Rămas bun, monarhie

Regele Mihai a murit și a fost înmormântat cu toate onorurile. Am aflat că există un protocol  a cărui origine se datorează regelui Carol I care a dorit ca ultimul drum al unui monarh să se caracterizeze prin sobrietate. Chiar dacă nouă ni s-a părut o ceremonie măreață, probabil, comparativ cu alte înmormântări de acest rang, ea a fost reținută. Așa s-au prezentat și familia regală, rudele ei, alți monarhi, prinți și prințese. Și-au adus omagiul celui dispărut și familiei, fără țipete, plânsete sau alte gesturi necontrolate. Au existat regrete, chiar dureri în suflet, manifestate discret prin câteva lacrimi.

Mulţimea întâmpinând Trenul Regal cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai I

Nu știu în ce măsură aceasta ceremonie demnă de rangul pe care l-a reprimit în ultimii 20 de ani regele Mihai în România (am spus România deoarece maiestatea sa a rămas monarh și după ce a fost alungat din țară) ar fi însemnat pentru domnia-sa o satisfacție, sigur nu avem de unde să știm, dar dacă am analiza mai atent personalitatea lui, nu cred că l-ar fi interesat prea mult acest aspect, cunoscând extraordinara lui modestie. În plus, așa cum am mai amintit adineaori, un rege rămâne întotdeauna rege chiar dacă ajunge măturător de stradă, țăran (într-un fel a fost una dintre ocupațiile regelui Mihai) sau mecanic (îi plăcea foarte mult și se și pricepea). Mai degrabă cei satisfăcuți au fost zecile de mii de oameni care au venit să-și ia rămas bun, atât la catafalcul din Sala Tronului cât și pe stradă, la gară, la Peleș, București sau Curtea de Argeș.  Dacă o parte dintre ei – și de ce să nu recunoaștem, așa este, s-au dus de curiozitate, alții, și cred că cei mai mulți, au fost prezenți ca să-și ai rămas bun cu sinceritate de la omul pe care, practic foarte puțini l-au cunoscut și l-au apreciat. De unde să-l fi cunoscut? 50 de ani fie nu au știut decât că există, fie au aflat, chiar și după 1989 numai minciuni, neadevăruri, a fost atacat, denigrat. Abia câteva interviuri ale lui au adus la lumină faptele lui, demne de istorie.

Mihai I (1921 – 2017)

Moartea regelui Mihai a fost prilejul ca, în sfârșit, românii, sau o mare parte din ei, să-și dea seama  de curajul, am putea spune nebunesc, de care a dat dovadă  tânărul rege când a înfăptuit actul de la 23 august. Este firesc și logic, indiferent de ce au spus detractorii lui, că fără acest gest, România s-ar fi făcut praf și pulbere, ar fi fost transformată în ruine și sute se mii de oameni și-ar fi pierdut viața. Este adevărat, românii au și suferit după intrarea rușilor în țară, așa este în război, soldații care se află pe fronturi au manifestări dure față de populație, dar nu se poate compara cu situația unor țări care au rămas de partea Germaniei până la sfârșitul războiului.  Că Antonescu ar fi putut  încheia un armistițiu mai favorabil, cu rușii sau cu altcineva, este o poveste. Anglo-americanii oricum nu au dorit să negocieze cu România deoarece așa a fost înțelegerea cu Stalin și dacă teoretic  ar fi acceptat acest lucru, era limpede că ar fi făcut-o cu regele Mihai, nu cu Antonescu. Iar rușii nu ar fi uitat niciodată Odessa. În plus, prin prezența lui pe tronul țării încă peste trei ani, regele a încercat să amâne introducerea dictaturii comuniste totale din țară.

Sunt lucruri pe care majoritatea românilor le-au aflat abia acum, mulțumită unor posturi de televiziune sau publicații, nu aș spune  pro-monarhiste, ci cele care au căutat să prezinte faptele, așa cum s-au desfășurat ele. Și aici mai vreau să adaug și risipirea minciunii ”bogățiilor” pe care familia regală le-ar fi luat cu ea. Regele a  luat cu el câteva valize și cei puțini care au mai aflat ceva despre familia regală, știau că a fost săracă.  Cel care a luat averi a fost tatăl lui, regele Carol al II-lea cu care Mihai nu s-a mai întâlnit după ce acesta a plecat în exil în 1940.

Da, așa a fost, dar acum se cunoaște ceva mai mult și concluzia a fost tot ceea ce au spus oamenii spontan, întrebați de reporteri. Un profund regret și recunoașterea  că este prea  târziu și este păcat (Desigur, s-ar putea spune și că au fost aleși sau prezentați numai cei care au vorbit frumos despre suveranul defunct și probabil că au existat și critici. Dar cred că numărul primilor este mult mai mare decât al celorlalți)

Acest val uriaș de simpatie are și un alt motiv esențial și anume prăbușirea clasei politice, incapacitatea de a conduce țara, mediocritatea liderilor și adevărata caracatiță a corupției. Nu trebuie să fii un geniu ca să faci o comparație între actualii lideri – indiferent de partidele politice  –  și demnitatea, simțul moral și onoarea  regelui Mihai. O demnitate care nu l-a părăsit niciodată, nici măcar când puterile occidentale l-au preferat pe Ceaușescu drept partener și l-au părăsit, l-au trădat pe rege. Acea inscripție pe o coroană ” trădat de toți, loial tuturor” este cea mai concludentă concluzie a vieții lui, Ca orice om, și el a avut slăbiciuni, a oscilat de multe ori, poate dorea sau a și făcut niște compromisuri. Dar în integritate, personalitatea lui este un exemplu demn, dorit de o parte a românilor care văd în monarhie o salvare, o viață mai bună, mai adevărată.

Regele Mihai şi Regina Ana, Bucureşti 1997

Dar oare aceasta ar fi soluția pentru România?  Nu cred, chiar dacă s-a evocat de multe ori primirea din 1992 a regelui, cu un milion de oameni care au scandat ”Maiestate nu pleca.” Un milion la peste 20 de milioane este însă prea puțin. Acolo cei mai mulți au fost bucureșteni. Unde era România profundă? Jumătate din populația țării era compusă din țărani, o altă parte – din muncitori sau „noii intelectuali”  convinși că monarhia și regimul politic de-atunci  îi reprezentau  pe exploatatori, ceea ce în condițiile respectivei perioade era o societate pe clase, cu marea diferență dintre săraci și bogați.  În 1992 încă nu apăruse noua clasă de bogați, iar ideologia comunistă, a egalității era predominantă, bogăția era disprețuită, aduceți-vă aminte de vorba lui Ion Iliescu: ”sărac dar cinstit”. Atunci când regele Mihai a răspuns celor care-l rugau să rămână și a spus „mi-am dat cuvântul că voi pleca”, era mult mai realist decât înfocații monarhiști. Și-a dat seama că nu se poate. Și, eu cred că, deși cu părere de rău, a fost conștient că nici mai târziu, practic niciodată, monarhia nu se va restaura în România.

După 20 de ani de prezență oficială a regelui în țară, perspectivele monarhiei au rămas aceleiași. Poate că un sondaj actual indică un număr mai mare de monarhiști dar încă departe de peste jumătate. Chiar și cei care,  dacă nu sunt monarhiști, l-au simpatizat pe rege ca persoană, își dau seama că azi, o restaurație nu este posibilă, sistemul democratic, prost cum e, este totuși mai agreat de oameni decât monarhia. Și apoi, hai să analizăm faptele. Cine ar urma după regele Mihai? Nemaivorbind că familiile regale nu o consideră pe Margareta  urmașa lui Mihai deoarece legea salică din România, dar și – de pildă – din  Germania, recunoaște doar moștenitor bărbați, capacitatea acesteia de a fi șeful Casei Regale, intrigile și scandalurile din familie, nu fac pe nimeni demn  moștenitor al regelui.

Dar cel mai mare obstacol în calea restaurării este conducerea politică a României. Cu cine să colaboreze viitorul monarh chiar dacă rolul său este simbolic? Cu de-alde Dragnea, Tăriceanu sau eventual Băsescu sau Florin Iordache? Numai prezența lor ar compromite pentru totdeauna ideea de monarhie. Cred că ar dura ani de zile până când ar apărea oameni politici noi, mai cinstiți  care să se alăture unui monarh și să realizeze o colaborare loială.

În condițiile politice de astăzi, ideea monarhiei devine un vis. De aceea, atunci când am spus cu durere în suflet pentru un om de excepție: ”Rămas bun, maiestate”, putem spune în același timp: ”Rămas bun, monarhie”.

Eva Galambos

2 Comments

  • eva galambos commented on December 22, 2017 Reply

    O completare excelentă deoarece exprimă sentimentele evreimii după actul de la 23 august.

  • Lya Benjamin commented on December 21, 2017 Reply

    Completez articolul Evei Galambos, cu un extras aparut despre regele Mihai in Curierul Israelit din 17 septembrie 1944,valoarea documentara a articolului dupa parerea mea consta in faptul ca a aparut atunci la cald si in cel mai important ziar politic evreiesc.

    CURIERUL ISRAELIT ORGANUL UNIUNII EVREILOR ROMÂNI, 17 septembrie 1944

    R E G E L E
    Evreii participă din tot sufletul la înaltul omagiu pe care întreaga ţară l-a adus Majestăţii Sale Regele Mihai I, care cu atâta patriotism şi abnegaţiune cu atâta curaj şi clarviziune a lucrat pentru eliberarea României de sub jugul german. Populaţia evreiască e adânc recunoscătoare regelui pentru înţelegerea ce a avut -o faţă de suferinţele noastre şi pentru înaltul sprijin ce ni l-a dat în vremuri de cumplită restrişte. Suntem datori să proclamăm în faţa ţării şi a lumii că, în cea mai tristă epocă de asuprire conducătorii evrei au găsit în Majestatea Sa Regele Mihai I , în Majestatea Sa Regina Mamă Elena şi la înalţii demnitari ai Curţii un ajutor puternic şi o înţelegere mişcătoare pentru durerile şi jertfele la cari au fost supuşi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *