“Măi Gheorghe, dacă toți jidanii ar fi ca tine, Israelul n-ar fi câștigat niciodată Războiul de 6 Zile!”. Furia stimulează curajul, așa că răspunsul meu a venit prompt:  ” Iar dacă toți ofițerii arabi ar fi fost ca dumneavoastră, Războiul de 6 Zile ar fi durat doar o zi!“ Acest dialog istoric a avut loc în toamna lui ’73, în timpul serviciul meu militar la Bacău. Căpitanul Hârțan, care avea aspirația de a deveni într-o bună zi maior, era de fapt un om simplu, cumsecade, și această provocare a fost doar rezultatul frustrării sale cu lipsa mea de talent de a mărșălui în cadență. Cred că după definiția umoristului maghiar Karinthy Frigyes, el de fapt nici nu era antisemit (“Antisemit este acela care urăște pe evrei mai mult decât e necesar”).   În mod miraculos, “obrăznicia” mea nu a avut nici un fel de consecințe punitive. Singura explicație era că tovarășul căpitan s-a temut că ar putea fi ridiculizat împărtășind acest dialog cu superiorii lui.

Un coleg de armată, local, din Bacău, cu numele de Arnăutu, fiu de “ștab” , primea tot timpul permisii de plecare și venea înapoi cu bunătăți ca salamuri, ceapă, cârnați și țuică, pe care le împărțea cu generozitate cu toți colegii, inclusiv cu “jidanul” Kun, care era bun sportiv și spunea bancuri grozave. “Nu te sfii, măi jidane, bea și tu mai mult, că ce dracu’, doar suntem ca frații… Și frați am rămas.

Gândurile îmi zburau înapoi la Praga, în Cehia, unde mi-am petrecut copilăria până la 10 ani. Cu părinți diplomați din țară comunistă, am făcut școala rusească. Așa școală n-am văzut nici în timpurile moderne. Vestiare de sticlă, unde te descălțai, puneai papuci moi    de piele, uniformă tip militar cu centură de piele lăcuită neagră, cataramă nichelată și cu stema URSS, coridoare de marmură, sală de cor, sală de gimnastică extraordinară    cu toate aparatele posibile, sală de tir cu arcul, atelier de pictură și sculptură, cantină de lux… Școala “ocupanților”… Ce să ne mirăm? Când se terminau orele, apăreau în fața școlii limuzine rusești “ZIL”, “ZIS”, “VOLGA” și, mai rar, “Pobeda” din care ieșeau tovarășe grase, cu funduri enorme plasate pe picioare groase de maximă stabilitate, părul în “coc” și miros penetrant de parfum “paciuli”, ca să-și ridice odraslele. Am făcut mulți prieteni și am învățat limba rusă  ca lumea. Mi se părea ciudat și hazliu cum atât acești copii “bine crescuți” și sârguincioși la învățătură cât și părinții lor, care sigur au avut ceva experiență antisemită, nu erau destul de rafinați și culți ca să găsească numele de “Kun” cel puțin suspect, așa că am rămas cu statutul solid de român, fiu de diplomat român, “om de gașcă sau comitet”. În schimb doi colegi de clasă, un tip palid, cu părul roșu ca focul şi o fetiță cam smeadă la față și cu ochi mari, negrii, frumoși și inteligenți erau batjocoriți cu apelative de “jid”, adică jidan, doar pentru că se potriveau cu un stereotip. La vârsta fragedă de 7-8 anișori, nu faci confesii voluntare de genul: “Vă rog să mă  scuzați,  știți că și eu sunt “jid?” așa că am rămas doar ca observator al faptului de cât de neplăcut era să fii “jid”. Statutul de “observator” s-a tranformat destul de brusc în cel de victimă, când antisemitismul stalinist și post-stalinist spre sfârșitul anilor 50’ a început să măture evreimea majoritară din diplomația română direct în procese înscenate, închisori, mizerie și anonimitate. Intelectualii evrei poligloți, bine educați și talentați si mulți sincer dedicați regimului şi “cauzei comuniste”, dar cu nume de familii profund “iritante” și ne-românești, și mai târziu și cei care umblau naiv cu cioara vopsită, adăugând sufixe ca “escu” sau “eanu” la te miri ce –  Sterneanu, Grunescu – au fost înlocuiți cu muncitori și țărani de origine “sănătoasă”, care au absolvit cu brio școlile de educație de partid și ideologie comunistă și au devenit noii diplomați români. “Sic transit gloria mundi ” și pentru viața noastră diplomatică și ne-am întors și noi în țară.

Integrarea mea rapidă în sistemul școlar românesc a fost ajutată mult și de dispariția rapidă a penarului meu de piele, a gumei albe de șters Koh-I-Noor cu elefant, a compasului din metal solid nichelat, fără creion de lemn cu gheară, și a stiloului cu pipetă. Toate astea era accesorii standard la şcoala rusească din Praga și chiar la școlile cehești. N-am aflat niciodată cine mi-a pus în buzunarul hainei un bilețel mototolit cu niște versete de mare talent, afecțiune si înțelepciune, pe care nu le-am uitat nici până în ziua de azi:

“De mai aduci la școală șmecherii din astea jidovești, poți și tu sula să mi-o belești”. 

Prin acest mesaj, înțelegerea mea a naturii umane în general și a invidiei în special   s-a îmbunătățit substanțial. M-am gândit de multe ori dacă și cum s-ar fi modificat mesajul de pe bilețel, dacă eram, să zicem, finlandez?

Spre sfârșitul liceului, eram deja bine pregătit pentru cea mai interesantă muncă pe care am avut-o vreodată: Ghid Turistic O.N.T. la Marea Neagră. E adevărat că vorbeam bine 5 limbi străine și o mai rupeam și în altele pentru comunicații simple, dar, ca la orice în viață, trebuia să ai și noroc. Directorul Filialei O.N.T. care m-a angajat, m-a întrebat în glumă: “Cum naiba voi, evreii, vorbiți atâtea limbi străine?” și după o pauză scurtă a adăugat: “Dar asta e bine și pentru noi.” M-am bucurat mult, pentru că în sfârşit, răspunsul la intrebarea retorică: “Dar asta e bine pentru evrei?”, a fost “DA”!

Toate verile mele din ultimii ani de liceu precum și cele de la facultate le-am petrecut la Marea Neagră în calitate de ghid turistic, lucrând cu o diversitate mare de străini. Ceea   ce este relevant pentru acest “set” de amintiri, nu sunt doar aventurile romantice în care oferta întotdeauna depășea cererea ci expunerea mea la ideile și realitățile din lumea liberă, simplu prin contactul limitat dar legal cu străinii. Era foarte ușor să-ți creezi iluzia că și tu făceai parte din această lume până când venea trezirea brutală la realitate….

O întrebare simplă și aparent nevinovată ca “Hei, ești român, bă?” mi-a creat un reflex condiționat de suspiciune, teamă și rușine, care nu a dispărut complet nici până azi. Asta de obicei se asocia cu refuzul de a fi lăsat într-o discotecă sau magazin pentru “străini”, sau ocolitul forțat de la zeci de metri a zonei “Club Mediteranée” în Mamaia,   în propria ta țară, unde securiștii te miroseau de român de la distanță și îți arătau cu degetul care era direcția corectă de mers pentru un român.                       Lumea era și mai este plină de țări și regimuri opresive, dar privind înapoi, cred că România a avut un loc de frunte în maltratarea cu dispreț și umilirea  propriilor ei cetățeni, în raport cu orice terchea-berchea străin cu “valută”.                              Turiștii cehi și maghiari care veneau la marea Neagră spuneau cât de frumoasă era coasta adriatică iugoslavă pe care eu am văzut-o prima dată vizitând-o din Canada. La fel și Grecia și Turcia.

Și astăzi, după zeci de  ani în lumea liberă, mai păstrez în  suflet o senzație, ceva între regret și ură împotriva regimului comunist care m-a jefuit de posibilitatea de a călători simplu, cu mintea, ochii, picioarele și energia de “teenager” în acele trei țări atât de frumoase și apropiate geografic de România.

Am încercat odată să merg legal în Iugoslavia, și un securist mi-a spus râzând, deja în faza de cerere, că de ce îmi pierd timpul cu prostii, când ca evreu pot călători în aceste țări plecând și din Israel…De fapt avea dreptate, dar nu cred că a realizat din plin enormitatea și absurditatea acestei idei.

După armată, a urmat facultatea și inginer electro mă făcui… iar apoi, dorința mea de a călători pentru câteva luni în “neagra străinătate” a fost înlocuită cu ceva mult mai simplu: “Kun, marș la muncă!” Și la muncă m-am dus. Mi-am început stagiatura de inginer la Pitești. În prima săptămână, duminica, m-am dus la teatru unde se juca ceva piesă folclorică despre Făt Frumos și Ileana Cosânzeana. După sfârșitul spectacolului, m-am dus în culise, să văd dacă Ileana Cosânzeana era la fel de frumoasă de aproape ca și privită din sală. Inima mi s-a oprit în loc pentru că, de fapt, văzută de aproape, era și mai frumoasă. După ceva bâlbâială, complimente și umor forțat din partea mea, Ileana a acceptat oferta mea de a lua o înghețată la cofetăria din colț. În următoarele săptămâni, temperatura înghețatei a devenit foarte fierbinte până când,  într-o zi, doamna matroană-mamă a Ilenei Cosânzene m-a așteptat la ieșirea de la serviciu, s-a apropiat rapid de mine și mi-a spus pe un ton răspicat că familia ei nu dorește ca fiica să aibe relații personale cu persoane “de alte naționalități”. Scena a fost extrem de penibilă şi aerul ei agresiv de mahalagioaică m-a paralizat complet pentru orice încercare de a da o explicație sau de a negocia. Cu asta s-a terminat pericolul de semitizare a “Fecioarei RomAriene din Pitești” și interesul meu pentru înghețate cu “agendă” în lumea teatrului amator din Județul Argeș a scăzut și el, vertiginos.

În mai puțin de un an, soarta m-a mutat/salvat din Pitești și am ajuns înapoi la la Timișoara, unde am fost angajat (prin interviu, nu repartizare) la prestigiosul ISIM (Institutul de Sudură și Încercări de Materiale). După ce am primit și acceptat oferta de servici ca Inginer Cercetător (sau “cerșetor”, cu ochii de azi și salariul de atunci), șefa mea de laborator Prof. Dr. Ing. Cecilia Borza (nu pe numele ei adevărat) m-a invitat la un al doilea interviu, de post-angajare, în biroul ei.

Discuția a decurs cam așa: “Domnule Kun, (ea ni se adresa cu “domnule”, pe vremea când nu prea erau variațiuni de la “tovarășe” ) conversația asta e confidențială, personală, dar și voluntară. Dacă doriți s-o avem, vă rog foarte mult să fiți onest și deschis cu mine ca să putem beneficia din asta amândoi.”  Am acceptat imediat și am aflat că înaintea mea, poziția mea era ocupată de dl Petru Goldberg, un inginer foarte talentat și capabil, care, după câțiva ani de succes profesional la ISIM, s-a hotărât să-și continue cariera în Israel.

Doamna Borza voia doar  să știe mai exact planurile mele pentru ca să-și calibreze în mod corect durata, calitatea, cantitatea și natura confidențială a proiectelor alocate mie, astfel ca să nu ne încurcăm reciproc viitorul. Pe scurt, premiza ei era că dacă ești deștept, capabil și evreu, nu era o chestie de “dacă”, ci doar de “când” vei pleca în Israel.  Am fost enorm de recunoscător  D-nei Borza că m-a ajutat să găsesc echilibrul fragil dintre efortul de a continua dezvoltarea mea profesională pentru un viitor mai bun în străinătate și evitarea de la distanță a tot ce ar putea mirosi a secret de stat sau alte chestii punătoare de bețe în roate.

Nici până astăzi nu înțeleg în totalitate cum o persoană în poziția profesională și socială a șefei mele a avut curajul și inspirația să fie un complice favorabil expatrierii mele, dar vorba Cezarului, “Alea iacta est”.

Câteva luni după discuția asta, lucrurile au început să se precipite emoțional și spiritual. Sora mea avea deja pașaportul pentru Israel în mână, când i-a venit al treilea refuz la cererea de a pleca din țară (nu neapărat o surpriză în haosul kafkian birocratic comunist) și dusă a fost. Atracția culturală, profesională și materială a vestului, combinată cu mizeria morală, politică, socială și materială a României, în anii de înflorire  a ceaușismului, mi-a creat o viziune unidirecțională, ca cea a majorității tineretului (“scapă cine poate”), de emigrare legală sau fugă de pe moșie, fiecare cum putea. Deci deteriorarea olfactivă a situației era galopantă și precedentele de familie și unii prieteni deja plecați m-au pus și pe mine la coadă pentru ducă.

Au mai trecut doi ani până de fapt am depus și eu cererea de plecare definitivă din țară. Veștile din Israel despre serviciul militar, climă și economie nu erau extraordinar de atractive. Plecatul meu din țară s-a cristalizat în timp ca un concept de a scăpa de  ceva ce în mod absolut nu mai voiam, și a-l înlocui cu altceva care nu putea fi mai rău. Acest punct de vedere m-a ajutat foarte mult în a nu cădea în capcana în care mulți alții au căzut și anume că “dincolo”, chiar dacă nu mișună de câini cu covrigi în coadă, în general totul va fi mai bine şi mai uşor.

                 .

Eu mai aveam și alte obstacole emoționale și psihologice de trecut, pentru a face acest pas în deplină împăcare cu mine însumi. Trebuia să-l conving pe tatăl meu că eram total pregătit să renunț “summa summarum” la tot ce părea stabil și pozitiv în viața mea de atunci în România: servici garantat, prieteni foarte buni, legături romantice de calitate, sporturi, vacanțe la munte și la mare, apropiere de familie, îngrijire medicală acceptabilă, chiar și micile plăceri de a avea acces la cărți și reviste din vest, de circulație semi-secretă în România…

Nu știam cât din asta era 100% serios și cât era doar o provocare paternă la gândire comparativă și anticipativă, pe lângă o demonstrare a gradului meu de informare despre situația politică, economică și socială a țării unde vreau să plec, dar oricum am avut partea mea de ezitări și dureri de cap. A fost o lecție bună și forțată de maturizare.

Cu mama mea era mai simplu. Deși ea ar fi suferit enorm de absența copiilor, altruismul  ei era mai puternic decât “egoismul” natural și protectiv de mamă. Ea trebuia doar să se uite în ochii mei și dacă simțea că eu într-adevăr eram determinat și hotărât să plec, ea era gata să mă sprijine total și să-mi diminueze orice reproșuri pe care mi le-aș fi făcut.

Spre norocul meu, deși Israelul era unica mea cale legală de a pleca pentru destinația finală, mai aveam și o altă opțiune. Asta a schimbat toată dinamica și strategia plecării.   În perioada în care lucrasem ca ghid turistic la Marea Neagră, m-am împrietenit cu un olandez, un tip fin și educat, cu care n-am avut relații tipice de ” bișniță cu străini” de a-mi procura cămăși, blugi, ochelari de soare și cosmetice din vest, care erau greu de obținut în România. În schimb am legat o prietenie care s-a dovedit mai târziu a fi mult mai valoroasă decat ceva achiziții de schmates.

Noul prieten olandez era foarte bine informat, a călătorit mult la viața lui și îi plăceau conversațiile pe teme culturale, filozofice și politice. Era și un bun cunoscător de muzică clasică. Ne-am apropiat mult, a înțeles bine situația din România și înainte de a se întoarce în Olanda, mi-a promis că dacă vreodată scap cumva din România, voi putea să stau la el și mă va ajuta la primii pași. Obținând viza pentru Israel, eu nu mai aveam nevoie să “scap” din România, ci doar să primesc şi o invitație oficială din Olanda, pentru o vizită turistică.

Restul s-a derulat ca o combinație de film de aventură și groază. Invitația a fost trimisă   la Consulatul Olandez din București care m-a înştiințat în scris. Pentru obținerea vizei turistice în Olanda, trebuia să mă prezint în persoană la Consulatul Olandez cu un  pașaport valabil. Pașaportul român albastru de cetățean român domiciliat în străinătate, mi s-a eliberat cu 2 săptămîni înainte de data fixă de plecare în Israel. Viza israeliană trebuia pusă și ea în pașaport, la Consulatul Israelului din București.

Contractul ceaușist de “vânzare” a evreilor din România stipula că “jidanii” trebuie să  plece din România direct în Israel, nu pe căi ocolite. O viză olandeză în pașaportul meu ar fi periclitat plecarea din țară. Olandezii (și multe alte consulate vestice) aveau o înțelegere cu românii că, dacă pașaportul român prezentat are o viza israeliană de emigrare cu zbor direct, ei să nu elibereze nicio viză turistică cu dată de valabilitate anterioară datei plecării din România în Israel. Deci, în mod clar, trebuia să obțin viza olandeză înainte de o avea pe cea israeliană și să țin pumnii ca israelienii să nu-mi facă probleme. Accesul la Consulatul Olandez nu era simplu, pentru că securiștii patrulau străzile și intrările la consulate și de obicei nu-i lăsau pe români să intre, indiferent de motiv. Această problemă s-a rezolvat prin “Kent”-uirea” unui securist natural ostil, căruia i-am prezentat scrisoarea de invitație pentru ridicarea vizei, și am riscat o glumă zicând că nu stau mult și poate că vrea să fumeze niște Kenturi între timp.

Mi-a spus că asta trebuie rezolvată prin corespondență de la Timișoara și nu venind personal la Consulat, unde “n-am nici o treabă ca cetățean român”. Între timp, securistul a deschis pachetul de țigări și se pare că i-a priit primul fum, așa că mi-a făcut cu ochii   s-o întind și m-a lăsat să intru la consulat. Înăuntru, următorul șoc: recepționista era româncă și securistă. S-a uitat la scrisoarea de invitație și mi-a spus că nu se poate elibera viza înainte de a-i prezenta biletul de avion. Eu aveam biletul București –Tel Aviv eliberat de consulatul israelian și ea mi-a spus că trebuie să prezint un bilet cu destinația spre Olanda aprobat de Consulatul israelian. În clipa aceea, consulul olandez era în trecere în spatele recepției spre biroul său și m-am adresat lui în engleză, solicitându-i ajutorul. Cucoana securistă era foarte furioasă, dar consulul m-a întrebat  care-i treaba. I-am spus că am venit după viză si el mi-a cerut să-i înmânez scrisoarea.

A dispărut câteva minute, și când s-a întors, i-a spus cucoanei că totul era în regulă și eu am dreptul la o viză de 3 luni și s-o elibereze imediat și să vină pentru ștampilă și   semnătura domniei sale. Mi-a rămas în minte și până astăzi privirea de invidie și ură a securistei, dar am plecat de acolo cu viza în pașaport.

Obținerea vizei israeliene a fost relativ standard, dar funcționarul de la consulat m-a întrebat “Ce-i cu viza aia olandeză?” Și i-am spus că intenționez să vizitez niște prieteni în Olanda și să am o vacanță înainte de a veni în Israel. El m-a atenționat că vacanța în Olanda trebuie s-o fac după ce ajung în Israel, conform înțelegerii cu românii, dar că asta e chestie românească, nu israeliană și nu condiționează emiterea vizei israeliene și că, foarte probabil, românii îmi vor face probleme. Deci viză dulce, gust amar… cum va fi, ce va fi?

Următoarea etapă a fost obținerea biletului București-Amsterdam-Tel-Aviv de care s-a ocupat sora mea din Israel și biletul, pe numele meu, trebuia ridicat la agenția Swissair din București . Când am ajuns acolo, agenta de voiaj era din nou, ghici? o româncă și securistă și mi-a cerut pașaportul pentru identificare. I-am dat actele și 4 pachete de Kent, încercând să și zâmbesc…S-a uitat cât s-a uitat și apoi a spus că biletul nu poate fi eliberat acolo la Swissair ci trebuie transferat la agenția Tarom ca ei să rezolve dilema cu existența celui de al doilea bilet Tarom, București-Tel-Aviv.

Am încercat să-i explic că biletul Swissair era acolo, e plătit, e proprietatea mea și că eu eram identificat ca pasager cu acte și vize în regulă, deci care era problema?

În viața mea nimeni nu m-a tratat sau privit ca pe un total idiot, cum mă privea acea cucoană. Poate n-am înțeles importanța momentului? Brusc mi-a căzut fisa și spre marele meu noroc mai aveam în geantă o ojă și lac de unghii din Polonia, roșu ca focul, într-o punguliță de plastic. I le-am întins discret, ea le-a încercat imediat sub masă și mi-a rânjit cu acea grimasă tipică de “Obrazul subțire cu Kentuiala se ține” iar un mic surplus de lac de unghii poate duce și la eliberarea biletelor. Și uite-așa, înveți la fiecare pas că procesul de emigrare include faza de “afumare”, “lăcuire” etc., la locul și timpul potrivit și cu omul sau ne-omul potrivit.

Un alt miracol de rezolvat a fost ca data de zbor în Olanda să fie anterioară zborului în Israel și ca împachetarea și vămuirea efectelor personale cu destinația Israel să fie în regulă și sincronizată. Aceste bunuri s-au pierdut pe vecie şi n-am aflat niciodată dacă „ciupercile care au suferit paguba” erau din România sau din Israel.

Evident niciun prieten sau rudă nu știa de intențiile și aranjamentele mele, și pentru toți, în afară de părinți, sora și fratele meu, eu urmam să plec direct în Israel. Schimbarea destinației mele fără s-o trâmbițez la alții a cauzat multă dezamăgire dar peste câțiva ani au înțeles importanța și pericolul de a vorbi prea mult și paranoia bine justificată a vremurilor. Părinții m-au acompaniat la București și la Otopeni și i-am putut vedea până-n ultimul moment, când mergeam deja spre avion.

Apogeul emoției administrative a fost la primul ghișeu securist, când am prezentat pașaportul românesc cu viza israeliană, olandeză și biletul București-Amsterdam-Tel-Aviv. În plus, încă ceva important: 5 cartușe de Kent lung, într-o pungă de plastic deschisă. Tehnic totul era în regulă, dar politic nu. Se pare că 5 cartușe de Kent produc suficient fum ca să compenseze o înțelegere absurdă și controversată cu Israelul: “numai zbor direct”. Ștampila de “ieșire” din România a coborât ca un trăsnet pe pașaportul meu, cu aceeași viteză cu care cele 5 cartușe au fost ridicate de “băieți”… și ieșit am fost.

Avionul meu București-Amsterdam făcea escală la Zürich, în Elveția. Nu pot descrie emoția și bucuria decolării spre un cer liber.Am fost total copleșit, cu lacrimi în ochi, gândindu-mă la părinţi şi la prietenii dragi lăsaţi în urmă şi nebulosul viitor. Priveam cu curiozitate la pasageri, încercând să ghicesc cine era elveţian, olandez, român securist sau evreu norocos.

Și acum apogeul dramatic de cea mai mare groază și panică pe care am trăit-o vreodată. La 5 minute după decolare , avionul a fost rechemat la sol fără nici o explicație dată pasagerilor. Cea mai clară și probabilă variantă pentru mine a fost: “Kun, fenta n-a reușit, ai încercat cu nerușinare să tragi o cacialma, ai umblat cu fofârlica, acum te-am prins şi nu numai că nu pleci în Israel, dar te bagă ei şi la puşcărie, pe 10 ani, să te înveţi minte, jidane, că dacă eşti marfă vândută nu sari de pe cântar când şi cum vrei tu!

După două ore la sol, tot n-am simțit pe umăr nicio mână grea trăgându-mă de gulerul complet umed al cămășii mele și nici n-am auzit numele meu anunțat la difuzor sau pomenit în vreun fel. De abia după ce am decolat din nou și am aterizat în final la Zürich, am acceptat versiunea că a fost un caz de defecțiune mecanică și că de fapt eram în lumea liberă!!! Fireşte că am pierdut legătura cu Amsterdamul. Pentru următorul avion aveam alte două ore de aşteptat, de ce contau două ore faţă de o…veşnicie?!

George Kun

(Va urma)