Fiecare ar trebui, odată și odată, să-și pună  întrebarea: cine e el și cum poate fi cel mai bine calificat, în sinea sa și de către alții.

Un asemenea proces nu prea are loc în tinerețe, nu numai pentru că omul la o vârstă fragedă e departe de a fi deja format ca personalitate, dar și pentru că tânărul merge înainte și nu prea are timp să-și pună întrebări pe parcurs.

Dar când ajungi la o anumită vârstă cred că nu  poți evita întrebarea care se referă la cum poți fi, tu însuți, definit.

Eu am avut curajul să încep acest proces interior ce se caracterizează printr-un serios grad de sinceritate (dacă nu vrei, cu bună știință, să te minți pe tine însuți) și trebuie să recunosc că m-am împotmolit.

Am plecat de la o idee care la prima vedere mi se părea corectă. M-am autodefinit ca intelectual, adică un individ care-și umple viața personală (nu cea profesională) cu trei serioase îndeletniciri: gândește, citește și scrie.

Până aici toate au mers strună, dar la un moment dat m-am oprit  și mi-am pus o altă întrebare: cum te poți defini ca intelectual când nu posezi la perfecție nici o limbă?! Ce fel de intelectual e acel individ (sau individă) care nu are capacitatea de a pătrunde în toate dedesubturile și finețurile cel puțin ale unei singure limbi ?

Și atunci, cu toată sinceritatea și regretul, am ajuns la concluzia că de fapt eu sunt un perfect analfabet. Scriu și citesc în trei limbi, vorbesc patru și gângăvesc în alte două, dar nu (mai ) stăpânesc niciuna!

Aș dori să nu-mi induc în eroare cititorul. De felul meu eu nu sunt  masochist și nici nu mă las frământat de întrebări și probleme la care nu am un răspuns sau o soluție. Răposatul meu părinte nu uita să-mi aducă aminte, din când în când, de interdicția de a fi preocupat de probleme ale căror soluții nu se află în mâinile tale. Vremea de afară? Orientul Mijlociu? Tratamentul cancerului? Niciuna din aceste mari (ce zic eu mari?! uriașe!) probleme nu-și vor găsi soluția la tine și prin tine, așa că las-o moartă….

Dar problema analfabetismului meu perfect a reapărut în momentul când am descoperit în bibliotecă o carte de mult uitată, pierdută printre alte sute aflate pe rafturile prăfuite.

E vorba de volumul lui Ilan Stavans, apărut în 2008 cu denumirea ”Resurecting Hebrew”.

După părerea mea aceasta e lectură obligatorie pentru oricine care dorește să înțeleagă fenomenul limbii ebraice moderne, unic în întreaga civilizație așa numită vestică.

Ilan Stavans

Autorul, evreu originar din Mexic, scriitor și publicist, a pornit pe drumul lui Eliezer Ben Yehuda, întemeietorul și fondatorul limbii ebraice moderne, încercând să pătrundă în secretul revirimentului unei limbi care timp de aproape două mii de ani a folosit doar pentru rugăciuni și nimic mai mult.

Și care e legătura dintre analfabetismul meu și interesantul volum al lui Stavans? Foarte simplu. Ebraica m-a transformat în ceea ce sunt azi: așa cum scriam mai sus, trei limbi în scris , patru limbi la vorbit, încă două așa și așa, și niciuna așa cum trebuie!

Și totul a început cu emigrarea în Israel și încercarea de a ”pune mâna” pe limba ebraică și a o transforma în limba mea. Nu mi-a luat mult timp până am înțeles că de fapt acest proiect e ceea ce alții numesc ”lost case”. Pentru cei care încă nu au aflat, iată vestea: dacă nu te-ai născut în Israel sau dacă nu ai cunoscut și folosit această limbă din fragedă pruncie, acasă, la școală sau la heder sau yeshiva (școli religioase pe lângă sinagogi) nu ai nici cea mai mică șansă să-ți însusești limba ebraică așa cum trebuie, până în ”străfundurile” ei. Ba mai mult, odată cu încercarea de a transforma această limbă într-un instrument al tău, tu pierzi din ceea ce ai acumulat în limba ta maternă, sau în cea (cele) pe care ai (le-ai) învățat de-a lungul vremii, până la ebraică.

Deci să concluzionăm această primă parte: eu vorbesc, citesc și scriu cursiv în ebraică, dar sunt departe (extrem de departe) de a mă considera posesor al acestei limbi. Ba mai mult, sunt convins că orice încercare de a ameliora situația e sortită eșecului.

Și cu toate acestea…

Cu toate acestea această limbă pe care o cunosc și o posed în mod superficial, e a mea, e și a mea!

Și iată motivul pentru care am parcurs volumul lui Stavans ca un roman polițist, încercând tot timpul să găsesc răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus în această jumătate de secol în care flirtez cu limba strămoșilor mei.

Trebuie să recunosc că volumul lui Stavans mi-a oferit doar parțial explicațiile pe care le căutam.

Fără discuție, citind cele scrise am înțeles mult mai bine despre ce e vorba.

În primul rând mi s-a confirmat opinia după care revirimentul ebraicii e un fenomen unic în istoria omenirii. Stavans se întreabă dacă cineva își poate închipui că mâine sau poimâine italienii vor hotărî să se întoarcă la limba latină și s-o transforme în lingua franca de toate zilele, adică cea care să facă legătura între toate regiunile Italiei, de la Milano și până la Napoli și Sicilia și Sardinia?!

În al doilea rând Stavans declară (și are dovezi) precum că  ebraica n-a fost niciodată o limbă moartă, pentru că ea a existat și a fost folosită în rugăciuni de-a lungul a două milenii. Stavans definește situația ebraicii în acești 2000 ani ca o limbă prezervată în refrigerator, asemănând-o cu…banca de lichid seminal!

Dar pentru nimic în lume nu e vorba de o limbă scoasă la lumină și folosită așa cum fusese păstrată timp de secole.

Și aici e momentul a-l aminti din nou pe Eliezer Ben Yehuda, fondatorul limbii ebraice moderne (acum mai bine de 100 ani), cel care a adus-o în situația de azi, de la cele 6000 cuvinte ale Vechiului Testament și până la zecile de mii existente și folosite azi.

Stavans descrie opera lui Ben Yehuda ca un proiect destinat celor încă nenăscuți, viitorilor cetățeni al unei țări care în acea vreme era doar un deziderat, un vis aproape imposibil de transformat în realitate.

Dacă cineva își închipuie că toți evreii din Palestina începutului de secol trecut au primit cu bucurie ideea renașterii limbii, nimic nu e mai departe de adevăr. Așa cum s-a întâmplat cu Spinoza, și Ben Yehuda a fost ostracizat și excomunicat de cercurile ultrareligioase, care au văzut în ideea renașterii limbii ebraice un afront adus religiei. Cum își poate permite cineva să se atingă de limba sfântă, care a fost creată chiar înainte de facerea lumii, pentru că Dumnezeu a avut nevoie de un mijloc de comunicație între El și cei ce vor fi construiți după chipul și asemănarea Sa, cu mult timp înainte ca întunericul să fie despărțit de lumină și apele de uscat?!

Ben Yehuda a avut curajul să reinițieze un proces care se terminase de mult și să mute ebraica într-o a treia frază a existenței sale, după cea a formării Israelului ca țară și națiune în urmă cu mai bine de trei mii de ani și după perioada regatului lui David.

Eliezer Ben Yehuda

Și iată cum ajung la acele puncte care m-au satisfăcut mai puțin la citirea volumului lui Ilan Stavans. El descrie eforturile lui Ben Yehuda de a crea cuvinte noi și de a le încerca în piață. Ba mai mult el a creat (după două mii de ani!) primul cetățean evreu care nu cunoștea (și nu auzise!) nicio altă limbă în afara ebraicii, propriul său fiu, Itamar!

Dar degeaba am căutat în paginile sale răspunsul la întrebarea cum a fost creată conjugarea verbelor la timpul prezent! Pentru că Vechiul Testament nu cunoaște decât timpul trecut și viitor. Ebraica veche conține doar patru conjugări: perfect, imperfect, participiu și imperativ (care poate fi considerat viitor). Iată un proces care pentru mine a rămas complet necunoscut.

Însă meritul cărții depășește limitele unei descripții sterile, teoretice.

Pentru că Stavans ajunge din nou în Israelul de azi, se plimbă peste tot, se întâlnește cu cărturari în domeniul lingvisticii, pune întrebări, dar mai ales deschide ochii mari și încearcă să înțeleagă situația ebraicii la începutul celui de al treilea mileniu.

El ajunge foarte repede la concluzia că ebraica, la fel ca orice altă limbă vie, are o dinamică a ei. Se dezvoltă, dar nu întotdeauna în direcția dorită.

Amestecul de expresii și cuvinte din alte limbi face ca ebraica să fie în pericol de a nu mai răspunde definiției de monolinguism , ea apropiindu-se în mod amenințător de alte fenomene filologice cum ar fi Spanglish (spaniola amestecată cu engleza), sau Yinglishul de odinioară (idiș cu engleză) sau chiar….Hirbia (ebraică cu arabă!).

Atunci când un israelian se desparte de alt israelian cu expresia: Yaala bye (primul cuvânt provenind din arabă și al doilea din engleză) Stavans numește fenomenul diglosie!

Nimeni în Israel nu poate ascunde faptul că limba ebraică a devenit, printre altele, un instrument politic, datorită încercărilor de a o folosi în scopul îndoctrinării celor încă neîndoctrinați.

Fenomenul nu trece neobservat în cartea lui Stavans, care decide că în general filologia merge mână în mână cu moralitatea și filozofia, dar de la începuturile ei, sub tutela lui Ben Yehuda, ebraica e o combinație între filologie și politică, ea devenind o unealtă în scopul construcției noului/vechiului popor evreu care azi e mai mult israelian decât evreu, cel puțin în Țara Sfântă.

Și atunci cum rămâne cu mine?!

A cui e limba asta a mea?!

Cred că posed răspunsul. Ebraica e limba poporului meu, în mijlocul căruia trăiesc. Eu nu conduc mașina ca un șofer de meserie și nici nu mă descurc la calculator ca un specialist în computere. Și tot așa folosesc ebraica ca un amator, o ”cunosc” superficial, nu voi ajunge niciodată să-i înțeleg străfundurile și dedesubturile, dar o folosesc cu plăcere, cu bucurie și cu satisfacție în fiecare zi și cu mai toți pe care îi cunosc și cu care mă întâlnesc și vorbesc sau pentru care scriu ce scriu.

Nobody is perfect,  aceasta e replica lui Tony Curtis cu care se încheie celebrul film american ”Some like it hot”.

Eu însă sunt perfect, în analfabetismul meu!

Deci mă aflu într-o companie plăcută, cea a milioanelor de israelieni care trăiesc și vor dispare cu regretul că nu au ajuns să posede limba sfântă de o manieră care să evite definiția de analfabetism perfect.

Gabriel Ben Meron