O inimă pentru …doi

În 13 decembrie – acum câteva zile –  s-a întrunit în mare grabă la Istanbul  în ședință extraordinară Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC-engl) al cărei Secretar General în exercițiu este nimeni altul decât domnul Erdogan, președintele Turciei. În ”deschiderea” conferinței, (pentru ca să fie limpede pentru toată lumea scopul întrunirii ei) au avut loc în capitala Turciei, mari demonstrații ”ale populației” împotriva deciziei Congresului SUA de a muta Ambasada Statelor Unite în Israel, la Ierusalim, decizie luată în anul 1995 (respectiv cu 22 de ani în urmă) și reconfirmată recent de ”impetuosul și imprevizibilul”” președinte Trump. Mulți comentatori presupun că ”agitația” orchestrată de Erdogan și alti ”islamiști” a fost doar un pretext ”binevenit” pentru o nouă agresiune (din fericire doar verbală😊) îndreptată împotriva Statelor Unite și Israelului.(”Qui Prodest ?”:)

Summit al Organizației pentru Cooperare Islamică la Istanbul anti SUA și Anti Israel

Cucerirea lumii în 500 de ani

CIO este una din  cele mai mari organizații mondiale, reprezentând (cel puțin teoretic:) aproape două miliarde de musulmani din 57 de state islamice din lume.  S-a înființat în 1969 la Rabat capitala Marocului, de către reprezentanții a 24 de state musulmane (restul de 33 s-au raliat în anii următori)  ca un exponent al  comunității islamice din întreaga lume  (ummah-arb). Unul din inițiatorii acestei noi organizații pan-islamice – al cărui scop neexprimat a fost (și a rămas:) refacerea Califatului prăbușit odată cu colapsul Imperiului Otoman, și cu abdicarea Sultanului (ultimul Calif) – era nimeni atul decât celebrul Amin Hussein, nefastul Muftiu al Ierusalimului, nazist condamnat, colaborator activ (nepedepsit) al lui Hitler în timpul celui de al doilea război mondial.

”Scânteia”  care a servit drept pretext pentru înființarea Organizației de Cooperare Islamică a fost nefericitul incendiu din 21 august 1969 al Moscheii Al-Aqsa de pe Muntele Templului. Incendiul nu a fost un accident, ci un foc pus  de un dezechilibrat mintal, care a aprins amvonul din moscheea considerată de musulmani locul în care Abraham (Ibrahim) a vrut să-l sacrifice pe fiul lui Ismael, iar apoi după 2700 de ani Mohamed  tot din acest loc ( pe care l-a vizitat în vis😊) l-a întâlnit pe Arhanghelul Gabriel, trimisul lui Allah. Incendiatorul piroman, Denis Rohan – un australian (creștin fundamentalist) – a fost identificat, arestat și judecat.  După expertiza medicală, a fost închis într-un ospiciu. Inspirat de Amin Hussein s-a lansat acuzația că focul a fost pus de evreii sioniști, bun motiv pentru întețirea (din nou și fără încetare) a urii și luptei împotriva evreilor  pentru  forțarea unei noi rezoluții ONU de condamnare a Statului Israel. Aceeași motivație a servit drept cauză, constituirii  Organizației Islamice de Cooperare în 21 septembrie 1969, la mai puțin de doi ani de la  istorica victorie a armatei israeliene  în Războiul de 6 zile.

Această impozantă organizație, conform propriului statut se întrunește odată la trei ani pentru a dezbate problemele cooperării, păcii și  dezvoltării țărilor islamice. Întrunirea extraordinară care a avut loc ieri la Istanbul – care ar fi fost de presupus că se va ocupa de gravele probleme cu care se confruntă lumea islamică ca soarta celor trei milioane de refugiați sirieni, distrugerile pricinuite de cei șase ani de război sângeros  în Siria în care au murit sute de mii de musulmani, de criza din Yemen, unde copii și bătrânii mor pe capete, de foame de mizerie și de boli, de tragedia din Myanmar unde  alți mii de musulmani sunt persecutați și hăituiți și multe alte drame care bântuie în țările musulmane – s-a ocupat exclusiv cu decizia (poate neinspirată😊) a președintelui american de a muta propria sa ambasadă în capitala de facto a unui stat cu care întreține relații diplomatice de aproape 70 de ani. Dar nu este singura organizație preocupată de hotărârea domnului Trump…

Liga Arabă s-a întrunit la  Cairo, duminica 10 decembrie, la nivelul miniștrilor de externe ale celor 22 de state membre, în același scop. De altfel Liga Arabă constituită, în 1945, ca o expresie a ideii de ”Patrie Arabă”, (un teritoriu de 13 milioane de km pătrați și 430 milioane de locuitori, aproape exclusiv arabi), și-a propus  ca obiectiv refacerea unității arabe.

De-a lungul secolelor care au premers evului mediu, arabii erau locuitorii – în cea mai mare parte nomazi – ai uriașului ”deșert arab” care acoperă aproape în întregime peninsula cu același nume.

Mohamed primeşte prima revelaţie

Marea lor ”devenire” a fost consecința unei revelații – presupus divine – a lui  Mohamed, un copil  născut la Mecca în anul 570 (d,Chr.) într-o familie săracă. Crescut în mediul modest al unei familii de ciobani, se căsătorește la vârsta de 25 de ani cu o femeie bogată  și cultivată – Khadijah – care îi schimbă sensul vieții (cum nu de puține ori s-a întâmplat și altora – ori în bine ori în rău:) și-i dăruiește 7 copii.  Folosind averea soției :)) Mohamed se apucă de negustorie, ceea ce îi înlesnește contacte inclusiv cu persoane inițiate din cele două religii monoteiste deja dominante în Iudeea/Palestina apropiată – iudaismul și creștinismul – dar și cu practicile păgâne care erau cultivate cu precădere în Mecca orașul său natal. Oportunitățile care i s-au ivit în cale și fără îndoială geniul său nativ l-au determinat să valorifice revelația pe care a primit-o prin Arhanghelul Gabriel (cum confirmă Coranul) pe care l-a întâlnit în vis, nu în  altă parte decât la Ierusalim, în locul unde se înălța cândva (înainte de a fi fost dărâmat  de romani) Templul Sfânt ridicat de Solomon, Regele Evreilor.  Mohamed,  cu inteligența sa nativă – deși analfabet – a înțeles importanța unei cărți sfinte, consacrate care, asemenea Torei și Evangheliilor, să păstreze pentru prezent și viitor legile călăuzitoare. Pentru Mohamed această carte a fost Coranul scris în limba arabă, care i-a fost citit de Arhanghelul Gabriel, iar el l-a memorat instantaneu. Mohamed s-a considerat și a fost considerat doar un om, un profet care nu a avut origine divină și nici nu a stat de vorbă cu Allah, ”Dumnezeul care este singurul Dumnezeu” (o idee consistentă care a preluat-o de la  evrei) dar a fost probabil cel mai complex om dintre toți întemeietorii de religii, fiind în aceeași persoană  conducător religios, politic și militar. În timp ce la evrei marele preot Aaron nu executa întocmai ordinele fratelui său legiuitorul Moise, sau la creștini conducătorii religioși – papii – se mai băteau cu cei politici – regii –, la musulmani modelul unipersonal de conducere (de la Mohamed citire😊) s-a consolidat prin instituția Califatului și mobilizarea musulmanilor pentru necruțătorul ”Jihad” războiul sfânt. Foarte probabil că acesta a fost  secretul victoriilor fulgerătoare ale arabilor. În primii zece ani după lansarea ”ofensivei” musulmane, încă în timpul vieții, Profetul Mohamed a cucerit aproape întreaga Peninsulă Arabă. În primii 30 de ani care urmat morţii lui Mohamed, cei 4 Califi Rașiduni care i-au urmat au ocupat Egiptul, Siria, Mesopotamia și Persia adică întregul Orient Mijlociu. În următorii 80 de ani, Califii Omaiazi au ocupat în spre vest Africa de Nord și Spania, iar în est au extins granițele Califatului până în India. Poate este util să reamintim că aproape în toate teritoriile ocupate de ”tăvălugul” musulman-arab  existau de sute de ani comunități evreiești, iar evreii acestor comunități au devenit – împreună cu creștinii – supuși de ”rangul doi” cu drepturi limitate.

În veacul al XV-lea, Uriașul  Califat Arab (Imperiu:) a fost supus de o dinastie turcă, cea a Otomanilor care, venind dinspre Asia Centrală prin Anatolia, a creat un nou califat care avea să stăpânească lumea arabă aproape jumătate de mileniu. Ierusalimul devenise un ”sandjak” turcesc ponosit și prăfuit anexat administrativ ”vilayet”ului Damasc. Singurii care îl considerau centrul lumii erau cele  câteva sute sau chiar mii de evrei care nu au părăsit niciodată Ierusalimul. Odată cu instalarea puterii otomane la Ierusalim, sultanul Suleyman Magnificul a construit zidurile care înconjoară și astăzi ”Orașul Vechi” împărțit în 4 cartiere: Creștin, Musulman, Evreiesc și Armenesc care, în spiritul toleranței religioase practicate de turci, conviețuiau în pace și fără pizmă.

Evrei, creștini și musulmani la Ierusalim, sub Imperiul Otoman

Cum și de ce a devenit Ierusalimul un loc atât de sfânt pentru arabi și prin contagiune pentru lumea musulmană ? Când de fapt timp de multe secole nu a jucat un rol major religios, politic sau militar pentru islam și cu atât mai puțin pentru arabi? Singurul moment semnificativ al relației dintre arabi și Ierusalim a fost cel al construirii de către Califul Omar, în anii 691-692, a unei moschei  care-i poartă numele. Afirmarea islamului ca o nouă religie cu vocație universală, era un argument esențial în justificare impetuosului Jihad pornit de Mohamed. Islamul se pretindea  a treia religie revelată, dar ultima și singura adevărată chemată să corecteze ” ereziile ” evreilor și creștinilor. Construirea  unei moschei pe locul Templului s-a făcut demonstrativ pentru a dovedi locul islamului alături de iudaism și creștinism  religii pe care  le-a supus. De fapt este o recunoaștere fără echivoc că mult înaintea arabilor legătura cu Ierusalimul o pot invoca  evreii și creștinii.

Aproape 500 de ani Califatul Arab a fost cel mai întins și mai important imperiu, rivalizând ca întindere și putere cu Imperiul Roman din antichitate, când se afla la apogeul puterii. Locuitorii săi, arabii, erau o populație de origine semitică, omogenă din punct de vedere etnic și cultural, vorbind aceeași limbă arabă, care fiind și limba sfântă a Coranului era cunoscută în toate țările musulmane, chiar și cele care nu aveau o populație arabă. Noii stăpâni ai noului Imperiu Otoman au continuat cu perseverență și succes consolidarea islamului ,inclusiv prin războaie pentru cucerirea de noi teritorii și noi populații care să devină musulmane. Arabii aveau o pondere importantă în structura demografică a imperiului, dar erau lipsiți de libertatea, influența și puterea din perioada lor de glorie. Sultanul care avea puteri absolute era conform tradiției,  calif,  conducătorul suprem religios, politic și militar, al Imperiului Otoman. Întregul teritoriu al imperiului, inclusiv cel locuit de arabi era împărțit în unități administrative croite după diferite criterii mai ales strategice și militare. După prăbușirea Imperiului Otoman, în preajma Primului Război Mondial s-a creat un vid de putere umplut rapid de marile puteri europene victorioase: Marea Britanie, Franța, Italia, care  l-a rândul lor, au promovat alte criterii de împărțire și administrare a fostelor teritorii stăpânite de puterea otomană.

Cucerirea lumii de Islamul-Arab din anul 622 în 10 ani (maro închis) până în anul 750 (bej)

Visul măreț al refacerii unui mare stat arab, nutrit de triburile arabe care s-au răsculat cu sprijinul consistent al Marii Britanii,  contribuind substanțial la înfrângerea turcilor în Primul Război Mondial, s-a transformat într-un coșmar al  conglomeratului de state ”arabe” aflate în diferite relații de dependență (politică sau economică) cu cele câteva state europene care dominau Orientul Mijlociu. După cel de al Doilea Război Mondial, 22 de state arabe au devenit independente. Între ele au apărut diferențe  și conflicte importante mai ales din cauza  resurselor naturale inegal ”împărțite”:). Cele 22 de state arabe în ciuda limbii, culturii istoriei și religiei comune aveau interese economice, resurse naturale, ambiții politice diferite și multe contradictorii. ideologice au animat politicienii arabi care visau la refacerea gloriei arabe. Două ideologii au animat politicienii arabi care visau la refacerea gloriei arabe.Naționalismul și panarabismul. De fapt, ambele erau dedicate aceleiași aspirații: unitatea arabă. După ce felurite încercări de a o  realiza  au eșuat, s-a recurs la formula de ”succes” a ”dușmanului comun”. A luat ființă Liga Arabă a cărei primă acțiune concretă în comun a fost lupta împotriva ”entității sioniste”

 

Ocolul lumii în 2000 de ani

Denumirea de ”entitate sionistă” a fost (și încă este) folosită în sens peiorativ de către numeroșii dușmani și detractori ai evreilor care – după ce au fost alungați din statul lor milenar – au încercat și au reușit să se întoarcă în propria lor țară. Denumirea de ”sionism”/”sionist” s-a impus în spațiul public de 120 de ani (vârsta ”primului sionist” profetul Moise:) când a avut loc prima manifestare  de anvergură a mișcării sioniste:

Când vorbim despre primul Congres Sionist de la  Basel, ne vine în minte Teodor Herzl cu statura lui profetică, cu simbolica  fotografie de pe podul de peste Rin, cu barba lui neagră maiestuoasă, acest om măreț dar cu destin tragic, care în 7 ani de viață a influențat radical destinele poporului evreu. Ar fi nedrept să se sugereze că sionismul a fost inventat de Herzl, deși foarte des se folosește sintagma ”Herzl, părintele sionismului”   Sionismul, o denumire inventată cu relativ puțin timp înainte ca Herzl să fi devenit ”apostolul ”ei, evocă  denumirea  biblică a muntelui pe care a fost ridicat Templul de la  Ierusalim opera celor doi regi ai evreilor David și Solomon. David a cucerit muntele, Solomon a construit Templul în care a adăpostit esența ideatică a evreilor ”Tablele Legii”.

În istoria sa milenară poporul evreu – în primii 2000 de ani  ai existenței sale  – a parcurs un drum sinuos dar nu foarte lung. Acest drum a început undeva în Mesopotamia, întinsa ”Țară dintre cele două mari râuri” și s-a încheiat  pe  malurile unui râu modest, Iordanul, care uda o țară mică, pe care  evreii au  ocupat-o  și au stăpânit-o timp de circa un mileniu, întrerupt de războaie și strămutări ale populației. În cele două milenii care au urmat evreii au făcut Ocolul Lumii. Ceea ce i-a ținut împreună au fost  ”Legile” scrise pe ”Tablele” de pe Muntele Țion (Sion:). Templul a fost distrus, ”Tablele” au dispărut, dar Legile transcrise pe Suluri, au fost păstrate, păzite și respectate de poporul dispersat care a Ocolit Pământul în 2000 de ani!

Nenumărate provocări, tentații dar mai ales persecuții a suportat poporul dispersat   doar pentru stăruința de a nu se abate de la  prescripțiile Legii. De-a lungul veacurilor au fost  numeroase amenințări din afară, dar dinăuntru. În ciuda lor, poporul dispersat a reușit să-și mențină identitatea care însemna o imensă valoare, dar și o teribilă povară.

Au fost momente ale istoriei sau ”trepte” ale timpului când ”povara” identității  părea insuportabilă Ca o imensă greutate sub care cei mulți care o purtau simțeau că se prăbușesc. Se mai întâmpla în astfel de împrejurări să fie și dezertori care-i părăseau pe cei mulți ca să se salveze pe sine, lăsându-le celor rămași o povară și mai cumplită.

Numai speranța că vor reuși să se întoarcă la Țion  – cu cei trei ”stâlpi”ai identității lor cu care au pornit pe drumul exilului :  AM ISRAEL (poporul) EREȚ ISRAEL (țara care înseamnă în primul rând Ierusalim cu muntele Templului – sălașul Divin) și TORA ISRAEL  (învățătura Legii dar și Legea învățăturii) – le-a dat voința și puterea de a supraviețui.

De-a lungul celor aproape două mii de ani de pribegie s-a vorbit mult despre dragostea de Țion, s-au scris tomuri de cărți și foliante despre Ierusalim, despre Hebron sau Țfat  și rarii călători evrei care se rătăceau prin Țara Sfântă aminteau despre sărăcia și viața grea a  câtorva mii de evrei religioși care trăiau din pomeni (”haluka”-ebr) în nădejdea că rugându-se mai aproape de locul în care aveau credința că sălășluia  Domnul (”Adonai”- ebr), o să fie mai bine auziți. Dar nimic practic nu s-a întreprins pentru împlinirea visului reîntoarcerii.

Dimpotrivă, secolul XIX care a început cu reverberațiile Revoluției Franceze și cu Războaiele Napoleoniene a însemnat o cotitură dramatică în percepția evreilor din Europa, privitor la propriul lor viitor. Amăgitoarea lozincă a libertății, egalității și mai ales fraternității a ”aiurit” (pe unii i-a și aurit:)  foarte mulți evrei din Europa de Vest care au început să-și întoarcă privirile de la  îndepărtatul Țion  și să privească cu simpatie și interes spre societățile evoluate –  devenite și ele mai primitoare – care trăiau în afara porților gheto-urilor o viață mult mai plăcută și mai interesantă decât cea  a evreilor dinăuntru, care duceau o existență mohorâtă, modestă, închistată în rigorile ”legii” pe care o despicau și o interpretau la nesfârșit .

Izbucnirea frenetică a dorinței de a părăsi gheto-ul fizic și spiritual impus de secole de ambele părți ale porților sale, a primit și un nume special ”Haskalah” (rezonabilitate – ebr) echivalentul evreiesc al Iluminismului european, inspirat de personalitatea simbolică a lui Moses Mendelsohn. Această mișcare s-a strecurat între ”Scila și Caribda” fiind amenințată atât de ortodoxia evreiască ultra-conservatoare care nu accepta nici o ”iotă” de adaptare a regulilor de viață, preferând izolarea gheto-urilor , cât și de liberalismul excesiv al partizanilor asimilării adepți ai renunțării complete la  regulile restrictive ale ”Legii ” iudaice, mergând până la încurajarea căsătoriilor mixte (iubirea n-are” granițe” 🙂 și practicarea cu sârg a convertirilor ca cea mai la îndemână cale de integrare și (de ce nu?) de realizare socială și succes. Nume ilustre de evrei au urmat această ”potecă cu gropi”, devenind embleme culturale ale ”țărilor gazdă”. Cei care au pus capăt acestui elan de părăsire a valorilor iudaice au fost antisemiții. Ei i-au trezit la realitate și pe evreii din Europa de Vest.

Cea mai mare parte a evreilor din Europa  secolului XIX trăiau însă în Europa de Est, dominată de trei imperii: Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. În ”Teritoriul de Reședință” – o creație monstruoasă a Țarinei Ecaterina Cea Mare – trăiau în condiții de sărăcie 5 milioane de evrei, pe teritoriul actual al Poloniei, Lituaniei, Bielorusiei, Moldovei și Ucrainei. Pe  restul teritoriului imens al Rusiei, existau – de cele mai multe ori ilegal – dispersați într-un mare număr de orașe mici comunități evreiești în care trăiau vreo trei sute de mii de evrei. Ideea care a stat la baza constituirii ”Teritoriului de Reședință” a fost politica promovată de ţarii care au domnit după Ecaterina cea Mare, de rusificare și de convertire la religia creștin-ortodoxă a numeroaselor minorități naționale și religioase pe care le-a supus Rusia în decursul  războaielor de expansiune pe care le-a câștigat armata țaristă. Evreii erau persecutați nu doar de puterea  centrală absolutistă a țarilor, ci și de puterile locale ale țărilor supuse. Antisemitismul și pogromurile” înfloreau” în voie pe ”Teritoriul de Reședință”.  În acest mediu sumbru și fără perspective evreii au găsit calea dezvoltării educației proprii și a unei culturi de excepție în limba idiș

Oricât de multe controverse să fi avut, evreii erau uniți prin soarta comună care o împărtășeau, dar și prin fidelitatea spirituală față de principiile fundamentale generoase ale iudaismului. Printre acestea iubirea de Țion ocupa un loc central și binecunoscuta urare ”Le șana habaa birușalaim” (”Anul viitor la Ierusalim”- ebr.) era rostit cu entuziasm în fiecare an la sărbătorile pascale (”Pesach”-ebr) de către toți participanții la frumosul obicei al Mesei de Seder  Pe acest teren al numitorului comun s-au întâlnit rabinii ”tăietori ai firului în patru” (”Mitnagdim”- ebr) cu exaltații religioși care considerau ”credința” mai importantă decât ”știința” (”Hasidim” – ebr) și cu  Iluminiștii evrei ( ”Maskilim” – ebr) reușind în ciuda profundelor diferențe de opinii și atitudini să pună bazele unei mișcări unificate și unificatoare ”Iubitorii Sionului” (”Hoveve Țion”-ebr ) a cărei platformă este exprimată succint și elocvent în denumirea care a primit-o. Înființarea ei a fost precedată de înăsprirea condițiilor de viață din ”Teritoriul de Rezidență”. Aşa numitele ”Legi din mai” promulgate de Țarul Alexandru al III-lea care ” puneau capacul”  șirului neîntrerupt de legi și reglementări antievreiești începute cu strășnicie de la mijlocul secolului al XIX. .Speranțele evreilor că prin adaptarea obiceiurilor lor la cutumele societăților majoritare, prin contribuții  oricât de semnificative la tezaurul culturii națiunilor dominante, prin asimilarea limbii, prin contribuții la dezvoltarea socială și economică, prin jertfe de viață și nu în ultimul rând prin abandonarea propriilor tradiții milenare, vor reuși să fie acceptați pe termen lung ca parte a națiunii în mijlocul cărora trăiesc de secole, s-au dovedit a fi așteptări deșarte.

”Iubitorii Sionului” au transformat speranțele în realități uimitoare, întemeind primele așezări evreiești în Palestina, primele localități și orașe, primele școli în care se învăța și se vorbea din nou limba ebraică , o limbă  în care se scrie și se citește fără întrerupere de peste trei mii de ani. Ei au aderat cu entuziasm la Organizația Sionistă întemeiată din inițiativa și entuziasmul lui Herzl  Așa s-a născut ”entitatea sionistă”

 

Șoah.(Dezastrul – ebr)

Pactul dintre cei doi mari dictatori ai Europei Hitler și Stalin (etichetat de istorie cu ”pseudonimul” Ribbentrop-Molotov 🙂 a creat premizele favorabile pentru uciderea a șase milioane de evrei din Europa. În 23 august 1939, Polonia  în care trăiau din perioada ”Teritoriului de Rezidență”  3,3 milioane de evrei – a fost ”împărțită ” ca zone de influență- între Germania hitleristă și Rusia stalinistă. În 1939 politica antisemită  a Germaniei hitleriste care urmărea genocidul evreilor din Europa nu mai era un secret pentru nimeni. Deci Stalin – un alt antisemit notoriu – și-a dat  de fapt girul pentru exterminarea evreilor din Europa. Lucrurile au căpătat o întorsătură  neașteptată în 21 iunie 1941 când Hitler, după ce a pârjolit Polonia de Vest, a atacat conform planului Barbarossa, Rusia cu care încheiase un pact de neagresiune. Victimele sigure au fost întâi evreii (din estul Poloniei, Belarus, Ucraina ,Țările Baltice și Basarabia) pe urmă toți cei care credeau că acceptând sacrificarea evreilor își vor scăpa propria lor piele. Războiul care s-a încheiat cu zdrobirea hitlerismului, dar și cu jertfa a 55 de milioane de vieți omenești, a dovedit că trădarea și crima se pedepsesc până la urmă.

Cei trei care au hotărât soarta lumii la Yalta

Ca reprezentanți ai puterilor care au învins fiara nazisto-fascistă, cei trei ”mari” Roosevelt, Churchill și Stalin s-au întâlnit la Ialta (Crimeea) în februarie 1945, cu 3 luni înainte de victorie,  ca să se înțeleagă asupra modului în care lumea se va configura după înfrângerea lui Hitler. Stalin a promis să sprijine înființarea ONU și să atace Japonia, primind în schimb ”mână liberă” în Europa de Est. Stalin știa despre ororile Holocaustului căci Armata Roșie eliberase deja cele mai înspăimântătoare lagăre de exterminare, Auschwitz, Birkenau, Majdanek, dar soarta evreilor care au supraviețuit nu era pe agenda oficială a conferinței. În convorbiri informale s-a discutat situația din Palestina, în perspectiva certă a încheierii Mandatului Britanic și preluarea responsabilităților de către cele trei mari puteri. Stalin spera atunci în continuarea Alianței celor trei și voia să-și păstreze  rolul de mare putere și în Orientul Mijlociu. Pretextul pentru implicarea în deciziile referitoare la soarta Palestinei era  recuperarea proprietăților Bisericii Ruse din Ierusalim 😊) Roosevelt care nici el nu era un filosemit și în niciun caz pro sionist, a avut convorbiri la întoarcerea din Ialta, cu regele Abdul Aziz al Arabiei Saudite privitor la viitorul imigrației evreilor în Palestina. Deși i-a făcut cadou un avion personal, regele s-a opus vehement oricărei prezențe evreiești în Palestina. El era unul din personalitățile de seamă  și lideri de opinie a Ligii Arabe care s-a înființat în același an.

Mandatul dat Marii Britanii de Liga Națiunilor în 1922, cu scopul de a sprijini întemeierea în Palestina – un teritoriu administrat sute de ani de Imperiul Otoman – a unui ”cămin național evreiesc”, era din start o misiune confuză parcă voit formulată astfel încât să nu iasă nimic în afară de  gâlceavă, scandal și în ultimă instanță vărsare de sânge. După 25 de ani Guvernul Britanic depune mandatul în brațele ONU, organizația care era moștenitor legatar al defunctei Ligi a Națiunilor. Cu câte o istorie copleșitoare în spate, cele două părți care revendicau fiecare dreptul și dreptatea pentru sine, nu puteau să ajungă la o înțelegere. Ca în oricare asemenea situație litigioasă când părțile nu pot cădea la învoială, trebuie să se apeleze la o instanță de judecată. Ceea ce s-a și făcut. Această instanță, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a fost tacit acceptată de părți, de vreme ce ele au participat ”la judecată”.  ”Termenul de judecată” și pronunțarea sentinței” s-a fixat pentru 29 noiembrie 1947. Cei 56 de ”judecători” fiind delegații statelor membre, au votat liber și deschis pentru o ”sentință” pregătită cu migală, circumspecție și nepărtinire de către o comisie (UNSCOP) formată din reprezentanții a 10 state. Recomandarea UNSCOP a fost împărțirea teritoriului  Mandatului Britanic al Palestinei ( care rămăsese doar Cis-Iordania:) în trei entități  un  stat evreu, un stat arab și Ierusalimul sub tutela ONU. Nu era o idee. nouă. O soluție asemănătoare de partajare a propus-o și Comisia Peel în 1937. În culisele întrunirilor premergătoare ”judecății” circulau câteva  opinii diferite. Stalin cel care hotăra asupra celor 5 voturi ale ”blocului ”sovietic (URSS, Ucraina, Belarus, Cehoslovacia, Polonia) se opunea inițial partajării, susținând un stat palestinian bi-național (arab și evreu). India de asemenea era împotriva ideii de partajare fiind în pragul  desprinderii Pakistanului. Cele 10 state musulmane (doar atâtea erau atunci independente și membre ONU) erau ferm împotriva partajării. Purtătorul lor de cuvânt, Azzam Pașa, secretarul Ligii Arabe, a declarat hotărât : ” Lumea arabă nu este dispusă la compromisuri…Evreii poate pot obține ceva dar numai prin forța armelor…Este prea târziu să vorbim de soluții pașnice…

Adunarea Generală ONU din 29 noiembrie 1947

Rezultatul votului ”judecătorilor” a fost fără drept de apel. Rezoluția 181 din 29 noiembrie 1947 (KAF TET NOVEMBER-ebr) s-a aprobat cu o majoritate confortabilă (33 pentru,13 contra,10 abțineri) Stalin s-a răzgândit în ultimul moment  și a susținut varianta propusă  astfel că cele 5 voturi ale blocului sovietic au hotărât soarta partajării. Odată cu aprobarea partajării după încheierea Mandatului Britanic  s-a aprobat și deschiderea portului Haifa pentru imigrarea  refugiaților evrei care au supraviețuit Holocaustului și nu au vrut să se mai întoarcă în țările din care au fost deportați.

Un evreu bătrân salută Kaf Tet November

Ce s-a ales din prevederile Rezoluției 181? Arabii au refuzat partajarea. Au refuzat să accepte existența unui stat evreu pe teritoriul Palestinei. Au refuzat tutela ONU asupra  Ierusalimului, ocupând ”Orașul Vechi” și instituind o blocadă a populației evreiești majoritare în Ierusalim. Iordania a ocupat Ierusalimul de Est cu locurile sfinte din ”Orașul Vechi” ignorând proiectul de ”internaționalizare”.

Evreii și-au proclamat statul Israel  ca stat evreu independent și democratic dar nerecunoscut și neacceptat de statele musulmane,  care din 10 s-au înmulțit la 56. Unde mai pui că potrivit Rezoluției, cele trei entități teritoriale trebuiau să  fi constituit un spațiu economic comun !:)

 

”Cântecul Treptelor” (Psalmi ai regelui David)

Regele David scrie şi cântă psalmii

Dacă de fapt momentul ”Kaf-tet November” nu a adus decât lupte și războaie de ce totuși evreii l-au primit cu recunoștință, cu bucurie și-l  consideră ca  ”treaptă” importantă  în șirul treptelor care au condus la  reîntoarcerea poporului evreu în   patria sa ancestrală și reluarea unui loc special, binemeritat în rândul popoarelor lumii?  Deoarece în 29 noembie 1947 (acum 70 de ani) s-a recunoscut oficial pe scena politică a lumii dreptul evreilor de a avea un stat propriu. Prima treaptă a fost așezată la Basel în 1897 (acum 120 de ani) când s-a recunoscut public existența evreilor ca o națiune. Apoi, în 1917, prin Declarația Balfour (acum 100 de ani) puterile importante ale lumii au promis evreilor un cămin național în Palestina, numele de împrumut a Țării Israel. În  iunie 1967 în cursul Războiului De 6 Zile”(acum 50 de ani) Ierusalimul de Est a fost cucerit de armata israeliană și anexat. Orașul Sfânt al celor trei mari religii monoteiste, fiind unificat sub autoritatea Statului Israel. Acțiune controversată și condamnată vehement. O treaptă pe cât de importantă, pe atât de neașteptată, a fost vizita la Ierusalim, în noiembrie 1977 (cu 40 de ani în urmă) președintelui Egiptului Anwar Sadat. A fost primul gest de recunoaștere a statului Israel, din partea unei țări arabe. Au urmat primele două Tratate de Pace (cu  Egipt și Iordania). Dar miezul disputei dintre arabi și evrei a rămas neconciliat. O ”treaptă” promițătoare dar fără finalitate au constituit-o Acordurile de la  Oslo, mediate de SUA (semnate acum aproape 25 de ani). În 2012 (acum 15 ani), pentru prima oară în istorie, Liga Arabă s-a dovedit dispusă să recunoască statul Israel și să accepte încheierea unor tratate de pace între statele arabe și Israel, în condițiile stipulate prin Rezoluția ONU 181 pe care o refuzaseră categoric cu 70 de ani în urmă. Evident prevederile acelei faimoase rezoluții și-au pierdut de mult valabilitatea juridică și morală. Realitățile de facto, demografice, geopolitice, militare sunt cu totul diferite. Treptele pe care le-a parcurs Israelul au făcut-o să devină o putere regională importantă, puternică și singura democratică din Orientul Mijlociu. Dar mai trebuie urcată o treaptă poate cea mai dificilă. Regele David scria în Psalmii  de acum 3000 de ani

De dragul alor mei ,mă rog

Ierusalime, pentru tine,

de dragul Domnului, mă rog

să fie pacea peste tine.

Tiberiu Roth, 19 decembrie 2017

 

5 Comments

  • paula craciun commented on December 26, 2017 Reply

    Sunt impresuonata de articolele dvs. atat de documentate si atat de clar expuse. Acest subiect cunoscut “grosso modo” de cei mai multi dintre noi, ne fascineaza prin amanuntele lui inepuizabile pe care ni le dezvaluiti de fiecare data!

  • George commented on December 23, 2017 Reply

    col ha cavod to Mr. Roth for his article review; toda raba meod!

  • Alex Schneider commented on December 21, 2017 Reply

    Multumiri D-lui Roth pentru un articol interesant si la timpul potrivit.
    Cum se mentioneaza in articolul bogat informat , in anul 2017 , care ne paraseste curand, mentionam aniversari a multor evenimente inportante din istoria evreilor , de la Congresul Sionist International de la Basel acum 120 de ani si pana in zilele noastre , “trepte ” pe o scara la care se poate adauga adauga aniversarea a “100 de ani de la cucerirea Ierusalimului” de catre armata britanica condusa de generalul Alenby la 9 decembrie 1917.
    Cunoscind ” treptele” si “urcand ” ele ne inalta si ne dau o perspectiva mai buna a realitatii de azi.

  • Mirjam Bercovici commented on December 21, 2017 Reply

    Mulţumesc mult domnule T:Roth pentru acest articoll minunat.
    Am avut multe de învăţat din acest articol
    cuprinzător

    • tiberiu roth commented on December 24, 2017 Reply

      Multumesc dragă domnule Alex Schneider pentru completarea utilă și corectă privind centenarul cuceririi Ierusalimului de către generalul Allenby ,mai cu seama că în această victorie un rol deloc neglijabi au jucat și membrii primei Alia din România.Este o istorie fascinantă căreia mi-am propus să dedic un articol special.Încă odată multumiri.Cu prietenieT.Roth

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *