violente împotriva unui stat și a unei populații care reprezintă , poate, 0.1% din suprafața globului și din populația întregului mapamond, dar care concentrează zeci din procente din violența mondială.

Știu, aceste date nu surprind pe nimeni. În ochii mei omenirea, din acest punct de vedere, se împarte în trei categorii neegale: cei care aud aceste știri și le uită imediat, cei care nici măcar nu știu și nici nu-i interesează ce se întâmplă pe aici și noi, israelienii, care nu uităm nimic, dar care ne-am obișnuit cu știri de genul acesta, nu ne mai mirăm, ci pur și simplu continuăm să existăm, conștienți de faptul că nu avem încotro și că trebuie să ne mulțumim cu ideea că nimeni nu ne invidiază. Sau cel puțin așa credeam până la acea călătorie departe, foarte departe de tumultul unei zile obișnuite pe meleagurile mele.

Și acum, iată povestea mea.

Am fost la New York. Pentru 36 ore netto, restul pe drumuri, în aeropoarte și în aer. Am participat la (scuzați-mi expresia) un târg de forță de muncă, organizat de o cunoscută asociație publică americană, sprijinită de guvernul israelian, și acționând în sprijinul acelor evrei americani, canadieni sau britanici care doresc să emigreze în Israel.

Cititorul de rând poate nu știe, dar emigrația spre Israel e un fenomen social permanent, și cam 20-25.000 noi veniți ni se alătură în fiecare an.

Nu sunt sociolog și nici nu posed date statistice clare privitor la motivele pentru care individul – aflat într-o țară liberă și democratică, trăind o viață aparent normală și nesilit de nimeni  –  hotărăște , într-o bună zi sau în miez de noapte, să lase totul în urmă, să ia cu el (sau cu ea) familie și tot ce poate fi împachetat și să devină cetățean israelian.

Știam și cunosc mulți nou/vechi veniți, pe care religia i-a determinat să facă acest pas crucial și să se așeze printre noi, în special la Ierusalim, cât mai aproape de Zidul Plângerii și de locul unde sălășluia acum 2000 ani cel de al doilea templu.

Personal această dorință a religiosului practicant de a fi aproape de locurile unde s-a născut poporul de care aparține, mânat de dorința de a se apropia de spiritul dumnezeiesc  și de locurile sfinte, mi se pare absolut normală și perfect explicabilă.

Pe ceilalți, însă, nu prea i-am înțeles.

Oh, pardon, greșesc! Și încă cum!!

Oare cum să nu-i înțelegi pe acei evrei europeni,care, total bulversați de ideea antisemitismului la ei acasă, cu frica-n sân pentru viața lor și a copiilor lor, dar mai ales frustrați de faptul că volens nolens devin treptat cetățeni de categoria a doua în propria lor țară, decid să-și unească soarta cu semenii lor, să sufere împreună cu cei de aici, cu convingerea că mai rău nu poate fi și că poate, împreună, vor putea fi biruite intemperiile vremurilor și vor ajunge, așa cum scrie în Biblie, să se bucure de o viață liniștită și îndestulătoare, până la vârsta de 120 ani!

Pentru că, din păcate, antisemitismul e prezent, înrădăcinat și deci permanent , pe bătrânul continent, face parte integrantă din moravurile de zeci de generații și, din când în când, evident, ca o molimă produsă de un germene congelat și care profită de anumite condiții sociopolitice, devine activ, atacă și distruge tot ce e viabil în jurul lui. Se pare, de exemplu, că fiecare val de antisemitism în Franța are ca rezultat sute de noi emigranți care se refugiază aici, departe de tot ce li s-a întâmplat, lor sau altora ca ei.

Dar americani?!

Nu. E u știu că americanii nu suferă de antisemitim. Nu. În America sunt la ei acasă și încă cum!! Puțini la număr față de întreaga populație, ei sunt perfect integrați în viața de toate zilele, liberi să respecte toate obiceiurile părintești, să ocupe cele mai distinse funcții publice, și chiar să se îmbogățească! Azi până și Clintonii și Trumpii au evrei în familie, atunci ce mai avem noi de adăogat?!

America e plină de sinagogi  și să nu mai vorbim de New York. Numărul evreilor newyorkezi se ridică la circa 2 milioane, adică vreun sfert din tot ce mișcă în acel oraș trepidant și viu 24 ore din 24. Se spune că nimeni nu se poate alege ca primar al orașului fără sprijinul populației evreiești.  Sărbătorile religioase evreiești sunt respectate în tot orașul, cunoscutul centru cultural Lincoln se închide de Anul Nou Evreiesc, iar magazinele alimentare au toate (sau mai toate) raioane speciale de alimente kașer, mai ales de Paștele Evreiesc.

Ei bine, sunt în situația de a aduce cititorului vești proaspete, nu de cea mai bună calitate.

Și pentru asta, trebuie să mă întorc la povestea originală.

La evenimentul de care aminteam mai sus am participat în calitate de reprezentant al unei instituții medicale israeliene, dornică să recruteze personal medical pentru noua clădire ce va fi dată în curând în folosință. Deci înarmat cu toate informațiile necesare și lăsând deoparte oboseala zborului de 11 ore, ajutat de două funcționare ”băștinașe”, m-am așezat la masa destinată, în așteptarea candidaților.

Timp de aproape 10 ore s-au perindat prin fața noastră 18 persoane interesate a ”face alya”, expresie anglo-ebraică însemnând emigrare în Israel. Ceva mai puțin de 1.5% din toți cei înscriși pentru interviuri, dar aproape jumătate din cei cu meserii legate de activitatea medicală și participanți la evenimentul respectiv.

Știu, nimic nu e mai înșelător decât statistica. Știu, prin statistică poți dovedi orice. Știu, a prelucra statistic date provenite de la 18 indivizi înseamnă a obține ”concluzii” de la bun început eronate.

Deci departe de mine tendința de a reproduce aici date aritmetice, ci doar impresii, impresii și nimic altceva.

Vorbeam de indivizi, dar de fapt majoritatea celor intervievați au familii, uneori chiar numeroase, pentru că o bună parte din cei pe care i-am cunoscut cu această ocazie sunt religioși, pentru care preceptul ebraic de înmulțire e unul din cele mai respectate.

Bineînțeles, prima întrebare a fost legată de motivul intenției de a emigra.

N-am simțit nici un moment că în fața mea se află o persoană în restriște financiară. Nu, nimeni n-a etalat o bunăstare ieșită din comun (bogătașii nu au nevoie de ajutor instituțional pentru a se descurca în Israel!), așa că factorul material nu a intrat deloc în discuție.

Dar majoritatea celor cu care am avut ocazia să discut pe îndelete, în medie o jumătate de oră  cu fiecare, a descris o situație în care continuarea existenței ”acolo” devine dacă nu periculoasă, cel puțin enervantă și descurajatoare.

Nici unul din cei ce s-au așezat pe scaunul din fața mea nu a vorbit de mormintele evreiești profanate în ultimele săptămâni în diferite părți ale Statelor Unite, și nici despre Donald Trump și recrudescența tendințelor rasiste din ultima vreme.

Dar cei mai mulți au povestit de ”atmosferă”, de ”incompatibilitate”, de ”înstrăinare”.

Fără discuție, elementul religios ce împinge la emigrare nu poate fi subestimat, dar senzația pe care am avut-o de-a lungul acelor ore lungi și obositoare a fost  lipsa de dorință de a mai lupta  cu o situație care nu are șanse de îmbunătățire.

Soluția? ”Să fii cu ai tăi” sau ”să îngijesc pacienți în Israel și nu aici”, sau ”las aici totul, inclusiv copii căsătoriți, vreau să încep o viață nouă, printre ai mei”.

Aș dori să fiu scuzat pentru superficialitatea cu care am încercat să creionez o situație care e  mult mai complicată și care are o mulțime de nuanțe individuale.

Intenția a fost de a împărtăși celor care vor citi aceste rânduri gândurile mele, de emigrant de acum 45 ani, părăsind un regim comunist antiuman și anisemit, ajungând într-o țară care nu era a mea decât teoretic și adaptat la noile locuri într-un mod pe care mulți îl pot invidia.

Ce-am simțit în acele ore de discuții complet neformale?

Încerc să găsesc cuvintele: surpriză, la un moment dat dublată de consternare, o continuă încercare de a percepe nuanțe, dar mai ales o puternică dorință de a fi de folos. Și pe undeva o ușoară senzație de invidie. Da, de invidie!

Pe mine, ca și pe alte zeci și sute de mii de emigranți, nimeni nu m-a întrebat de ce vreau ”s-o fac” și nici nu mi-a oferit datele  necesare pentru a înțelege ce mă așteaptă în Țara Sfântă.

Și asta nu pentru că nu aveam în fața mea alternative, alte locuri, mai propice și mai linștite.

Dar iată că în viață lucrurile se schimbă și iau întorsături neașteptate.

Așa se explică că există în lumea asta indivizi și familii care n-au nimic împotrivă de a-și uni soarta cu a mea, și de a lua parte activă la o existență din care elementul de violență, nesiguranță și temere nu poate fi despărțit de aerul pe care-l respiri în fiecare moment.

Iată de ce, deodată, acolo în New Yorkul innorat și răcoros, am simțit că de fapt problemele noilor mele cunoștințe sunt de fapt și ale mele, pe undeva o senzație de solidaritate, care nu-mi dă astâmpăr de când m-am înapoiat la mine acasă.

Gabriel Ben Meron

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • G. Litatczek commented on March 10, 2017 Reply

    In general trist. Dar mai aveți și prieteni printre care mă poți număra. Analiza ta. este foarte realistă!

    • bn meron commented on March 10, 2017 Reply

      Merci
      Apreciez
      GG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *