CAPITOLUL V.    PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI.

Mă pregăteam intens pentru examenul de anatomie a sistemului nervos, aveam greutăţi în special cu structurile creierului. Nelu mi-a propus să-mi facă cunoştintă cu un preparator de la anatomie, Norbi Stern. Îl ştiam din vedere, dar îl evitam deoarece mi se părea prea închipuit şi sigur de el, într-un cuvânt nu-mi era simpatic. La defilarea de 1 Mai 1947, în timpul căreia coloana a stat destul de mult pe loc, el ne-a făcut cunoştinţă. Am stat de vorbă şi bineînțeles Norbi a fost gata să mă ajute. Lucram în trei, împreună cu prietenul său K.L. Amândoi îmi făceau şi puțină curte. Am început să-l simpatizez pe Norbi, la început pentru inteligența şi curajul său. E adevărat că K. L. era „băiat frumos” şi fetele umblau grămadă după el, dar eu nu-l agream. La 20 mai, (Norbi nu a uitat niciodată această dată), am hotărît să mergem împreună cu un grup de colegi la cinematograful de pe strada Universităţii. Nu erau însă locuri suficiente pentru toţi. Trebuia să formăm două grupuri, eu urmând să mă duc cu K. Contrariată, am refuzat, spunând că merg cu Norbi. „Zarurile au fost aruncate”, acesta era drumul pe care aveam să merg vreme de 51 de ani. Ne-am sărutat pentru prima oară şi am sărbătorit această zi ca ziua nunţii noastre. Foarte repede legătura noastră a devenit oficială. Colegele şi colegii mei erau surprinşi, doar Norbi nu era un „bărbat bine” ca Nelu, dar pentru mine acest lucru era complet lipsit de importanţă. La început Nelu i-a purtat pică lui Norbi, apoi s-a împăcat cu situaţia şi am rămas buni prieteni. Peste câteva luni Norbi s-a mutat la mine. Pentru o studentă aveam o locuinţă foarte frumoasă. O datoram Irinei, care făcuse rost de ea prin bunele ei relaţii şi stătusem acolo împreună până la căsătoria ei. Era într-o vilă arătoasă, într-un cartier select din apropierea facultăţii. În antreul încăpător se afla un dulap şi un pat pliant, folosit ori de partenerii de şah ai lui Norbi care, pasionaţi de joc, uitau să plece la timp acasă, ori de alţii, rămaşi momentan fără adăpost. Aveam o cameră frumoasă şi luminoasă cu acces la baie şi bucătărie. Acolo am învăţat să gătesc. Proprietăreasa, Olga-néni, stătea cu plăcere de vorbă cu mine și îmi dădea sfaturi cu privire la de-ale gătitului, pentru duminică în special, când Mensa (cantina studenţească) era închisă. Uneori aveam seara invitaţi şi făceam langoş. La început de chenzină aveam bani mai mulţi, langoşurile erau umplute cu brânză; mai târziu le umpleam cu zahăr sau cacao, iar la sfârșitul chenzinei rămâneau goale. Făina venea de la Şimleu, procurarea ei la Cluj era o adevărată problemă.

Ne-am luat în 1948, deşi dorinţa mea iniţială a fost să ne căsătorim abia după terminarea facultăţii. O întâmplare caraghioasă ne-a determinat să nu mai aşteptăm. Am plecat împreună să facem turul României cu motocicleta. Norbi avea un B.M.W. de dinainte de război, cu un motor destul de puternic. La întoarcere am făcut o gripă severă cu angină. A trebuit să ne oprim la Oradea, unde la un hotel am luat două camere – persoane de sex opus nu primeau o cameră comună decât dacă prezentau un act de căsătorie, sau aveau acelaşi nume. Era vineri seara şi Norbi s-a dus la sinagogă să facă rost de penicilină. Adresa era bună, a găsit medicamentul de care aveam nevoe. Penicilina trebuia injectată tot la 4 ore, aşa că după prima injecţie, el a rugat portarul să fie trezit la ora cuvenită. Acesta a încercat, dar zadarnic. A sculat toți vecinii, dar nu pe Norbi, care avea un somn adânc, mai ales că era şi foarte obosit după un drum lung pe şosele desfundate. După încercări repetate, portarul s-a speriat că s-ar fi întâmplat ceva rău şi a forţat uşa – numai aşa a reuşit să-l trezească pe cel ce dormea dus. A doua zi mi-a fost mai bine şi ne-am putut continua călătoria spre casă. Pe drum am hotărât că trebuie să ne cununăm imediat din următoarele motive:

1) Fiind necăsătoriţi trebuia să luăm două camere de hotel, ceea ce era prea scump.

2) Eram obligaţi să ţinem seama de anumite convenţii sociale.

3) Eram amândoi singuri, fără familie. Părinţii noştri pieriseră, pe fratele meu aveam să-l revăd abia în 1968. Argumentele contra căsătoriei – că eu aş fi dorit să termin întâi facultatea iar Norbi abia putuse scăpa de o fată care dorise cu tot dinadinsul să se mărite cu el – au fost lăsate să cadă şi…

Căsătoria civilă s-a ţinut în iulie 1948. Nu am avut bani nici pentru invitaţi, nici pentru verighete. Martori ne-au fost Hercz Gabi şi Bara (Kohn) Tibi. După ceremonie am intrat cu ei într-o cârciumă să bem ceva, dar după câteva minute Norbi a plătit, s-a scuzat şi a plecat: trebuia să meargă urgent la o şedinţă de partid! Varda Zoli, vărul lui Norbi, ar fi dorit să ne căsătorim religios, promiţându­-ne că preia el organizarea. Norbi nu a fost de acord şi aşa a rămas. Încă înainte de a spune DA la ofiţerul stării civile, l-am rugat să nu ridice vreodată tonul la mine, altfel din acel moment viaţa noastră comună va fi terminată. Probabil i-am spus-o cu atâta hotărâre şi claritate că într-adevăr nu au fost niciodată certuri între noi. Aveam oroare de aşa ceva, mai ales că aveam și o doză mare de mentalitate feministă. Dacă aş fi trăit pe vremea sufragetelor, desigur că aş fi făcut şi eu parte din această mişcare! (De fapt îmi amintesc că am avut totuși o ceartă, una singură. Norbi întârziase iar eu, neavând cheia, am fost nevoită să-l aştept în stradă. Trebuie să subliniez că lui Norbi i-a părut tare rău, dar el nu era omul cel mai punctual din lume.)  Când povesteam în societate că nu ne certasem niciodată cu Norbi, celor de faţă nu le venea să creadă, deşi asta era realitatea. În ciuda problemelor şi greutăţilor inerente ale unei căsnicii, la noi ele nu duceau la certuri.

Norbi și-a început activitatea de preparator la catedra de anatomie în anul 1947. Un an mai târziu, în 1948, am fost şi eu numită preparatoare la Institutul de Igienă. Ca atare eram scutiţi de obligaţia de a frecventa cursurile, ceea ce la unele materii ne-a îngreunat pregătirea examenelor. O parte apreciabilă a timpului nostru trebuia s-o consacrăm activităţii de partid. Sarcinile erau numeroase, era imposibil şi nici nu ne-ar fi trecut prin minte să le refuzăm. Amândoi eram comunişti convinşi, ne îndeplineam sarcinile cu elanul cuvenit, participam la toate şedinţele la care eram convocaţi şi am crezut multă vreme în importanţa acestor activităţi. Astăzi îmi pun întrebarea cum de am putut fi atât de naivi? Singura mea consolare aste că o mulțime de oameni maturi şi deştepţi, oameni de ştiinţă şi de artă, au avut şi ei nevoie de ani de zile până să se trezească. Nimic nu mă poate însă consola pentru timpul pierdut, timp pe care alţi studenţi l-au petrecut în mod inteligent şi plăcut, în orice caz cu totul altfel! Am reuşit totuşi să mergem la spectacole şi concerte, cu bilete sau fără. Nu o dată am dat pur şi simplu buzna peste controlorii de la intrarea în sălile de spectacole! La primul concert al lui Yehudi Menuhin, intrarea era protejată de un cordon de poliţişti, în spatele cărora erau studenţi. La semnalul „Haide!”, cordonul oamenilor de ordine a fost rupt şi studenții, printre care eram și eu, au năvălit în clădirea Operei. Trebuie să mărturisesc că asta nu era o excepție. Noroc că Norbi, care în tinereţe nu stătea prea mult la gânduri când era vorba să sară la bătaie, nu participa astfel la conflictele dintre studenţi. Bărbatul meu savura surpriza adversarului, când acesta făcea cunoştinţă cu pumnii săi, bine antrenaţi la box. Ultima dată când Norbi s-a luat la bătaie a fost după terminarea facultății, când eram deja medici la Bistriţa. Cineva pe stradă a făcut o remarcă nepotrivită la adresa Irinei şi a mea. I-am spus că în calitatea sa de medic-şef într-un orășel în care fiecare îl cunoaşte pe fiecare, „se face de minune”. Am avut succes; cu argumente logice Norbi putea fi convins fără dificultate!

Palma cu soţul ei, Norbi Stern

Înapoi la Clujul din anii studenţiei noastre. Neliniştea, agitaţia, demonstraţiile şi protestele nu mai luau sfârşit! Într-o bună zi un grup de studenţi a demonstrat în fața sediului organizaţiei de partid, scandând: „Regele şi patria”, „Regele şi armata lui”, ş.a.m.d. Aceste lozinci le-am redat în tocmai, fiind caracteristice controverselor politice ale timpului. Metoda aplicată de comunişti a fost cel puţin tot atât de nepotrivită. Au mobilizat împotriva studenţilor un număr mare de muncitori comunişti şi socialişti de la fabrica de pielărie şi încălţăminte Dermata, cei mai mulţi de naţionalitate maghiară. Muncitorii erau în număr mai mare şi aveau la ei bâte şi răngi. S-a iscat o bătălie soră cu moartea. Studenţii s-au retras în căminul „Avram Iancu” şi s-au baricadat înăuntru. Degeaba. Asediatorii au spart uşile, i-au bătut măr pe cei din clădire şi au devastat căminul, aruncând pe geam mobilierul şi chiar pe unii din cei care se opuneau. A sosit şi poliţia în frunte cu şeful ei, care şi până atunci avusese destulă bătaie de cap cu studenţii. Conducerea lor a fost arestată, chiar şi cei care nu aveau nimic comun cu această acţiune. Cum nu se făcea nimic pentru repunerea în funcţie a căminului, câteva zile mai târziu studenţii au declarat grevă generală. Concret aceasta însemna boicotarea cursurilor. Intrarea în sălile de curs era blocată de pichete de grevişti. Partidul a dat tuturor adepţilor săi sarcina de a participa regulat la activitatea universitară. În perioada aceea majoritatea comuniştilor erau evrei, un număr mic erau unguri şi cei mai puţini erau români. Greva a dus la multe ciocniri, nu numai verbale, a înăsprit climatul dintre membrii diverselor naţionalităţi. La această temă ar mai fi multe de adăugat, dar consider că pentru o vedere de ansamblu, este suficient.

Până în 1949 sarcina principală a membrilor de partid era să „lămurească” pe cât mai mulţi să intre în organizaţie. Tovarăşii cu funcţii de conducere se ocupau de oamenii de ştiinţă, majoritatea lor profesori universitari. Celor care se lăsau convinşi li s-au promis avansări rapide, poziţii şi titluri.

În toamna şi iarna acestui an a început verificarea generală a membrilor partidului. Printre mulţi alţii, am fost şi eu exclusă din următoarele motive: aveam origine socială nesănătoasă, mă măritasem cu un sionist, umblam îmbrăcată extravagant şi lucrul cel mai grav, aveam un câine. Poate că Norbi era sionist, dar era membru de partid ca şi mine; extravaganţe vestimentare nu-mi puteam permite, abia aveam bani să-mi cumpăr ceva de pus pe mine, dar horribile dictu, aveam un „Dackel”, un câine șoricar la care ţineam foarte mult şi-l lăsam uneori să fugă liber după mine în oraş. Norbi a fost exclus pentru că: s-a căsătorit cu o persoană de origine burgheză, a făcut parte din mişcarea sionistă şi în luările sale de poziţie (numirea în învăţământ, acordarea de burse, etc.) avantaja colegii evrei.

Doresc să relatez conţinul conversaţiei cu alţi doi excluşi. Primul era şeful catedrei de anatomie, unde lucra Norbi. Numărul 1 al instituitului nu acceptase să intre în partid şi fusese prompt pensionat. Interlocutorul meu, profesorul R., l-a urmat ca şef al catedrei, pentru ca apoi să fie și el exclus odată cu mine. Scurtă vreme după aceea ne-am întâlnit pe strada Universităţii, eu pe un trotuar, el pe celălalt. Şi-a ridicat pălăria şi cu voce tare, să audă toată lumea, a spus: „Sărut mâna doamnă, domnul vă salută”. Ar mai fi de adăugat că profesorul R. era unul din cei care ţinuse neapărat să-şi dovedească „ataşamentul faţă de partid”: ni se adresa numai cu termenul de „tovarăș” şi nu utiliza nici un alt salut decât „Noroc, tovarășe!”. Al doilea, profesorul de stomatologie, în aceeaşi situaţie cu noi, m-a oprit pe stradă spunându-mi: „Eu te invit acum la masă şi-ţi promit mâncare, băutură şi alte bunătăţi; dumneata, cucoană, primeşti invitaţia. Ce ai zice ca după un timp să-ţi spun: cară-te, nu te mai vreau?”

Pentru mine şi pentru Norbi, excluderea din partid a fost un şoc. De pe o zi pe alta ni s-a arătat că n-avem ce căuta în rândurile partidului care, până în momentul acela fusese totul pentru noi. Crezuserăm în ideologia comunistă precum un bun creştin în Sfânta Scriptură. O serie de aşa-zişi prieteni au început să ne evite, ba chiar întorceau capul pe stradă spre a nu fi nevoiţi să ne salute. Norbi, lector la cursuri de marxism-leninism şi istoria partidului, a suferit mai mult decât mine. Deocamdată am fost lăsaţi în posturile noastre: eu preparatoare la Institutul de Igienă, Norbi plin de elan şi pedagog unanim apreciat, asistent la catedra de anatomie.

Până în 1952, situaţia noastră profesională și locurile noastre de muncă au rămas neschimbate. Continuând-şi activitatea la catedra de anatomie, Norbi a început şi cu neurologia clinică. Se ştia că în curând va avea loc o reformă a învăţământului superior şi cei excluşi din partid vor fi îndepărtaţi. La catedre atmosfera era neplăcută, fiind determinată de „mâncătorie”. În cadrul conducerii organizaţiilor de partid se ducea o luptă mai mult sau mai puţin ascunsă pentru putere. După cum am mai spus, Norbi, care tindea spre o carieră universitară, a suferit mai mult din cauza excluderii decât mine. Începuserăm să ne trezim, dar încă nu ne putuserăm debarasa complet de ideologia comunistă.

De prin 1948 cochetam cu ideea emigraţiei în Israel, crezând că aceasta ar fi în conformitate cu „linia partidului”. Cât puteam fi de naivi!

Când mi-am dat seama cât însemna pentru Norbi activitatea sa de asistent universitar, l-am convins să părăsim Clujul, deşi, repet, eram extrem de ataşată de acest oraş. Eu eram sigură că mă voi putea adapta şi altor însărcinări decât cele de până atunci. L-am convins pe Norbi să luăm legătura cu medicul-şef al regiunii şi să-i facem cunoscut că suntem dispuşi să plecăm de bună voie din Cluj. El ne-a propus trei oraşe, Dej, Bistrița și Turda, unde avea de gând să creeze noi secţii de neurologie. Am ales Bitriţa, mic oraş locuit de români, unguri, saşi şi câteva familii evreieşti. Norbi urma să înființeze o secție de neurologie, iar eu un laborator de analize pentru policlinică şi spital. Pentru amândoi a fost o muncă de pionieri.

După ce am hotărât să ne mutăm la Bistrița, Irina şi Dodi Iliuț împreună cu cei doi copii ai lor s-au decis să ne urmeze. Dodi a devenit medicul primar al secției de medicină internă a spitalului iar Irina, profesoară la liceu. Părinții Irinei, oameni nu prea în vârstă, au venit şi ei, fiindu-le de mare ajutor. Locuiau nu departe de noi, ba chiar de multe ori luau parte la petrecerile noastre, ale celor tineri.

Noi am locuit cu chirie într-o casă cu grădină. Jumătatea noastră avea două camere deschise spre terasă, iar de cealaltă parte a terasei se afla bucătăria spaţioasă şi încă o cameră mai mică. Locuinţa nu era luxoasă, dar potrivită unei vieţi plăcute şi animate. În cealaltă jumătate a casei locuia familia Someşan cu două fete. Ne-am împrietenit şi ne-am ajutat reciproc. Doruț, român ardelean, nu lipsit de naţionalism, era funcţionar la căile ferate. Stupar pasionat şi gospodar priceput, aduna fructele din grădină şi fierbea țuică, spre delectarea noastră a tuturora. Soţia sa, Geniţa, a fost una dintre femeile cele mai deosebite pe care le-am întâlnit vreodată. Nu cred că avea mai mult de patru clase primare, dar avea purtarea fără cusur a unei doamne adevărate. Relatările ei despre întâmplările zilei erau colorate şi pline de umor, încât Norbi spunea:„aş putea s-o ascult pe Geniţa o zi şi o noapte, fără intrerupere”. În perioada dificilă de după naşterea lui Viki m-a ajutat timp de câteva luni cu mare eficienţă. În septembrie Norbi fusese programat să ia parte la un curs de perfecţionare la Bucureşti. Ar fi fost gata să renunţe ca să nu mă lase singură. Am insistat să plece, asigurându-l că mă voi descurca și aşa a şi fost, cu sprijinul fără rezerve al Geniţei.

După zece luni petrecute la Bucureşti, la perfecţionare, Norbi s-a întors acasă. Din acest moment cerul s-a înseninat, viaţa mi-a redevenit plăcută şi uşoară. El s-a apucat de lucru cu elan şi entuziasm, a creat o secţie de neuro­psihiatrie arătoasă şi eficientă, foarte apreciată de director şi spre mulţumirea deplină atât a pacienţilor cât şi a colegilor. Eu am lucrat în laboratorul de analize al spitalului care, la venirea mea încă nu exista. M-am înţeles perfect cu toţi colegii din spital, în afară de soţul meu. Norbi nu respecta nici orele de lucru, nici programul stabilit. Mâna lui dreaptă în cadrul activităţii psihiatrice era un oficiant sanitar mai în vârstă, apreciat şi simpatizat de noi toţi, singurul pe care nu-l puteam da afară atunci când apărea în uşa laboratorului cu diverse pretenţii în afara programului. Mai aveam şi un coleg care îmi dădea mult de furcă. Era evreu și aparţiea generaţiei dinaintea noastră, fusese deportat de la Bistriţa şi se întorsese în oraşul său natal. Venea adesea la mine să „protejeze” câte un pacient, de cele mai multe ori sas, cu cuvintele: „Palma dragă, trebuie să facem o excepție, omul ăsta a fost un sas cumsecade”. Nu aveam ce face, Dr. Herzeg, respectat de toată lumea, era și cel mai în vârstă dintre noi.

La Bistriţa era plăcut şi liniştit, dar după o vreme m-am săturat de viaţa patriarhală. Irina şi Dodi s-au mutat la Braşov, unde urma să ne ducem şi noi. Norbi s-a dus la secţia sanitară pentru formele de mutare, când întâmplarea i-a scos în cale un fost student al său, care era medic şef al regiunii Galaţi. Când a aflat că dorim să părăsim Bistriţa, a convins Ministerul Sănătăţii că centrul Galaţi are neapărată nevoie de un psihiatru competent şi sârguincios. La Galaţi exista o secţie de psihiatrie. Medicul şef fusese cândva un bun specialist dar devenise morfinoman. După ce mai multe încercări de dezintoxicare au eșuat, a sărit pe geam de la etaj, și-a fracturat coloana vertebrală și a rămas paraplegic. S-a dovedit şi de această dată că în lumea asta omul nu este săpânul sorţii sale…şi am plecat la Galaţi. Înainte de a trece mai departe, socotesc că amândoi am făcut o treabă bună la Bistriţa, unde am petrecut ani plăcuţi şi am avut frumoase succese profesionale. La Bistriţa ni s-au născut feciorii şi sper că au avut acolo o copilărie fericită.

Pentru un ardelean, a se muta la Galaţi era sinonim cu exilul; pentru noi s-a dovedit a fi exact contrariul. Neavând încă locuinţă, Norbi a plecat la singur Galaţi, iar eu am rămas la Bistriţa cu Viki, Robi, Sabina şi doi câini. Animalele erau blânde, dar nimeni nu se încumeta să intre în curte până când unul dintre noi nu ieşea să le potolească. După cum am mai spus, Norbi căuta o locuinţă corespunzătoare la Galaţi. Sarcina era dificilă deoarece cutremurul din noiembrie 1940 distrusese o bună parte din spaţiului locativ disponibil și acesta încă nu fusese refăcut. Mai mult, oraşul avea pe atunci o numeroasă garnizoană sovietică, ai cărei ofiţeri trebuiau încartiruiţi. Și totuși Norbi a reuşit să găsească o locuinţă ca în basme! Soţia preşedintelui Sfatului Popular al oraşului suferea de o depresiune severă, căreia până atunci nimeni nu îi găsise leacul. Norbi s-a dus în audienţă la dânsul şi s-a plâns că promisiunea de a ni se acorda o locuinţă încă nu fusese onorată. Tovarăşul Russu, fost muncitor portuar şi comunist convins, aflând că Norbi este neuro-psihiatru, i-a spus: „Dacă îmi vindeci soţia, care de luni de zile nu se mai scoală din pat, nici măcar să se spele, îţi dau o locuinţă pe măsura dumitale şi care să fie şi aproape de noi, să te am alături la nevoie”. Lesne de înţeles că Norbi a primit propunerea cu multe rezerve, în tot cazul trecea zilnic pe la pacientă. După două-trei săptămâni, Russu i-a dat un telefon: „Azi dimineaţa nevastă-mea s-a sculat din pat, a intrat în bucătărie şi zicând că e mare murdărie, a adus o găleată cu apă şi a început să spele pe jos.” Iar apoi: „Vino mâine la mine să-ți iei în primire locuinţa”. Chiar peste drum de unde locuia Russu se afla o casă boierească. Aici fusese sediul miliţiei, care tocmai se mutase într-un local nou. Casa avea două aripi complet separate. Pe una am pimit-o noi, în cealaltă s-a mutat un ofiţer de la miliţie. Faptul nu a trecut neobservat, mulți își doreau locuinţa respectivă. Scandalul s-a potolit, iar nouă ne-a rămas o locuinţă spaţioasă şi convenabilă, foarte bună nu numai pentru timpurile acelea.

Palma Stern

(Va urma)