Pantofii noi

La un moment dat am trecut pe lângă un magazin de pantofi de lux şi de marcă pentru bărbaţi, şi nu m-am putut abţine să nu admir vitrinele aranjate cu gust şi iluminate foarte atrăgător. Am observat din nou ceea ce am constatat de mult că este regula generală pentru prezentat încălţămintea într-o vitrină. Mărimea de pantofi pentru bărbaţi este maximum 40, iar pentru femei 35. La aceste mărimi , proporţiile estetice par ideale, şi pantofii arată atrăgători. În decursul anilor am fost dezamăgit de fiecare dată când am cerut numărul meu 45, şi vânzătorul mi-a adus o cutie enormă din care am scos două broaşte ţestoase imense, care erau de fapt aceeaşi pereche de pantofi pe care am văzut-o în vitrină, dar mărime Yetti, omul zăpezilor. Am intrat în magazin şi imediat mi-au picat ochii pe o etajeră specială cu pantofi foarte frumoşi de marcă, cu preţuri triple sau cuadruple faţă de ce eram în general dispus să cheltuiesc pe pantofi, dar pentru că aveau doar o singură pereche din anumite modele, preţurile erau reduse cu 50%. Perechea care mi-a plăcut cel mai mult, era numărul meu, 45, aşa că i-am încercat şi se potriveau de minune şi erau şi foarte comozi.Read more…

O perlă anglo-maghiară şi deplina reabilitare a bunicii

“Bunica mea, a fost o adevărată doamnă de modă veche, cu maniere bune, politicoasă şi folosind întotdeuna un limbaj foarte decent. În plus, ea mai era şi o bucătăreasă grozavă care se mândrea pe drept cu talentele ei de gătit bucate speciale de toate felurile, dar excela în prăjituri. Până şi astăzi îmi lipsesc, nici măcar mama mea nu a reuşit să facă prăjituri la fel de bune.” – mi-a spus Eva care avusese o bunică vorbitoare de maghiară. Am întrebat-o pe Eva cum a fost în stare să comunice verbal cu bunica şi a rezultat că nu se înțelegeau aproape de loc, pentru că bunica nu a învăţat mai nimic în engleză. Apoi Eva a pufnit în râs şi când s-a mai domolit, mi-a explicat că exista totuşi o excepţie în privinţa folosirii unor expresii în limba engleză de către bunica ei. Eva zicea că până în ziua de azi ea roşea cu jenă doar gândidu-se la ce spunea bunica în anumite momente. Bunica pregătea mâncărurile cu pasiune şi cu o atitudine de perfecţionist. Când însă lucrurile nu se desfăşurau exact cum plănuia ea, atunci devenea agitată, îşi pierdea cumpătul şi începea să spună vorbe grosolane şi înjurături nemaiauzite în nici o altă ocazie.Read more…

Ce are Iaurtul cu Paşaportul?

Legătura dintre iaurt şi paşaport nu este de loc evidentă. La fel ca şi legătura dintre “ceva” (care cu toţii ştim ce e) şi ..prefectura. Limba română, după cum vedeţi, e bogată în metafore umoristice. În cazul meu, legătura dintre iaurt şi paşaport va deveni clară după ce va povestesc ce mi s-a întâmplat. Am lucrat câţiva ani la o firmă internaţională de produse lactate cu sucursale multiple în Canada. În poziţia mea de “Corporate Engineer”, una din atribuţiile mele era să găsesc metode de procesare mai rapide, mai bune, mai igienice şi, evident, mai ieftine. Faza din proces care oferea ample posibilităţi de realizare a acestor îmbunătăţiri, era cea de umplere a containerelor cu lapte, iaurt, smântână, kefir, etc. în butelii, cartoane şi căni. O fabrică de-a noastră din Ontario, care producea exclusiv iaurt, cu tehnologie demodată, multe faze manuale şi randament redus, era în căutare disperată de modernizare fundamentală.Read more…

Misterul din Cheile Nerei (o poveste adevărată)

Prima discuţie serioasă despre viitorul meu profesional am avut-o cu tatăl meu când am împlinit 12 ani. Îmi aduc aminte că era o vară frumoasă şi într-o duminică după amiază ne-am dus doar noi doi la o plimbare de câteva ore prin parcurile înflorite timişorene, de-a lungul Canalului Bega. Tatăl meu iubea natura, îi plăcea mişcarea în aer liber şi se destindea de minune vorbind despre tot ce-l interesa: politică, filozofie, literatură, munca lui, umor, lingvistică, viaţa în general. Oricine îl asculta învăţa ceva de la el şi era fascinat doar ascultându-l, indiferent dacă voia sau putea să contribuie cu ceva la conversaţie. Erudiţia şi șarmul lui erau fără îndoială deosebite, dar puteau fi şi intimidante. Această plimbare a fost însă diferită şi am observat că tatăl meu manifesta nu numai o răbdare binevoitoare, dar şi un interes sincer pentru ceea ce aveam eu de spus. Două săptămâni mai târziu, tatăl meu mi-a comunicat că s-a gândit mult la discuţia noastră şi poate un prim pas ar fi o vacanţă în mijlocul naturii, ca să-mi clarific interesele în mod direct. El vorbise deja cu un bun prieten, un profesor de ştiinţe naturale deja pensionat, care avea pasiunea drumeţiei, a muntelui şi a pescuitului. Acest domn, Mihai Neagu, petrecea în fiecare vară vreo zece zile în Cheile Nerei, la pescuit de păstrăvi şi se caza într-o casă ţărănească, pe un vârf de deal.Read more…

Prăjituri? Zâmbiṭi vă rog!

La vârsta de 20 de ani, am avut 68 de kilograme. 35 de ani mai târziu s-au mai adăugat încă 25 de kilograme, deci 92. Aşa o diferenţă, evident este foarte vizibilă, mai ales dacă e observată spontan, fără nici o continuitate, ca într-o revedere cu cineva cu care nu te-ai văzut de decenii. Aşa s-a întâmplat, că la apogeul meu gravitaţional mă aflam într-o delegaţie de servici în Germania, la Frankfurt, şi am avut un sfârşit de săptămână liber. Am hotărât să iau o pauză de la colegii de afaceri şi de la discuţii forţate pe teme asociate cu lucrul, ca să fac o seară “socială” şi să mă întâlnesc cu prieteni adevăraţi, cu care pot să mă relaxez, amuz sau cu puţin noroc, ambele.Read more…

Povestea lui Martin Cârnaţarul

În prima pauză s-a apropiat de mine un tip mai în vârstă, cam de vreo 70 de ani, mai scund, rotofei, cu o burtică respectabilă, cam smead la faţă, cu ochi negri pătrunzători, cu nas destul de pronunţat şi coroiat, şi mi s-a adresat cam zgomotos, dar prietenos şi politicos. Mi-a spus că eu probabil sunt nou pe aici, că nu m-a văzut niciodată la centrul cultural şi se pare că n-am găsit loc de şezut, aşa că m-a invitat să stau lângă el şi a adus înca un scaun pe care l-a pus la perete, aproape de scenă.În timpul scurt care a mai rămas până la terminarea pauzei şi reluarea spectacolului, el a mai apucat repede să se prezinte, spunea că-l cheamă Martin Farkas şi toată comunitatea ungurească locală îi spunea „Marci a kolbászos” adică “Marţi-cârnăţarul” pentru că el era un măcelar amator, dar care prepara acasă cârnaţi la nivel profesionist, să-ţi lingi degetele, nu alta, şi era şi o lista lungă de aşteptare pentru comenzi… L-am felicitat şi m-am prezentat şi eu şi i-am spus că mă cheamă George (Gyuri) Kun.Read more…