Am fost la o înmormântare. Din păcate a devenit un fel de rutină să fiu din ce în ce mai des la înmormântări care, sfidând raționalul meu critic, mă impresionează de fiecare dată. Înmormântări ale unor oameni pe care i-am cunoscut și dintre care mulți au fost mai tineri decât  mine  A murit un fost coleg de facultate, care în câteva perioade ale vieții mi-a fost și prieten. Drumurile noastre în viață s-au întâlnit întâmplător ,apoi s-au încrucișat tot așa. Biografii  obișnuite ale perioadei cenușii în care amândoi ne-am consumat cei mai frumoși ani ai vieții. Întâi studenți la aceeași facultate, apoi repartizați la aceeași întreprindere, și locuind la ”început de carieră” în același mizerabil ”cămin pentru nefamiliști”, am rămas în aceeași relație de ”eternă” colegialitate  întreruptă – încetul cu încetul – de împrejurări diferite ale vieților noastre. Similarele înstrăinări d’ale vârstei sau inevitabilele frustrări mărunte, erodează prieteniile care în tinerețe păreau eterne. Printre cei care au participat la ”jalnica adunare” (denumită astfel de unii din preoții care oficiază la înmormântările creștin-ortodoxe:) a fost și o grațioasă doamnă soția unui alt prieten  După o lună m-am dus la înmormântarea ei….

Poteci cu frunze veștejite

La înmormântări toate se iartă, de ”morți numai de bine”, ne aducem aminte de cel sau cea care a plecat dintre noi, chiar dacă atât cât a fost în viață nu ne-am  văzut prea des. Ne întâlnim cu oameni de care nu întotdeauna știm cum se numesc sau de unde îi cunoaștem, dar evocăm împreună virtuțile celui dispărut și ne exprimăm reciproc dorința ca acesta să se ”odihnească în pace”, ceea ce evident este un ”non sens” atât pentru cei ce cred ca și pentru cei ce nu cred în ”viața de apoi”.

Deseori aud în astfel de prilejuri triste cum sunt  despărțirile pentru totdeauna,  comentarii apreciative la adresa ritualului de înmormântare evreiesc, un ritual mult mai reținut și mai sumar sau (folosind poate o expresie prea prozaică:) mai ”la obiect” Asta nu înseamnă că la evrei doliul ar fi mai puțin profund. Doar că este altfel distribuit.

Şiva sau doliu evreiesc

Ceremonia de înhumare – cum am mai subliniat – este mai simplă și mai scurtă. Dar doliul pe care îl păstrează familia celui care a murit, în mod deosebit familia restrânsă (părinți, frați, soți, copii)  este mai extins și mai dedicat memoriei celui dispărut. Pe durata unei săptămâni întregi, familia ”restrânsă” se reculege. Nu stă pe scaune sau în fotolii, ci  pe podeaua casei în care a trăit cel decedat. Toate oglinzile din locuință sunt acoperite cu cearceafuri albe, căci la evrei (la care totul e ”invers”:) culoarea doliului este cea albă. Nu se mănâncă la masă. Această perioadă de șapte zile, de doliu profund și dureros – șiva – exclude  orice activitate, orice desfătare. Rudele sau prietenii care împărtășesc condoleanțe îi ajută pe cei îndoliați, le aduc de mâncare,  îi ajută în inevitabilele treburi gospodărești, evocă fapte și calități ale celui plecat pentru totdeauna, într-un cuvânt încearcă să mângâie sufletele răscolite de „șocul” produs de Moarte. Știm că moartea este condiția vieții. Cum spunea cu aplomb prietenul meu, avocatul Harry Fogel, care a trăit până la venerabila vârstă de 103 ani ”Singura crimă  pentru care  este certă pedeapsa cu Moartea, este crima de a te naște” 🙂  Moartea” nu este o surpriză deși, oricând ar veni, ne surprinde dureros și nu vrem s-o acceptăm în apropierea noastră. Ea însă vine inexorabil. Uneori la capătul unei așteptări chinuitoare, alteori din senin. Uneori dă semnale, alteori se deghizează într-un accident. Dar aproape întotdeauna este întâmpinată cu disperare și revoltă . Ea – moartea – nu poate fi nici învinsă și nici înlăturată dar poate fi îngenunchiată. Cu demnitate și curaj!

Să nu o uităm…

Am fost în sala Media la Teatrul Național din București, în a treia  zi  de luni din octombrie, una din acele zile de început de săptămână când lumea obosită de agitația de weekend încearcă să reia inevitabila monotonie a săptămânii de lucru. Am primit o invitație, una din cele multe care te asaltează pe rețelele de socializare, la câte un eveniment. De astă dată era ”In Memoriam…” Numele celei în a cărei memorie urma să se petreacă evenimentul a fost însă a unei persoane speciale pentru care purtam de ani admirație și prețuire Rozina Cambos.

Rozina Cambos

O actriță și cântăreață strălucită plină de energie, vervă și talent, de care spectatorii se îndrăgosteau la prima vedere. Era foarte tânără când am văzut-o pe scenă, pentru prima oară. Cred că era în București la Teatrul Giulești,  după care am revăzut-o la TES (Teatrul Evreiesc de Stat:). Si-a început cariera  de actriță la Piatra Neamț, unde devenise ”diva” orașului. Poetul Mihai Ursachi – care ajunsese legendar prin anii 80’ prin reușita lui eroică de a fi trecut Dunărea înot ca să poată emigra în Statele Unite – i-a dedicat versuri înflăcărate:  ”Și când eram la Piatra Neamț /  cu toți băieții eleganți / poeți nătângi și aroganți / ba chiar și sicofanți /- Tot sufletu-mi se lumina / și mă lovea ca o dambla / Când apărea Rozina Cambos ” A treia și …din păcate ultima oară, am revăzut-o pe Rozina prin anii 90’  la locuința  din Tel-Aviv unde mă invitase soțul ei Doron Oz-Ami. Era tot tânără, frumoasă și exuberantă. Din 1983 făcuse Alia împreună cu băiețelul ei de 4 ani, și a reuşit să-şi construiască o carieră strălucită de actriță în Israel .A jucat teatru pe cele mai reputate scene, a devenit  o stea a televiziunii israeliene și una din cele mai iubite și populare ”staruri” cu o filmografie impresionantă.

Ultimul film în care a jucat rolul principal, a fost filmul despre ea însăși pe care l-am văzut în acea zi de luni în acea sală de la Teatrul Național, în care a avut loc evenimentul ”In Memoriam”…în memoria ei.. Un film israelian despre moartea demnă și curajoasă a unei persoane minunate care a fost Rozina Cambos. Zguduitorul film ”Să fii parte din roșul acesta” este un ”reality show” în care o mare actriță își interpretează propriul drum spre moarte, trecând cu încăpățânare peste frică și durere. Nu are decât un singur vis. Să îmbătrânească, să facă riduri și să-și vadă nepoții crescând. Atunci când a împlinit vârsta de 46 de ani a făcut un mare chef, de bucurie că și-a păcălit destinul. Bunica și mama ei au murit de cancer la 45 de ani. Rozina a fost ”lovită” de cancer la 51 de ani dar a trăit cu ”el” timp de zece ani, luptându-se. A  părăsit scena lumii – fără ridurile pe care și le dorise – la  61 de ani.

Când s-a aprins lumina eu am rămas fără grai. L-am îmbrățișat în tăcere pe Doron care era printre nemeritat de puținii prezenți în sala Media. El și-a dedicat ultimii cinci ani câți au trecut de la moartea Rozinei, cultivării amintirii ei. Filmul de o oră pe care l-am văzut este o epopee în imagini, un omagiu adus măreției sufletești.  Sunt clipe în care cel mai potrivit discurs e tăcerea. Din păcate sunt unii care vor să se audă și în astfel de momente..

Rolul vieții

Am văzut o înregistrare video al unui moment interpretat magistral de Rozina într-un fragment al rolului Leah din cutremurătoarea dramă Dibuk scrisă în 1914 de S. Ansky. Cred că și-a dorit acest rol, pe care nu a apucat să-l numere între cele peste 200 de roluri pe care le-a jucat în România și apoi în Israel. Dibuk este, poate nu  cea mai importantă, dar sigur cea mai cunoscută piesă de teatru scrisă în limba Idiș. Cu această capodoperă a dramaturgiei idiș s-a deschjs Festivalul Internațional de Teatru Idiș (TES FEST ediţia a II-a, 15-22 octombrie) Însăși existența și susținerea acestui festival  în România este o enigmă și un miracol.

Nu sunt un fan al limbii idiș, dar nici nu îmi permit să pun la îndoială dreptul celor care militează din greu să readucă  sau măcar să mențină în cultura poporului evreu această limbă, cândva înfloritoarea limbă maternă a 10 -12 milioane de evrei din diaspora. Limba idiș a apărut în preajma secolului IX în teritoriul actualei Germanii, pe malul Rinului și Palatinat acolo unde se înșirau orașele germane , Speyer, Worms, Mainz, Frankfurt, devenite orașe de refugiu și mai apoi de reședință pentru comunități evreiești gonite de pe alte meleaguri. Aici și -au găsit pentru câteva secole, pacea și liniștea de care aveau nevoie ca să poată trăi. Limba idiș este o limbă – din familia celor germanice – pe care au învățat-o și au cizelat-o ca să poată vorbi cu cei din jur.  Pentru comunicarea scrisă   – rară în epocă – foloseau grafia ebraică pe care toți bărbații.o știau căci era.obligatoriu să  poată citi textele sacre. S-a născut deci o limbă nouă, hibridă cu numeroase cuvinte și expresii preluate din ebraică și nu numai. Această nouă limbă au purtat-o cu ei evreii în pribegiile care au durat un mileniu.În această limbă au vorbit și au scris (cu litere și cifre ebraice:), creând de a lungul zecilor de generații o cultură proprie solidă și originală. În secolul XX – prin asimilare, apoi urmare a Holocaustului și reînvierii limbii ebraice devenită limba maternă a evreilor din Israel – numărul vorbitorilor de limbă idiș a scăzut drastic. Astăzi doar circa 5% dintre evreii din lume mai cunosc limba idiș și numărul lor cotinuă să scadă. Grupări mai numeroase trăiesc în SUA, Israel, Ucraina, Rusia (evrei ultraortodocși). Răzleți se mai află în Londra, Paris, Antwerp, Melbourne. În două capitale București și Varșovia mai functionează teatre idiș, deși vorbitori ai limbii aproape că nu mai sunt. Faptul că la București s-a organizat un asemenea festival prestigios cu prilejul aniversării a 141 de ani (???) de la „înființarea primului teatru profesionist de limbă idiș din lume” este admirabil. Păcat că audiența a fost mult mai mică decât ar fi meritat excepționala performanță artistică a trupelor de teatru participante.

Evenimente…

Eu am aflat de festivalul TESFEST de la un bun prieten din New York, Paul Burg, sponsorul formației care a susținut în cadrul acestui festival, concertul ”Soul to soul”, un concert neobișnuit în care voci extraordinare s-au întrecut în interpretări alternate de muzică idiș (klezmer) cu muzică afro-americană.. Paul a venit de la mii de kilometri împreună cu  Rodica, soția lui, nepoata lui Jacques Cohen, fostul președinte  ilustru al Societății ”Dr. Iuliu Barasch”. A făcut această călătorie şi pentru a participa să la amplasarea unei plăci memoriale dedicate amintirii acestuia. Societatea ”Dr Barasch” a costruit și a fost proprietar al mai multor instituții culturale evreiești  din București, printre care și Teatrul Barașeum (după numele dr.Barasch:) construit în 1872.  Evenimentul cu adevărat aniversar,  145 de ani de existență a teatrului:) a fost abia amintit cu ocazia TESFEST.  Prietenul meu Paul Burg a fost surprins că la scurta ceremonie de fixare a plăcii comemorative nu a luat parte nici-un reprezentant al niciunei autorități evreiești sau neevreiești din București.

Un ”hit” între Războaie

Trecând peste mici și nedorite incidente, deschiderea TesFest 2017 cu spectacolul Dibuk, interpretat  de actorii TES a fost o alegere inspirată și purtătoare de simboluri. Celebra piesă scrisă de  S. Ansky  a fost cea cu care s-a inaugurat, în 1920,  Teatrul Idiș din Varșovia.

Dibuk, 1922

Au urmat  un șir de succese în toate capitalele europene.  Dibuk cu subtitlul semnificativ ”Intre două lumi” s-a tradus în numeroase limbi și a fost jucat în numeroase teatre, nu doar în cele de limbă idiș. Paradoxal, prima traducere în limba ebraică, datorată marelui poet ebraist Haim Nachman Bialik, a fost prezentată la Moscova, în 1922.  Era în anii ce au urmat imediat victoriei „Revoluției din Octombrie”. Puterea sovietică era condusă încă de Lenin. Unul dintre sloganurile vâltorii revoluţionare era Î eliberarea națiunilor asuprite de absolutismul țarist. În acest iureș s-a înființat la Moscova și un teatru evreiesc căruia întemeietorii i-au pus un nume cu înțeles profund: ”HaBimah”.

În mijlocul sinagogilor tradiționale, se află un pupitru special, numit  ”Bimah”, acoperit cu broderii prețioase, pe care se așează Sulurile Sfinte din care se citesc pericopele săptămânale.

Cuvântul articulat ”HaBimah” sugerează că nu este vorba de orice scenă, de o scenă oarecare, ci de una anume care va îmbina adevărurile revoluției (care atunci încă păreau nobile și pure) cu adevărurile poporului evreu – elevate, de înaltă dreptate și umanitate  – așa cum este înscris în Tora. Această asociere ideatică nu a fost pe placul conducerii comuniste, inclusiv a comuniștilor evrei.

Ei plănuiau doar o ”minoritate națională” evreiască care să folosească drept limbă proprie limba idiș. Noul teatru ”Habimah”  cu premiera sa extraordinară  Dibuk ( Între două lumi !) în limba ebraică, nu corespundea acestui tip de standarde.  ”Cazul” Habima a fost subiectul și obiectul unor mari dispute, inclusiv la nivelul cel mai înalt al deciziei politice (pentru cei mai tineri asta însemna ”Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”) la care a participat însuși „Marele Lenin”.  S-a decis interzicerea funcționării teatrului.Trupa Habima era în turneu cu marele succes al dramei Dibuk. Nu s-au mai întors la Moscova. S-au întors ”acasă” la Tel-Aviv. Era în anul 1928 și Habima a devenit Teatrul Național Evreiesc. Peste 30 de ani în 1958 avea să primească statutul de ”Teatru Național Israelian”

Dibuk ssenă din film, Varşovia, 1937

În 1920, la Varşovia, La premiera piesei Dibuk, rolul principal, Leah a fost interpretat de actrița Hannah Rovina care făcea parte din trupa  HaBimah de la începuturile ei și care a însoțit-o stabilindu-se la Tel-Aviv Ea, în rolul ”Leah” a devenit   ”icoana” Teatrului Habima, păstrându-și faima de primă stea a dramaturgiei israeliene până la sfârșitul vieții ei lungi și binecuvântate de peste 90 de ani.

Un comentariu

Anski

S.Ansky a scris drama ”Dibuk” la vârsta de 50 de ani, cu puțin înainte de Revoluția Sovietică, la care avea să participe activ ca membru important al BUND-ului (Partidul Evreiesc de orientare social-democrată) .Ansky a murit în 1920, anul în care a avut loc premiera piesei la Varșovia, fără să apuce s-o vadă! De aproape un secol piesa lui Ansky – singura operă care i-a supraviețuit, deși a fost un scriitor prolific, autor a peste 15 volume de proză în diferite genuri,inclusiv folclor – este jucată cu succes în toate teatrele lumii. Cum se explică acest succes debordant al unei piese de un amestec halucinant de dragoste, credință,  demonizare, exorcism, extrădare, horror, cabala, hasidism, necromanție și încă altele scrisă de un socialist evident agnostic? S-au scris foarte multe critici, s-au adus și multe elogii piesei. Cineva a observat că excedând tot felul de opinii pro și contra, toți spectatorii – oricât  de diferiți ar fi – urmăresc cu respiraţia tăiată ceea ce se întâmplă pe scenă, din primul şi până la ultimul moment al spectacolului.

Dibuk, grafică de Lilien

Scenariul este simplu și nu neapărat  original. Doi prieteni își promit reciproc că dacă se vor căsători și vor avea copii, unul un băiat celălalt o fată îi vor căsători, înrudindu-se astfel după propria lor moarte, prin nepoții comuni. Prietenia ideală eșuează pe banchiza interesului. Fata Leah  și băiatul Kanan se cunosc şi se îndrăgostesc unul de altul, dar tatăl fetei își trădează promisiunea făcută prietenului – care între timp a murit – măritându-și fata cu un bărbat bogat. Kanan, tânărul studios, cabalist, dar sărac, moare pentru că a vrut să înțeleagă mai mult decât poate înțelege un om.  Leah devină posedată de spiritul iubitului mort care se  ”agață”(cuvântul ”dibuk” are un astfel de înțeles.).de ea și o târăște spre moarte.

Un ”Romeo ;și Julieta” în ”ambalaj” evreiesc? Nicidecum. Cei doi îndrăgostiți din ”Dibuk” nu-și iau singuri viața. Se ”agață” de viață, luptă împotriva morții, fiecare separat și apoi  împreună unindu-și sufletele în același trup, O luptă pierdută  împotriva destinului. O tragedie, dar nu o capitulare prin moarte sinucigașă.

Dibuk – Romeo şi Julieta

Drama Dibuk a fost scrisă de Ansky în limba rusă. O dramă de caractere, sentimente și conflicte  profund și general umane, care se petrece într-o lume aparte a evreilor din ”ștetl”-urile înghesuite în ”Ținutul de Rezidență” uriașul ghetou, înfiinţat de țarii Marei Rusii. În această ”lume” guvernată după legile ei proprii, unită prin amenințarea  opresorilor din afara ei și prin limba idiș purtătoarea și păstrătoarea culturii lor. În această lume în care viața era considerată suprema valoare, moartea neobișnuită a doi oameni tineri nu a putut fi trecută cu vederea. Ea fost cercetată  și apoi judecată sever, dar cu dreptate de oameni înțelepți și învățați. Nimeni nu a fost condamnat dar adevărul a fost scos la iveală.

Pășind pe poteci cu frunze îngălbenite, începem să înțelegem că lumea se întemeiază pe două mari valori VIAȚA și ADEVĂRUL.

Tiberiu Roth, 25 octombrie 2017