Viața la ”țară”

Potrivit tradiției ne amintim în fiecare an de ziua în care părinții noștri au părăsit această viață. Ne ducem la cimitir la mormintele lor, așezăm acolo flori sau pietre, după obiceiul credinței în care ne-am născut, sau ne rugăm pentru sufletele lor, dacă mai știm sau mai obișnuim să ne rugăm. Dacă nu, cel puțin îi pomenim, dacă nu cumva uităm s-o facem fiind prea ocupați de propria noastră viață, de propriile noastre provocări, temeri sau satisfacții…Oricum, cei mai mulți oameni în diverse feluri și cu diverse intensități, comit acest gest de pietate postumă. La evrei este una din obligațiile religioase esențiale să facă în fiecare an  acest act de pomenire a părinților decedați, în ziua în care au încetat din viață potrivit calendarului evreiesc. Şi pentru că acest ceremonial religios, nu se poate face decât în prezența unui cvorum de zece bărbați evrei (Minian), e nevoie de o minimă pregătire a ”evenimentului” ca să nu ai surpriza penibilă că nu poți să-ți amintești de părintele tău, cu respectarea regulilor rigide ale tradiției strămoșești, care fără îndoială își au semnificațiile lor. Și nu doar atât. În fiecare an, de patru ori, cu ocazia fiecăreia din cele patru mari sărbători, Ziua Ispășirii (Iom Kipur), Paști (Pesach), Primirea Legii (Șavuot) și Sărbătoarea Corturilor (Sucot) ne amintim de părinții noștri și ne rugăm pentru ca ”Dumnezeu să-și aducă aminte de sufletele lor”. Și mai spunem în multe ocazii o rugăciune devenită foarte cunoscută ca o ofrandă adusă memoriei părinților dispăruți în veșnicie, care se numește KADIȘ, și de fapt nu are nicio legătură nemijlocită cu amintirea celor care ne-au fost părinți fiind o odă pentru glorificarea Numelui Sfânt al celui  Atotputernic al cărui nume nu poate fi rostit ”în deșert”. Ne amintim de părinții noștri că au murit,  dar nu ne amintim  decât rar și întâmplător cum au trăit.

 

 

Locuri natale

Tata s-a născut la 23 martie în 1901 și ar fi împlinit astăzi 116 ani. S-a născut odată cu primăvara începutului de an care  era începutul unui nou secol. S-a născut într-un sat care se numește Bătuța, un sat care astăzi are 96 de locuitori și o biserică ortodoxă pe drumul dintre Săvârșin – unde  se află un frumos Castel Regal – și Lipova unde se află impresionanta ruină a Cetății Șoimoș. Castelul pe care Regele Mihai l-a cumpărat în 1943 a fost construit ca un castel de vânătoare de către familia Huniazilor în jurul anului 1800. Cetatea Șoimoș  a fost reședința luxoasă a marelui rege Matei Corvin, (românul care a adus faimă Ungariei).  Desigur nu aceste vecinătăți istorice l-au ispitit pe bunicul meu să se mute la Bătuța. Era proaspăt căsătorit cu o  tânără domnișoară (foarte tânără, de numai 16 ani) Valeria Munk din Lipova. Nu era neapărat o căsătorie din dragoste, văzut, plăcut, luat. Pe vremea aceea, mai cu seamă la tinerii evrei de prin părțile Ardealului, căsătoriile erau aranjate de părinți cu un ”marketing” prealabil, socrii mari (adică părinții băiatului) se informau înainte de toate  despre zestrea fetei. Restul calităților – importante mai ales după întemeierea familiei – cumințenia, hărnicia, frumusețea  viitoarei soții,  erau bine venite desigur și ele, dar…după.  Familia bunicului, familia Roth, trăia deja la Arad.

Bunicul Vilmos

Bunicul purta numele  de Vilmos  corespondent maghiar al numelui german de Wilhelm pe atunci la modă căci era purtat de primii doi împărați ai proaspătului Imperiu German făurit de Bismark. Imperiul a fost proclamat după unificarea multelor state germane  și  victoria lor asupra Franței, iar regele Prusiei Wilhelm von Hohenzollern a devenit la 1 ianuarie 1871 primul împărat al celui de al doilea Reich. Bunicul s-a născut cu un an mai târziu și a primit acest nume de împărat, nu prea frecvent la evrei. În compensare a primit numele evreiesc de ”Zeev” care înseamnă în limba ebraică ”lup”. Fiind singurul băiat din familia Roth, cu  7 surori, tatăl lor Jakab (Iacob) – străbunicul meu – avea de înfruntat dificila sarcină de a asigura zestrea celor 7 fete. Așa că nu e de mirare că pentru singurul băiat, trebuia să caute o mireasă cu zestre bună. A găsit-o la Lipova la familia Munk, o familie de oameni harnici bine situată în acest prosper oraș apropiat de Arad. Familia Munk avea de măritat două fete. Una din ele (cea mai mare căci asta era ordinea ”halahică”) avea deja un pețitor un tânăr meseriaș evreu Adolf Révész, care a  ajuns să facă o ”carieră” reușită devenind reprezentantul  companiei germane Singer, cel mai cunoscut fabricant de mașini de cusut. Cea mai mică (și cum se întâmplă și în povești) cea mai frumoasă și mai vrednică, Valika (diminutivul în limba maghiară a numelui Valeria) la vârsta de numai 16 ani a devenit ”doamna Roth Wilhelm”. Cu zestrea bunicei, bunicul  trebuia să facă o ”investiție” care să asigure traiul decent al tinerei familii, căci din momentul căsătoriei, nimeni nu le mai dădea nicio lețcaie. Ce șanse de investiții avea un tânăr evreu, orășean, proaspăt căsătorit, în primul an al secolului XX, în Ardeal? De ce se putea apuca? Locuri de muncă nu prea erau, slujbe publice la stat evreii nu prea primeau. Cel mai la îndemână era micul comerț. Încercând să evite concurența, dar nici să se îndepărteze prea mult de familie, căci deh, nu se știe niciodată, când și cât de urgent ai nevoie de un ajutor. Și apoi mai era și evreitatea.

Mini-istorie despre evreii din Ardeal

Bunicul nu era om religios, nici bunica. Dar asta la evrei nu înseamnă mare lucru. Chiar dacă un evreu nu era religios – cel puțin în perioada aceea  așa era – avea un sentiment neștirbit de apartenență și toate micile sau marile gesturi care țin de tradiție și moștenire spirituală se păstrau riguros. Paradoxal, emanciparea evreilor care a fost un fenomen general în Europa de Vest și Europa Centrală, pornită impetuos după revoluția franceză şi continuată, și mai intens de Napoleon, a avut unele  consecințe neașteptate. De la izolarea comunităților evreiești în ghetouri concentrate de regulă în orașele mai importante, evreii care au dobândit libertăți cetățenești depline în această parte a Europei  s-au răspândit în căutarea unor noi resurse existențiale în orășele și sate. Aceasta a fost una din cauzele care au condus la reforme religioase și laicizare apoi la intermariaje și asimilare. Cel mai important instrument al păstrării unicității și rezilienței poporului evreu de a lungul veacurilor în diaspora – educația evreiască – s-a șubrezit din cauza disipării în nenumărate localități mici unde nu se mai puteau organiza tradiționalele hedere evreiești în care copii învățau să citească de la vârsta de patru ani și continuau să învețe perceptele din Tora și Talmud cel puțin până la vârsta adolescenței. Mijloacele de transport și comunicarea, destul de precare, îngreunau și mai mult păstrarea tradițiilor și a vieții religioase care aveau rigori greu de îndeplinit în totalitate în multele localități mici, sate și orășele cu foarte puțini evrei. Istoria și evoluția comunităților sau familiilor evreiești în partea de Vest a Transilvaniei  a fost marcată de această realitate coroborată cu schimbările geopolitice specifice acestor județe mărginașe (Satu-Mare, Bihor, Arad și Banat) cunoscute și sub denumirea de Partium. Până în 1867 această zonă a fost mai curând sub influență austriacă, ceea ce a favorizat migrația evreilor din toate provinciile Imperiului Habsburgic.

Rabinul Aron Chorin

După 1867, anul încheierii concordatului care a însemnat debutul Austro-Ungariei, zona Partium – ca parte a Ardealului – a ajuns sub administrație maghiară care avea să dureze de facto 45 de ani. Evreii din Ungaria au dobândit drepturi cetățenești egale cu ale tuturor celorlalte minorități (etnice și/sau religioase) încă din anul 1848, după revoluția democratică-liberală, dar este interesant de remarcat că pentru emanciparea evreilor a fost dată o lege specială care, pe lângă recunoașterea egalității lor în drepturi, făcea o discriminare precizând că în cazul căsătoriilor mixte copiii trebuiau în mod obligatoriu botezați creștini. Concomitent cu liberalizarea, s-a promovat o politică agresivă de maghiarizare prin toate mijloacele de influențare sau chiar constrângere.  Astfel că în scurtă vreme evreii au devenit ”maghiari de religie mozaică” și mulți și-au schimbat  numele (de cele mai multe ori cele ”nemțești” date prin Edictul de Toleranță al împăratului Iosef II au fost traduse în limba maghiară:). Această idee  că evreii nu ar constitui o națiune fiind doar o religie aparte în cadrul  națiunii – stat a fost lansată în Franța napoleoniană și preluată cu fervoare de evreii din Ungaria. Chiar și astăzi o parte din evreii din Ungaria (după Holocaust și după proclamarea Statului Evreu) se mai consideră de naționalitate maghiară. Deci evreii din Partium (cei mai numeroși din tot Ardealul, fiind 166.000 la recensământul din 1910 în timp ce, în aceeaşi perioadă, în tot restul Transilvaniei erau perioadă doar 65.000) se bucurau de libertăți cetățenești și libertate de mișcare depline, vorbeau limba maghiară, aveau afinități culturale maghiare, iar din punct de vedere al religiei se considerau evrei neologi. De altfel leagănul denominațiunii neologe a fost la Arad și figura  ei proeminentă, rabinul arădean Aron Chorin, a promovat principiile reformei în practica religioasă iudaică prin lucrările lui publicate cu 200 de ani în urmă. E de la sine înțeles că autoritatea spirituală a lui Aron Chorin a contribuit la conturarea profilului majorității evreilor în această parte a Ardealului, liberali, întreprinzători, neologi, de cultură maghiară și aparținând clasei mijlocii, întreținând relații prietenoase cu populația creștină majoritară și cu autoritățile.

 

Mini – afacere familiară

În acest peisaj  și-a început viața tânăra pereche în anul 1900, în  comuna Bârzava, satul  Batuța, unde  au deschis o băcănie în care vindeau tot ce se cumpăra:), dar evident cele mai căutate și vândute produse erau băuturile. Iar dintre băuturi cea mai vândută era berea, pe care o aduceau de la Lipova. Acolo funcționa de prin 1880 o fabrică de bere. Cei doi copii tata, care a primit numele de Andrei și  Alice (mătușa),  s-au născut în aceeași zi de 23 martie dar în ani diferiți și în localități diferite. Diferența era de doi ani și cinci kilometri, căci bunicii s-au mutat tot în comuna Bârzava dar într-un alt sat vecin: Căpruța. Au locuit câțiva ani în acest sat frumos pe malul Mureșului, pe lângă care am trecut de foarte multe ori călătorind pe șoseaua care leagă Deva de Arad, dar n-am oprit niciodată în sat.

 

Andrei şi Alice la Lupeni

Școala la Lupeni

Când tata a ajuns la vârsta școlară, bunicii s-au mutat la Lupeni, o comună mare – devenită peste mulți ani, municipiu – situată în Valea Jiului, cel mai important centru minier al Văii care a rămas în istorie pentru   cel puțin două evenimente majore  petrecute acolo. Două mari greve. Una în 1929 la care au participat vreo 6000 de mineri, cerând creșterea salariilor și îmbunătățirea condițiilor de muncă, s-a încheiat cu intervenția armatei și moartea a 65 de greviști. A doua, în 1977, care s-a încheiat cu venirea lui Ceaușescu în Valea Jiului și arestarea câtorva sute de mineri. Dar în 1910, când bunicul Roth cu  mica lui familie s-a mutat acolo, Lupeni era un loc prosper într-o remarcabilă dezvoltare începând din prima jumătate a secolului XIX când a început mineritul cărbunelui. Mineri, dar și alți meseriași, din toate provinciile Imperiului au împânzit împrejurimile. Printre ei și evrei. Ajunsese să se adune o mică comunitate cu peste două sute de enoriași. Bunicul a cumpărat o casă pe strada principală la numărul 257 cu o curte mare, în care a ridicat  clădiri pentru activitatea lui de ”angrosist” important de băuturi ”spirtoase”. Cu depozite, instalații de răcire, de îmbuteliere, etichetare  și distribuire. Tata și Alice, cei doi copii, se bucurau jucându-se în curtea mare plină de obiecte stranii dar minunate pentru eternul tânăr joc de-a v-ați ascunselea.

La fel de stranii și minunate au fost după 30 de ani și pentru mine. M-am jucat în aceeași curte, cu aceeași înfrigurare. Îmi plăcea, mai cu seamă, postura de căruțaș… De acolo mi se trage  probabil năravul de a ”ține hățurile” :). La Lupeni nu funcționa decât o școală primară. Minerii nu se prea ”omorau” să-și dea copii la școli mai înalte. Așa că cei doi copii ai familiei, după ce au urmat școala primară din Lupeni, au fost nevoiți să învețe departe de locurile natale.

 

Liceul și armata

Tata a făcut liceul în orașul Gyula un orășel din Partium, de unde era originar străbunicul meu Jakab (Iacob) Roth. Orașul păstrează și astăzi un caracter multicultural, cu o importantă minoritate vorbitoare de limba română și cu un liceu reputat cu tradiție, la care au studiat mari personalității ale culturii maghiare  (compozitorul Ferenc Erkel, pictorul Mihály Munkácsi) dar și unul dintre personalitățile marcante ale Școlii Ardelene: Moise Nicoară. Tata era foarte mândru de anii   petrecuți la celebrul liceu unde și-a dat bacalaureatul în 1919. Era o perioadă bulversată.  După ce guvernul pro-german, condus de Marghiloman, a semnat în iulie 1918, la București, tratatul de pace separată cu Puterile Centrale, (tratat care nu a fost ratificat de regele Ferdinand) autoritățile Ungare exercitau de drept administrarea Ardealului.

Andrei licean

Unirea proclamată la  1 decembrie 1918 nu avea să devină aplicabilă “de jure” decât la sfârșitul anului 1920, după Conferința de Pace de la Paris care a consfințit Tratatul de la Trianon. Războiul româno-ungar, din primăvara și vara anului 1919, a afectat din plin teritoriul pe care tânărul absolvent al liceului din Gyula trebuia să-l parcurgă de câteva ori, având un permis special pentru călătorie în zona de război. Ungurii nu voiau să părăsească teritoriul Transilvaniei sperând ca să obțină condiții mai favorabile la Conferința de Pace care era în curs de desfășurare. Pe acest fundal a fost posibilă venirea la putere a sovietelor la Budapesta, care au încercat să organizeze lupta împotriva Armatei Regale Române. Aceasta a complicat și mai mult situația în Transilvania și îndeosebi în județele limitrofe unde funcționau în dezacord Consiliul Național Român și Consiliul Național Maghiar (constituit în replică). În numeroase localități, autoritățile administrației maghiare,  încă în funcție, au început să facă recrutări. Astfel a ajuns și tata recrut în armata maghiară după care a devenit ofițer în Armata Română la Oradea în 1923.

Tata. tânor ofiţer

 

Universitare

În același an, la insistențele bunicului, ale cărui afaceri au crescut în volum și diversitate, simțindu-se nevoia unei administrații mai calificate, tata a devenit student la Academia Comercială din Cluj. Înființată în 1920, ca prima instituție de învățământ superior cu limba de predare română din Transilvania, în 1922  și-a schimbat denumirea în Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale. Tata, deși a terminat un liceu de limba maghiară, vorbea fluent românește așa că s-a adaptat ușor vieții universitare din Cluj vestită pentru atmosfera ei plăcută și anturajul intelectual de ținută. Cu atât mai șocant a fost impactul neașteptat al bătăilor și înjurăturilor administrate de un grup numeros de studenți români ”creștini”, studenților evrei de la Facultatea de Medicină din frumosul și elevatul Cluj. Pretextul care a ”declanșat” incidentul a fost problema disecțiilor:). Nu mi-a fost foarte clar dacă ceea ce i-a supărat pe bătăușii ”tinerei” mișcări legionare a fost pângărirea cadavrelor creștine de către studenții mediciniști evrei (care oricum erau prea mulți:)) sau, dimpotrivă, infestarea studenților creștini nevoiți să disece cadavre evreiești, destul că pe străzile clujene s-a scandat sloganul ”Jos jidanii” și au fost sparte vitrinele (prea numeroase:)) ale prăvăliilor evreiești din care puține au rămas nedevastate. Dar când tata a ajuns peste un an și el student la Cluj (ce-i drept nu la Medicină:) antisemitismul visceral și agresiv al Gărzii de Fier nu mai era subiect de ”premieră” ci a ”decăzut” la statutul de ”fapt divers”. Pentru evreii din Ardeal, care s-au bucurat sub guvernarea austro-ungară de un tratament la fel cu al tuturor celorlalți cetățeni, această schimbare de atitudine, tolerată de autorități a avut efectul unui ”duș rece”. Nu că antisemitismul ar fi fost o invenție recentă. A ”funcționat” de secole în toată Europa. Dar, după Marea Unire evreii din Transilvania au fost surprinși de vehemența și caracterul de masă al antisemitismului cu care s-au trezit întâmpinați. Mai târziu aveau să afle că fenomenul a cuprins în anii următori  Europa întreagă cu o violență neimaginabilă.

 

Andrei Roth student la Cluj

Familiale

Cu diploma Academică și cu experiențele dulci și amare din studenția petrecută la Cluj, tata s-a întors  la liniștea din Lupeni, la familie și la prieteni, la frumoasele excursii pe muntele Straja din minunatul Retezat, la zilele însorite cu zăpadă petrecute pe schiuri, la clubul de fotbal și la vioara lui credincioasă cu al cărei sunet își fermeca auditoriul (format evident cu precădere din fetele frumoase ale Lupenilor:). Cu toate că nu era o persoană practicantă (în sens religios), întreținea relații apropiate cu membrii micii comunități evreiești, din care făceau parte cei mai mulți dintre intelectualii din comună. Se întâlneau la agape cuminți în restaurantul din vecinătatea casei bunicului care era cunoscut sub denumirea de ”șeferai”. Denumirea provenea de la numele proprietarului Schaefer a cărui soție (tanti Ethel) era una din cele șapte surori ale bunicului. Dar viața lui tata nu era alcătuită doar din momentele plăcute ale zilelor de sărbătoare. Muncea din greu, călătorea des, pentru derularea numeroaselor contracte cu furnizori din toată țara, coordona cu pricepere mica întreprindere în care lucrau zece oameni. Unul din orașele pe care le vizita mai des era și Oradea unde își avea sediul fabrica de bere ”Dreher-Hagenmacher” o marcă renumită în domeniu. Avea și un văr la Oradea – Elemer Roth – prin care a cunoscut-o pe frumoasa Margareta Reisman cea care avea să-i devină soție după o perioadă scurtă în care ”i-a făcut curte”.

La tanti Roza, în Oradea

Mătușa ei, Roza Reisman era o personalitate notorie a evreimii orădene care reprezenta  mai mult de o treime din populația ”micului Paris de pe malul Crișului”. Roza néni (tanti Roza) era scriitoare, a scos câteva volumașe de versuri foarte apreciate de ”critica” locală.  A fost deportată împreună cu cei 35000 de evrei orădeni și nu a fost printre cei puțini care au supraviețuit… În frumoasa ei casă s-au cunoscut părinții mei, în 1934. În același an s-au căsătorit. Ceremonia religioasă s-a petrecut sub ”hupa” (Baldachinul sub care se oficiază căsătoria la evrei) în sinagoga din Satu-Mare, de pe strada Decebal. Tatăl mamei mele (bunicul Reimann) era un evreu ortodox care în fiecare dimineață se ruga punându-și tefilin (filactere). Asta însă nu-l împiedica să crească porci (alături de oi și vite) pe moșia lui, o mare fermă model situată în satul Amați la 3 kilometri de Satu-Mare. După cele 9 luni ”regulamentare” m-am născut eu. Căsnicia părinților mei nu a fost neapărat o căsnicie din mare dragoste. S-au cunoscut, s-au plăcut și pentru că ambii doreau să se căsătorească fiind la ”limita de vârstă” (tata avea 33 de ani, iar mama 29 )  s-au luat cu încuviințarea celor doi socri care între timp au obținut informații despre situația materială a nurorii și ginerelui.

Mama, Tata şi cu mine

Tânăra familie s-a stabilit la Lupeni cum era firesc, tata continuându-și activitatea, iar mama încercând să se acomodeze cu noul cămin, ceea ce nu a fost un lucru atât de ușor. Viața lor a continuat în matca obișnuită și în afara de evenimentele familiale (care erau destul de frecvente ținând seama de mărimea familiei) nimic nu tulbura liniștea și oarecum monotonia vieții. Cei mai mulți din familie locuiau la Arad, dar unii și la Petroșani, Lipova, Săvârșin ca să nu mai vorbim de familia mamei având ”cartierul general” la Satu-Mare și împrejurimi.

La tenis, cu prietenii

 

Dezastrul (Șoah)

Chiar fără televiziuni și fără internet, veștile rele circulau cu viteza gândului. Chiar și în comuna Lupeni au ajuns îngrijorările care au început să cuprindă Europa și, în mod deosebit, pe evreii ei. Dar temerile au apărut treptat și cauzele lor păreau foarte îndepărtate. E adevărat că printre evreii ardeleni exista un curent sionist puternic. Editura ”Kiriat Sefer” din Lugoj era dedicată literaturii sioniste scrisă în bună măsură de un prolific poet, scriitor, traducător  care și-a atribuit numele ebraic cu rezonanță istorică Johanan ben Guș-Halav (János Giszkalay). Mulți susținători, printre care și tata, finanțau editura  și citeau cu nesaț despre renașterea Țării Israel. Dar formulând mai tranșant, era mai curând un fel de ”sionism de salon” devreme ce niciunul din ”sioniștii ardeleni” nu se gândea atunci în mod serios să plece în Palestina. Unchiul meu (Tibi bácsi) a făcut o călătorie de ”recunoaștere” și s-a întors cu multe cadouri artizanale, dar dezamăgit de cele văzute.  E adevărat că se vorbea deja de Hitler, de prigonirea evreilor din Germania, dar toate acestea păreau foarte departe de Lupeni.  Când a venit la guvernare în România Ion Gigurtu, cu măsurile antisemite, era deja prea târziu. Catastrofa care avea să coste milioane de vieți evreiești se rostogolea ca un tăvălug asupra căminelor evreiești.

Tata la vârsta maturităţii

La 6 septembrie 1940, în România s-a instalat guvernul ”național-legionar”, condus de Antonescu și Horia Sima. Din octombrie și până în 21 ianuarie 1941, bandele legionare au jefuit, maltratat și ucis, după bunul lor plac, evreii din orașele și comunele României sub cârmuirea îngăduitoare a lui Antonescu. Bunicul și tata au fost arestați și bătuți la sânge de legionarii din Lupeni în 20 noiembrie . Bunicul s-a întors după 2 zile, pe jumătate mort, pe tata nu l-am revăzut decât după doi ani. Un an a stat la pușcărie la Sibiu, iar după ”eliberare” a fost dus la muncă forțată. Pe data de 21 iunie 1941 din ordinul guvernului Antonescu, toți evreii din satele și comunele României au fost evacuați  din căminele lor și strânși în lagăre improvizate în orașele apropiate sau capitalele de județ. Familia noastră a fost evacuată din comuna Lupeni în lagărul de la Nălaț, lângă Hațeg…

Așa s-a terminat pentru evreii din România ”viața la țară”

Tiberiu Roth , 23 Martie 2017, la 116 ani de la nașterea Tatălui meu (Zichrono Livraha)

10 Comments

  • Luca Marian, Brasov commented on May 21, 2017 Reply

    Bună ziua,
    Am citit pe nerăsuflate întreg articolul dumneavoastră.
    O scriere deosebita asa cum este defapt și autorul.
    Am trăit emoția ca și cum va auzeam glasul cald, sincer.
    Aștept cu drag și continuarea.
    Multumesc încă o data pentru ce ne oferiți din suflet.
    Multa, multa sănătate și zile bune !
    Sărutări de mâini doamnei Vera !

  • Daniel Bertalan commented on May 17, 2017 Reply

    Citim cu mare placere articolele Dvs. Asteptam cu drag continuarea… Va multumim!

  • Felicia commented on May 15, 2017 Reply

    Foarte frumos!
    Istoria unei familii trebuie scrisa(spusa), sa ramana mostenire urmasilor. Nu trebuie uitata!

  • Albu Aaron commented on May 15, 2017 Reply

    Istorie si viata ! Superb !

  • MANDAL CORNELIU commented on May 14, 2017 Reply

    FRUMOS SI INDUTOSATOR. VIATA FRUMOASA SI DECENTA,DISTRUSA DE DEMENTA UMANA,DE OAMENI CARE CAUTA vinovati PENTRU FRUSTRARILE LOR PERSONALE

  • roby r commented on May 7, 2017 Reply

    merci

  • Roth Maria commented on May 7, 2017 Reply

    Calvarul evreilor din rural stramutati in orase sau in lagare de langa orase este necunoscut pentru cei mai multi din Romania.

  • Hava Oren commented on May 7, 2017 Reply

    Ce frumos! Și mai ales cât de familiar! Bătuța și Căpruța? Sigur! Treceam pe acolo de mai multe ori pe an. Am fost la același liceu ca bunicul dv,,la Moise Nicoară, doar cu vreo 60 de ani mai târziu. Iar în copilărie mi-am petrecut toate vacanțele la Lupeni. Ce mică e lumea!

    • tiberiu roth commented on May 8, 2017 Reply

      Multumesc si ma bucur ca avem atatea subiecte comune.Adevarat ca lumea este mica dar cred ca mai ales cea evreiasca!

  • Andrei S. commented on May 7, 2017 Reply

    Emotionant si bine scris!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *