Victor Rusu, un ziarist evreu din Botoșani, prea puțin cunoscut

În acest articol voi prezenta un ziarist evreu, botoșănean, care și-a onorat atât meseria cât și orașul în care s-a născut, ziarist de care poate unii își mai aduc aminte, iar alții nu știu nimic. Este vorba de Victor Rusu, pe care l-am cunoscut la mijlocul lunii mai, 1944. Atunci numele lui era Isac Cotiugaru. Și l-a schimbat în Victor Rusu, la scurt timp după ce a devenit ziarist. Încă de la începutul adolescenței era cel mai bun prieten al viitorului meu soț, Israil Bercovici, pentru mine, Izu. Era mai tânăr decât  Izu cu un an, deci născut în 1922. Din cele povestite de fiecare dintre ei, am reținut că era unicul copil  la părinți, iubit și cocoloșit, în măsura posibilului, ei fiind foarte săraci, locuind în „calicime” – cartierul evreilor săraci din Botoșani, unde locuia și Izu. După absolvirea școlii primare, părinții lui au reușit să-l dea la liceul comercial unde a urmat câteva clase, ceea ce i-a permis să lucreze ca un fel de  contabil la rude, încă din fragedă tinerețe. Tatăl lui era căruțaș și lucra și el la rudele care aveau o făbricuță de săpun și care, după cum îmi amintesc, profitau din plin după munca celor doi.

Botoșaniul de altădată

Mama lui era încă frumoasă, când am cunoscut-o eu, era  o gospodină exemplară în unica lor cameră de locuit, știa să citească și o preocupau și evenimentele  din afara casei. Nu știu exact cum s-au cunoscut cei doi băieți. Victor activa încă din adolescență la BETHAR (sioniști de dreapta) și chiar era în grupul lor de conducere. Izu frecventa casa rabinică și nu era implicat în nici o grupare sionistă, de stânga sau dreapta. Știu că de la începutul premilităriei, cei doi era nedespărțiți și, ulterior, când s-a instituit munca obligatorie, forțată  sub pază militară pentru evrei,  aceasta i-a unit și mai mult. La muncă  au format un grup împreună cu Ițic (Isac) Vaidenfeld, Israel Cuper, Izu Hafner, Iankale Herșcovici, Iancu Halperin, Weichselbaum (?), băieți foarte diferiți ca status social și cultural, dar foarte legați prin împrejurări, ducând aproape o viață de colectiv, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască nu atât fizic, cât moral, și chiar să-și completeze  cunoștințele, învățând unul de la celălalt. Pomenesc numele lor deoarece pentru mine fiecare dintre ei a însemnat ceva. Din cele povestite de soțul meu, perioada de muncă obligatorie forțată 1940-1944, a fost un fel de „universitate liberă”, o posibilitate de perfecționare la un nivel mai ridicat și diversificat ale celor știute sau necunoscute anterior. Fiecare a contribuit cu ceva:  Vaidenfeld făcuse deja un an  de politehnică la București, Cuper era medicinist, Victor era de mult un bun cunoscător de literatură română și universală, Hafner – cu cele câteva clase de liceu comercial – era un mare descurcăreț, Halperin avea un talent artistic  remarcabil , Herșcovici era bunătatea întruchipată, Weichselbaum, ardeleanul, știa ebraica și Izu Bercovici avea profunde cunoștințe religioase și citise foarte multă literatură idiș. Astfel, fără să-și dea seama, au învățat cu folos unii de la alții în acei ani grei de suferință.

Botoșani

4 Aprilie 1944, ziua intrării armatei sovietice în Botoșani, i-a prins pe acești băieți chiar în oraș, întâmplător într-o scurtă permisie pe care ei si-au prelungit-o având în vedere evenimentele de pe front. Eu i-am cunoscut pe toți, în special pe Victor, foarte curând, când am început să lucrez ( la 2 săptămâni după întoarcere) la Biroul Muncii care ținea de primărie, la serviciul de contabilitate, deși habar nu aveam ce înseamnă asta.  Acest serviciu a fost înființat pentru a se evita ca autoritățile sovietice să ridice arbitrat,  eventual chiar de pe stradă, cetățenii orașului, pentru diverse nevoi comunitare, curățenie, aprovizionare, strângere de bunuri din casele părăsite de cei care s-au refugiat  cu armata și oficialitățile române, odată cu apropierea frontului, sau chiar pentru săpare de șanțuri de apărare, frontul fiind la Iași. Practic, existând Biroul Muncii, dacă era nevoie de un număr de oameni pentru muncă, ei trebuiau ceruți de la  acest birou, asigura transportul și hrana lucrătorilor pentru perioada dată. Acolo lucra și viitorul meu soț și o parte dintre prietenii săi. Victor lucra la „serviciul de bunuri” al primăriei care inventaria, pentru păstrare, bunurile lăsate de cei care se refugiaseră, evitând furturile. Totuși s-au pierdut cu această ocazie multe bunuri părăsite. În această atmosferă de front în apropiere, prietenia dintre Victor și Izu s-a adâncit. Mai mult, chiar dormeau în același pat, deoarece nenorocita de casă din  ,,calicime” unde locuise Izu, fusese bombardată și familia încă nu avea un adăpost. Atunci, Victor nu dădea 2 bani pe inteligența mea și ori de câte ori avea ocazia când ne întâlneam, se lega  pe bună dreptate, de greșelile mele gramaticale și de limbă, neținând seama că timp de 3 ani, în deportare, m-am dezvățat aproape complet de vorbit. Sigur că mă simțeam prost și încercam să-mi corectez pe cât posibil greșelile sau să le evit. Nu mai spun cât eram de necăjită când o imita în vorbire pe sora mea mai mică care nu apucase înainte de deportare să facă decât 2 clase de liceu și –i lipseau cuvintele chiar cele uzuale, noi vorbind în casă limba germană. Dar cu toate aceste mărunte neajunsuri și ironii, pe atunci înghițite cu greutate, numai de dragul lui Izu, i-am tolerat prezența și l-am acceptat. Dar el era răutăcios nu numai cu noi, ci și foarte critic și ironic cu alți tineri și vârstnici, fără deosebire. Așa era el, egolatru și autoadmirativ, dar în același timp foarte timid, ceea ce-i poate explica, uneori, obrăznicia afișată în public. Dar asta o știu acum și n-am înțeles-o atunci.

Și tot sub influența lui, peste câteva luni, am încetat pentru prima dată, să postesc de Yom Kipur. Sigur că azi nu are nici o relevanță, dar atunci a însemnat un pas greu pentru mine, deși aveam 21 ani. Acasă, până la deportare, posteam de la 12 ani și în Transnistria, pe lângă posturile religioase, ne-am făcut obiceiul să postim  în cele mai multe zile de luni și joi, cu credință sinceră că suferința fizică ar putea îmbuna soarta, dar și cu gândul de a mai economisi câte ceva. După ce l-am cunoscut pe Izu și pe prietenii lui, mi-am dat seama că el, cu toate cunoștințele religioase profunde, nu era deloc credincios practicant (pe atunci nu cunoșteam nici termenul de agnostic și nici semnificația lui, pentru că el asta era ) și eu îl consideram ateu, greu de înghițit atunci pentru mine. Și iată-mă la primul Yom Kipur, 1944, la Botoșani. Părinții și bunicii mei erau la sinagogă. Izu și cu mine ne-am dus la Victor și apoi au venit și ceilalți băieți. Și ai lui erau la sinagogă. Și acolo s-a încins,spre uimirea mea, o masă din cele pregătite de mama lui pentru masa de seară, după post. La început, cu mare timiditate și rușine, mai mult de gura lui Victor care râdea de reținerea mea, dar apoi luată de val, am mâncat și eu cu ei, fără vreun regret. Seara, când s-au întors părinții lui și au găsit în oală în loc de supă clasică apă și pietricele puse de fiul lor, și ei au râs de festa neobrăzată, dar fiind oameni tare de treabă, nu ne-au certat prea tare și s-au mulțumit numai cu o cafea cu lapte și  pâine după o zi de post negru. Și așa m-am dezobișnuit de postit. După ani de zile, când după moartea socrului meu, soacra a venit să locuiască cu noi, am mai încercat de dragul ei să postesc. Dar ea a văzut ce dureri de cap am făcut și eu am fost fericită când ea m-a absolvit și mi-a spus că dacă postitul îmi face rău, e mai bine să-l evit.

Vara anului 1944 a trecut repede pentru mine. Am trăit-o intens după privațiunile fizice și psihice din Transnistria. Vreau să consemnez un episod despre care nu am știut atunci nimic E vorba de încercarea pe care au făcut-o băieții de a se  înrola voluntar în armata sovietică. Nu știu dacă ideea aceasta nu a răsărit în mintea lui Victor, pentru că el avea tendința de a inventa lucruri excentrice. Nu știu cum au intrat în legătură cu un ofițer rus, dar norocul lor a fost că acesta era mai deștept și i-a refuzat. Pe Victor l-a refuzat din cauza miopiei severe (purta ochelari cu o sticlă foarte groasă) , pe Izu pentru motivul că avea o prietenă (adică eu) și nu eram de încredere. Voluntar s-a dus unul singur, care a ajuns în cele din urmă până în Slovacia, după un antrenament foarte dur. De fapt, lui i se potrivea cel mai bine această aventură, el fiind potrivit ca temperament și caracter pentru aceasta, având scopuri mai puțin idealiste și mai concrete față de ceilalți băieți. Dar ziua de 23 August 1944 a lămurit lucrurile și cu toții parcă am început o nouă viață. Ziua de 23 Augustam resimțit-o numai după câteva zile, când ne-am dat seama că ni se va schimba viața. Eram mult prea tineri și nepricepuți  atunci și credeam că vom fi capabili să schimbăm totul. Dar generația noastră s-a ales cu o mare deziluzie de care ne-am dat repede seama. Vreau să mai amintesc (ceva ce nu e nicăieri consemnat) un spectacol sugestiv pentru elanul acestor tineri care, în februarie 1945,  au reușit să facă un spectacol de amatori, un fel de cabaret politic în limba idiș, intitulat NOAPTE-ZI, la care contribuția lui Victor a fost importantă, partea artistică fiind asigurată de viitorul meu soț și de Iancu Halperin, viitor artist emblematic în Israel. Populația evreiască, pe atunci încă foarte numeroasă, a apreciat foarte favorabil acest spectacol și a cerut repetarea lui. Astfel s-a aprins din nou gustul pentru teatru  idiș al evreilor din Botoșani. Erau pe atunci aproape 30000 de mii de evrei în Botoșani ( au fost dislocați cei din satele și târgurile învecinate).

La scurt timp după 23 August a apărut la Botoșani ziarul Clopotul, inițiat și finanțat de Scarlat Calimachi, prințul roșu  cum i se zicea, iar Victor a devenit unul dintre redactori. În acest fel i s-a deschis drumul către București și nu după multă vreme spre ziarul Scânteia, deci către o carieră deosebită. De fapt de atunci ne-am despărțit, ne-am întâlnit doar ocazional, fiecare fiind preocupat să-și completeze studiile și să-și facă o carieră. El a urmat la București dreptul, dar nu a profesat niciodată, fiind ziarist, de multe ori și de prima pagină.

Între timp eu m-am căsătorit cu Izu și Victor s-a căsătorit cu Ruth, medic, fiica vestitului doctor Cohn din Botoșani, un doctor cunoscut pentru omenia lui. Ne-am reîntâlnit după  mai mulți ani, când m-am transferat la București  unde lucra soțul meu și, progresiv, ne-am regăsit prietenii. Și așa prietenii lui Izu au devenit prietenii mei și m-am împrietenit cu Ruth care îl completa de minune pe Victor cu mintea ei, cu judecata ei liniștită, cu modestia ei și cultura ei profundă. Aproape în fiecare duminică ne întâlneam la ei deoarece aveau o locuință mai confortabilă . Fetițele noastre, apropiate ca vârstă, s-au împrietenit și ele și noi discutam în special despre frământările lumii evreiești: primele  emigrații în masă, prost văzute de autorități,  dar și despre multe probleme ivite în jur pe care nu le puteam înțelege. În general Victor nu-mi dădea prea mare atenție  și eu mai mult ascultam.

Un eveniment apărut pe nepusă masă ( cam la mijlocul anilor 50) a fost scoaterea  lui Victor de la Scânteia și trimiterea lui ca redactor șef la ziarul ARLUS- (nu mai știu cum se chema, dar era ceva cu prietenia româno-sovietică). Deși Victor s-a achitat perfect de această „onoare”, eram conștienți că e vorba de o umilință nemeritată, dar care se încadra perfect în politica timpului față de evrei. În scurt timp Victor a reușit să facă publicația mai puțin rigidă și lizibilă. Îmi sunt proaspete în memorie discuțiile dintre prieteni cu privire la evenimentele acelor ani, greu de înțeles pentru noi, care intraserăm cu tot sufletul și entuziasmul tinereții în această lume nouă ce promitea să rezolve cel puțin problema națională. Dar foarte repede ne-am lămurit. Pe mine, toate m-au luat pe nepregătite. Procesul „halatelor albe”, al medicilor de la Moscova a fost hotărâtor. Pentru Izu și Victor și pentru mulți alții, evenimentele erau previzibile pentru că știau mult mai multe decât mine.

La vizitele noastre, de duminică, la Victor am întâlnit și alți ziariști și printre aceștia era și Obedeanu și soția sa, ulterior implicați în procesul jafului de la Banca  Națională. Este adevărat că Obedeanu avea o gură mare și spunea vrute și nevrute, dar n-aș fi crezu,t cum nu cred nici până azi, că oameni normali s-ar fi putut băga de bună voie într-un astfel de coșmar, pe care l-au plătit cu viața.

Pe Victor prietenia aceasta l-a costat în primul rând serviciul. A fost scos de la ziar și foarte greu a găsit un serviciu la asigurările de stat. Ani de zile nu ne-am mai întâlnit. Victor ne ceruse asta,  ca să nu fim și noi implicați prin faptul că i-am cunoscut pe unii dintre vinovați. Familia Rusu a trebuit să se mute într-o casă mai mică. Abia după ce Victor a fost solicitat de Șef rabinul Rosen să devină redactorul responsabil al Revistei Cultului Mozaic, am reluat legătura cu ei și prin faptul că soțul meu a lucrat un timp la pagina de ebraică și idiș. Revista a profitat mult de prezența lui Victor. Și fiicele noastre au mers pe căi diferite: Maria a intrat la medicină și Ada la conservator. Și așa, căile noastre s-au despărțit. Ei au emigrat în Israel, cred prin 1978, iar noi am rămas aici.

Distanța ne-a apropiat din nou și prietenia s-a închegat mai profund. Ei au venit în România și eu i-am vizitat de mai multe ori în Israel și ne-am telefonat foarte des. Nu le-a fost deloc ușoară adaptarea. Inițial Victor a lucrat la Ierusalim, la universitate, la revista catedrei de drept și făcea naveta zilnică. El mi-a arătat minunatele vitralii pictate de Chagall din sinagoga universității. Ruth a lucrat în meserie la un spital din apropierea locuinței lor din Bath Yam . Maria a făcut o carieră medicală de succes și Victor a continuat să scrie la ziar în limba română, aș zice din ce în ce mai bine, în ciuda problemelor mari de sănătate, mai ales a ochilor. În final, când aproape c-și pierduse vederea,  Ruth a trebuit să învețe să bată la mașină, ca să scrie testele dictate de el. Mai mult chiar, Victor a învățat să asculte cărți întregi la radio, deoarece nu mai putea citi singur la bătrânețe. Dar a continuat să scrie în limba română pe care o stăpânea perfect și foarte multe articole i-au apărut în Revista Cultului Mozaic și în publicațiile în limba română din Israel.  A publicat mai multe volume, după știința mea un număr de 7 volume, pe care le-am primit cu dedicație. Citez titlurile: Alef-Bet (1976),  Jurnal israelian (2001), Vedere din Bat-Yam (2001), Elefantul și evreii(2003), Ultimii evrei (2004), Zile și nopți în Israel (2006), Balada Târgului Evreiesc(2008), carte tradusă și în limba germană. Azi pot spune că eu l-am cunoscut mai mult prin cărțile sale. E adevărat că pomenește într-un articol și de prietenia cu soțul meu și chiar și de mine, poate că și-a mai îmbunătățit părerea despre mine și nu pot spune că asta nu m-a flatat. Scriitorul Ion Cristofor din Cluj scria despre el: „Unul din cei mai mari ziariști în viață este indiscutabil  Victor Rusu” (2003). Dar eu cred că el va rămâne pentru totdeauna cel care a cunoscut viața evreiască, mai ales cea a evreilor săraci din Moldova, din Botoșani, unde s-a născut și unde e înmormântată mama lui care l-a iubit atât de mult. Oricum, scrisul său face cinste limbii române și orașului său natal. Victor Rusu a fost onorat cu Premiul Israel, unul dintre cele mai importante . S-a stins din viață în August 2011.

Mirjam Bercovici

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Lucian-Zeev Herscovici commented on October 17, 2017 Reply

    Am citit articolul doamnei Bercovici cu plăcere, deși cu întârziere Am simțit nevoia să spun și eu câteva cuvinte despre marele om care a fost Victor Rusu. L-am cunoscut pe regretatul Victor Rusu în anul 1968, atunci când, student fiind, am scris un articol și i l-am adus la redacție, la ”Revista Cultului Mozaic”. Pe atunci credeam că scriitorii și redactorii sunt adevărați zei, de care nici nu m-aș putea apropia. Am ajuns la București cu articolul – nici măcar nu îndrăzneam să-l trimit prin poștă, am ajuns la redacție – era pe strada Popa Rusu – și i l-am dat. Era despre 1848, iar în acel an se aniversau 120 de ani de la revoluție, lucru reflectat și de presă. Când a văzut titlul, ”Un document de la 1848 despre evreii din Moldova”, regretatul Victor Rusu a reacționat imediat: Îmi trebuia un articol pe această temă -și l-a luat. În loc să întâlnesc un om bățos, un ”domn”, am întâlnit un om prietenos, un om care se străduia să fie ”un om între oameni”, deși era scriitor și publicist. Datorită lui am început să văd altfel oamenii și lucrurile. Articolul a apărut după vreo două luni, apoi a fost tradus și în idiș. Îmi aduc aminte că, atunci, locuiam la Galați, dar eram student la istorie la Iași. Atunci când a apărut articolul, tatăl meu vitreg l-a citit în revistă, s-a bucurat și el, și mi-a scris într-o scrisoare să nu uit să-i mulțumesc lui ”tovarășul Rusu de la Cultul Mozaic”. Astăzi îmi amintesc de această replică… zâmbind. Atunci părea un lucru serios, astăzi apare ca o butadă, ca cea mai bună potrivire de nepotriviri… Bineînțeles, i-am mulțumit domnului Rusu. El mi-a trimis o scrisoare, în care, spre mirarea mea, mi-a spus să continui să scriu, ba chiar să-i trimit ”cel puțin două materiale pe lună” pentru revistă. A adăugat indicații, mi-a spus să fiu prudent cu unele afirmații, precum că tot comerțul ar fi fost în mâna evreilor, sau mai târziu, când am scris un articol despre călătoria lui Beniamin din Tudela în Peninsula Balcanică și am reluat afirmația vestitului călător evreu din secolul al 12-lea că Marea Neagră este marea rusească, m-a chemat, vorbindu-mi cald, părintește: ”Lucică, să înveți că Marea Neagră este nu numai mare rusească, ci și mare românească și mare bulgărească”. Cu alte cuvinte: Fi prudent, că așa trebuie, sunt și lucruri pe care nu le putem publica… Cu acel articol din 1969 ”am debutat” și, datorită lui Victor Rusu am căpătat curajul de a scrie. Mai mult decât atât. De la Victor Rusu am învățat să scriu un articol de ziar și de revistă de prezentare populară a unui fapt istoric, chiar dacă era de fapt un studiu prescurtat, ceea ce nu știam, deși mi se păruse mai înainte că știu. Până astăzi îi sunt recunoscător pentru aceasta, îl consider unul dintre maeștrii mei, mă consider chiar un discipol al lui. Victor Rusu avea o figură distinsă, dar nu distantă, ci prietenoasă, încuraja tinerii să scrie, să se remarce. El a încercat să aducă tineri să colaboreze la ”Revista Cultului Mozaic”. Era greu, mulți erau pe picior de plecare, dar a reușit, cel puțin parțial. El însuși a venit să conferențieze pe teme iudaice în tabăra de la Borsec, organizată de Șef-Rabinul Rosen, în 1969. Conferenția și la București ca ”laic”, alături de Șef-Rabinul Rosen, la Templul Coral și în clădirea de pe strada Popa Soare. Audienții eram tineri, majoritatea elevi și studenți, unii lipsiți de cultură iudaică. Atunci când un student l-a întrebat cum se explică ideea de naționalitate evreiască și este acceptată, atunci când Lenin a refuzat-o, el răspuns prompt că această teză a fost demult respinsă de Partidul Comunist din Israel. Știa să răspundă imediat, tuturor. Ulterior, la Ierusalim, l-am întâlnit de mai multe ori atunci când lucra la revista Facultății de Drept a Universității Ebraice (apropo, știa perfect atât limba ebraică, în care a și scris, cât și limba engleză). M-a încurajat să-mi dau doctoratul în istorie. Uneori stăteam de vorbă cu el pe teme de istorie evreiască, inclusiv despre istoria evreilor în evul mediu (am avut impresia că își făcea însemnări pe această temă, din cărți, deși nu pot afirma acest lucru cu certitudine), sau asupra situației grele din România ceaușistă:era în anii 80.. Era imposibil să discut cu el fără ca să învăț ceva de la el, de fiecare dată, în fiecare conversație. Chiar și ulterior, atunci când se pensionase și se retrăsese la Bat Yam, acest om își ascundea suferința, căuta să fie vesel, volubil, să stea de vorbă la telefon cu oameni, totdeauna convorbirile cu el având un caracter intelectual, un nivel înalt. Câteva dintre cărți le-a scris tocmai în această perioadă. A avut de întâmpinat greutăți în Israel, tocmai pentru că nivelul lui intelectual era cu mult peste nivelul mediu al imigranților veniți din România, ceea ce se reflecta și în scrierile lui. Se poate afirma că el a fost unul dintre oamenii care au imprimat un nivel mai ridicat presei israeliene de limba română și vieții intelectuale româno-israeliene… Adaug un cuvânt pios în amintirea marelui om care a fost Victor Rusu.

  • Nicole Sima commented on July 20, 2017 Reply

    Din nou, Mirjam Bercovici face un gest generos și ne oferă un articol extrem de bogat și interesant, creionând, de data aceasta, personalitatea ziaristului Victor Rusu.
    În doar câteva pagini găsim un portret amplu, pornind din anii tinereții și până la dispariția ziaristului, iar momentele evocate sunt punctate de prietenia acestuia cu Israil și Mirjam Bercovici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *