Cred că aveam nu mai mult de 17 sau 18 ani. Întors acasă după o hoinăreală într-o după amiază de vacanță, am fost preluat imediat de mama, care cu un ton deajuns de ridicat (dar cu nimic ieșit din comun ca atunci când avea să-mi reproșeze ceva) mă întrebă cum se face că întâlnindu-mă în urmă cu câteva săptămâni pe stradă cu vărul meu (și nepotul ei) din Piatra Neamț nici nu l-am invitat la noi și nici măcar nu i-am povestit mamei de această neprevăzută întâlnire:

-Mi-au scris cei din Piatra…..Așa o rușine!

De fapt eu niciodată nu m-am evidențiat prin recunoașterea persoanelor cu care am venit în contact trecător sau la intervale foarte mari. De aceea episodul cu ruda relativ îndepărtată, pe care nu o văzusem de ani de zile, și pe care n-am recunoscut-o, mi s-a părut absolut normal. Așa sunt eu și gata!

Amănuntul acela din viața mea de acum multe decenii (și enervarea justificată a mamei) mi-a sărit în memorie acum câteva zile, în timpul unui sejour petrecut în capitala Greciei, cu întreaga mea familie, inclusiv cele două nepoate (care nu au nicio legătură cu povestea mea, dar cum pot eu scăpa prilejul de a le aminti existența?!).

În timpul peregrinărilor pe străzile celebrului cartier Plaka, am avut senzația cel puțin o dată sau de două ori că aud un cuvânt care semăna mult cu cel din limba română: prosop.

Exact în aceiași măsură în care vocabularul meu medical e extrem de bogat în expresii grecești (cred că jumătate din cuvintele aparținând limbajului medical își are proveniența din limba greacă clasică) exact în aceeași măsură, spuneam, nu posed mai niciun cuvânt în greaca vorbită azi, deși muzica greacă e prezentă la posturile noastre de radio cu o frecvență greu de explicat și greu de ignorat.

Frapat de cuvântul prins din zbor, am apelat la sursa la care apelează tot omul în ziua de azi : ”Doctor” Google.

Și bine înțeles că ce-am căutat am găsit: prosop în limba greacă înseamnă…prosop!! Pierdere de timp, mi-am spus eu. Probabil că captasem cuvântul auzit în mod greșit, că ce-o fi având omul de pe stradă să aducă în discuție un prosop?

M-am enervat. Și enervarea m-a făcut să aprofundez căutarea, adică încă câteva minute cu calculatorul, în loc să ies pe stradă și să mă bucur de tot ce văd și să caut restaurantul potrivit pentru masa de seară.

Dar, surpriză, de data aceasta căutarea mea m-a trimis în cu totul altă direcție. În greaca veche (de origine bizantică), încă parțial folosită și azi, cuvântul prosop mai înseamnă și …față! Deci despre fețe vorbeau cei pe care îi auzisem în treacăt! Așa mai merge, mi-am zis eu.

Mă liniștisem și mă pregăteam să închid calculatorul când privirea îmi căzu pe un alt ”item” și anume prosopagnosia!

Am rămas cu gura căscată. Bine înțeles că știam ce înseamnă agnosie, și acum aflasem și care e semnificația cuvântului prosop.

Ei bine, prosopagnosia e (cuvânt cu cuvânt)  ” o defecțiune cognitivă care afectează capacitatea de a recunoaște fețe, fără însă a afecta diverse alte procese vizuale (cum ar fi deosebirea între două sau mai multe obiecte) și nici funcția intelectuală a individului”.

Deci iată-mă bolnav!! Nu grav, ferească Cel de Sus, dar bolnav de o boală care apare în tratatele de medicină, deci nu e vorba de folclor medical.

A propos, boala asta care se numește prosopagnosie, are ca orice altă maladie diverse grade de gravitate. Cea mai serioasă e (n-o să credeți) e situația în care individul afectat nu se recunoaște în oglindă!

Așa scrie acolo unde am găsit povestea, dar eu mă întreb cum vine asta?! Te uiți în oglindă, nu ești beat și nici nu te-a lovit Alzheimerul, și te întrebi: cine-i tipul care se uită la mine?!

Următoarea fază ca gravitate (dar mai ușoară decât prima) e nerecunoașterea celor cu care-ți petreci viața de toate zilele, părinții, frații, surorile, soția și/sau copiii.

Asta e o formă foarte interesantă, în spatele căreia îți poți cu ușurință ascunde intențiile și chiar sentimentele (nu-i frumos din partea mea să gândesc așa, dar așa gândesc!).

Acum, doar acum, înțeleg substratul celebrei glume în care Rozica e prinsă de soțul ei Ițic în pat cu un alt bărbat. Sunt convins că eroina anecdotei suferă de prosopagnozie pentru că reacția ei e perfect firească în această conjunctură:

-Ițic, dacă nu ești tu ăsta de lângă mine, atunci cine e el??!!

Și acum urmează ceea ce e mai interesant, adică cum am reacționat eu la aflarea veștii?

M-am liniștit, și asta de două ori!

Prima oară când am aflat că maladia mea nu are leac!  Deci pot trăi liniștit, până la sfârșitul zilelor mele, fără a intra în panica produsă de nesiguranța rezultatului unui tratament oarecare. N-are rost să consult un psihiatru sau un psiholog, cu boala asta te naști , ea nu devine mai gravă de-a lungul vremii, dar nici nu dispare.

Asta e o boală, mi-am zis eu, din care nu se moare, și nici nu se suferă cine știe ce, așa că n-am de ce să mă îngrijorez. Nimeni nu e perfect, si se pare că nici eu.

În al doilea rând acum am o jusitificare pentru toate erorile de comportament social de care  mă lovesc cu regularitate.

De pildă, vestea bolii mele o va împiedica pe soția mea să surâdă pe sub mustață (pe care nu o are!) de fiecare dată când, în timpul vizionării unui film la cinema sau la televizor, o întreb din când în când dacă actrița care apare în acea scenă e aceiași cu cea pe care am văzut-o în urmă cu numai 10 minute în altă scenă iar soția mea mă asigură că ea, actrița, doar și-a schimbat coafura.

În plus mă voi simți ”cu acte în regulă” ori de câte ori voi fi acostat de cineva care se va mira că nu-l recunosc:

-Știi, nu e vina mea, eu am o formă ușoară de prosopagnosie!

De abia aștept să văd mutra înterlocutorului meu la auzul acestei remarci.

Promit cititorului să încep un studiu legat de reacțiile ”publicului” la fraza de mai sus. Sunt convins că mă voi distra copios urmărind nedumerirea pe care o voi citi (sper) cu ușurință pe fața celui care în mod normal ar trebui să-mi dea replica.

Și acum o veste, in ochii mei foarte interesantă. Nu există niciun mijloc sau test obiectiv care să confirme existența maladiei de care vorbim! Cu alte cuvinte orice individ poate anunța pe cine vrea  că e atins de boala asta, deci poate explica cu ușurință diverse situații în care ultimul lucru pe care l-ai dori e să recunoști pe cel pe care îl ai în față.

De exemplu, întâlnirea cu unul căruia îi datorezi 5000 dolari.

Cui nu i s-a întâmplat măcar o dată în viață să întâlnească pe stradă sau la teatru o persoană pe care pentru nimic în lume n-ar fi vrut s-o întâlnească? Cum faci să treci pe lângă individul în chestiune și să reușești să nu-l vezi? Foarte greu. Dar dacă ți-a ieșit vorba că ești bolnav de prosopagnosie, atunci ai o scuză.

Asta înseamnă că contrar atitudinii obișnuite a oricărei ființe vii, acea de a nu face publică lista maladiilor de care suferă (pentru că de fapt nimeni altul nu e vinovat de ce suferi tu), cel care dorește să se bucure de avantajul bolii de care vorbeam va putea să difuzeze știrea printre prieteni și cunoscuți, așa încât mai toți cei din anturajul său (apropiat sau mai îndepărtat) vor ști despre ce e vorba și vor scuza faptul că nu s-a oprit să-i salute și a trecut pe lângă, fără să spună o vorbă.

Dar mai e un punct interesant care merită a fi consemnat.

În viață (și în medicină) există fenomene compensatorii. Surdul vede mai bine și orbul aude mai bine. Cel mai puțin dotat din punctul de vedere al inteligenței e mai harnic și mai serios în muncă. Și așa mai departe…

Întrucât nu cunosc încă un caz de prosopagnozie, nu am dreptul să generalizez un fapt de care sunt conștient de mulți ani: memoria numelor e unul din punctele mele forte! De multe ori se întâmplă să nu recunosc individul pe stradă, dar numele lui nu-l uit. Singura dificultate e să fac legătura între mutra din fața mea și nume, că din acel moment totul merge strună.

Și acum baiul. O fi fost memoria mea la nume aproape de perfecțiune, dar cu anii memoria scade în general, așa că acest proces fiziologic afectează bineînțeles și capacitatea de a-ți aminti un nume de familie, de botez, numele unui oraș sau al unui monument istoric pe care l-ai vizitat în urmă cu ani.

Bunul meu prieten, născut în Humulești și medic cunoscut în urbea sa israeliană, se exprima nu o dată cum că în fiecare an unul din organele sale încetează să funcționeze, dar ruga pe toți cei cu care era în legătură să nu-l întrebe în ce ordine!

Iată deci cum situația e departe de a fi de culoare roză.

Cum o rezolvăm?! Pur și simplu nu încercăm s-o rezolvăm pentru că nu are rost. Senescența își spune cuvântul, și omul trebuie să binecuvânteze soarta care i-a permis să trăiască suficienți ani pentru a se bucura de continua limitare a capacității sale fiziologice. Pentru că alternativa e mult mai gravă.

Și atunci ce mai contează că natura te-a ”înzestrat” cu o boală deloc gravă, care maximum te face un pic de rușine, dar rușinea asta e complet fără importanță dacă o comparăm cu cea produsă de alte beteșuguri?!

Iată sfatul meu, oferit cititorului în mod gratis și ca un gest de prietenie: bucură-te de ce ai și roagă-te să nu fie mai rău. Și nu te supăra dacă nu te recunosc când te întâlnesc, eu sunt bolnav de prosopagnozie, te rog să nu uiți asta!

 Gabriel Ben Meron