Povestea lui Schliemann sau cum se rotește roata vieții *

Înainte de a povesti viața fabuloasă a celui ce a descoperit ruinele Troiei, Heinrich Schliemann, iată pe scurt o istorie de acum 3000 de ani, istorie în care realitatea se amestecă cu legenda.

Povestea troienilor își are originea în mituri și legende. În conformitate cu mitologia greacă, troienii erau vechii locuitori ai orașului Troia din Troada, în Asia Mică, (astăzi Turcia). (Deși aflată în Asia, Troia este prezentată în legende ca făcând parte din cultura greacă de orașe-state.) Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu Occidentul și Orientul, pentru hainele luxoase, producția de fier și zidurile defensive masive. Familia regală troiană îi are la origine pe Electra și Zeus, părinții lui Dardanus. Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, care, în conformitate cu miturile grecești era originar din Arcadia, însă în conformitate cu tradițiile romane provenea din Italia, a ajuns în Asia Mică din insula Samothrace, unde l-a întâlnit pe Teucrus. Aceasta era el însuși un colonist din Attica,și l-a tratat cu respect pe Dardanus. În cele din urmă Dardanus s-a căsătorit cu una din fiicele lui Teucrus, și a fondat Dardania (condusă mai târziu de Aeneas). La moartea lui Dardanus, regatul a trecut în mâinile nepotului său Tros, care și-a numit oamenii troieni, și țara Troada, după numele său. Ilus, fiul lui Tros, a fondat orașul Ilium (Troia) numit după numele său. Zeus i-a dat lui Ilus Palladiumul. Poseidon și Apollo au construit zidurile și fortificațiile din jurul Troiei pentru Laomedon, fiul lui Ilus cel tânăr. Când Laomedon a refuzat să plătească, Poseidon a inundat teritoriul, cerând sacrificiul Hesionei pentru un monstru marin care a vrut să-l mănânce pe Zeus și să distrugă toată Troia.

Cu o generație înainte de Războiul Troian, Heracles a cucerit Troia și l-a ucis pe Laomedon și pe fiii săi, cu excepția tânărului Priam. Priam a devenit mai târziu rege. În timpul domniei sale, grecii micenieni au invadat și au cucerit Troia în timpul Războiului Troian (considerat a fi avut loc între 1193 î.Hr. și 1183 î.Hr.).

Stăpânirea troiană asupra Asiei Mici a fost înlocuită de dinastia Heraklizilor de la Sardis care a condus timp de 505 ani, până la Candaules. Ionienii, cimerienii, frigienii, milesienii din Sinope, și Lidia au intrat în Asia Mică. Perșiii au invadat în 546 î.Hr..

Printre cei mai cunoscuți troieni se numără: Dardanus (fondatorul Troiei), Laomedon, Ganymede, Priam, Paris, Hector, Teucrus, Aesacus, Oenone, Titonus, Antigona, Memnon, Coritus, Aeneas, Brutus, și Elimus. Kapis, Boukolion, Aisakos, și Paris erau prinți troieni care aveau naiade ca soții. Printre aliații troienilor se numără licienii și amazoanele.

Muntele Ida (“Muntele Zeiței”) din Asia Mică, este locul unde Zeus l-a răpit pe Ganymede, unde Anchise a fost sedus de către Afrodita, unde Afrodita l-a născut pe Aeneas, unde Paris a trăit ca păstor, unde trăiau nimfele, unde a avut loc “Judecata lui Paris“, de unde zeii greci priveau Războiul Troian, unde Hera i-a distras atenția lui Zeus suficient timp pentru a permite ocuparea Troiei, și unde Aeneas și oamenii săi s-au odihnit în timp ce îi așteptau pe greci să plece.

În Iliada, aheii și-au instalat tabăra în apropiere de râul Scamandru (astăzi Karamenderes), unde atinseseră țărmul. Orașul Troia se afla pe o colină, dincolo de câmpia Scamandrului, unde au avut loc bătăliile Războiului Troian. Astăzi, orașul antic se află la circa 15 km de coastă, dar acum 3000 de ani, gura de vărsare a râului Scamandru se afla cu 5 km mai în interior, într-un mic golf care a fost umplut cu aluviuni.

În afară de Iliada, mai există referiri la Troia și în cealaltă operă atribuită lui Homer, Odiseea, precum și în alte opere ale literaturii grecești antice. Legenda homerică a Troiei a fost elaborată de poetul roman Virgiliu în opera sa Eneida. Grecii și romanii nu disputau autenticitatea istorică a Războiului Troian, și identificarea Troiei homerice cu cetatea din Anatolia. Alexandru cel Mare, spre exemplu, a vizitat acest loc în 334 î.Hr. și a făcut sacrificii la mormintele presupuse ale eroilor homerici Ahile și Patrocle.

Istoricii antici greci considerau că Războiul Troian a avut loc în secolele al XII-lea, al XIII-lea sau al XIV-lea î.Hr.: Eratostene în anul 1184 î.Hr., Herodot prin 1250 î.Hr., iar, Douris în 1334 î.Hr.

Kenneth J. Dillon afirmă [4] că troienii au fost la origini un popor de stepă, înrudiți cu tracii. După atacarea și distrugerea Imperiului Hitit, au ajuns să controleze strâmtorile. În timpul Războiului Troian, grecii au folosit o blocadă navală pentru a-i împiedica pe troienii de pe țărmul european și din Lemnos să vină în ajutorul Troiei. Odată cu căderea orașului, troienii de pe țărmul european au plecat către nord, devenind etruscii din Italia.

Primul oraș a fost fondat în mileniul al III-lea î.Hr. În timpul Epocii Bronzului, a devenit un oraș comercial înfloritor, localizarea sa permițând un control complet asupra strâmtorii Dardanele, prin care orice navă trebuia să treacă pentru a ajunge din Marea Egee în Marea Neagră.

Troia a VI a (arheologic) fost distrusă în jurul anului 1300 î.Hr., probabil în urma unuicutremur. A fost descoperit doar un singur vârf de săgeată din această perioadă, și nicio rămășiță umană.

Stratul arheologic cunoscut sub numele de Troia a VII -a, datat, pe baza stilurilor ceramicii, de la mijlocul, sau sfârșitul secolului al XIII-lea î.Hr., este considerat cel mai probabil candidat pentru orașul descris de Homer. Au fost descoperite unele rămășițe umane în case și pe străzi, și, în apropiere de întăriturile dinspre nord-vest, a fost descoperit un schelet uman cu răni la craniu și o mandibulă ruptă. Trei vârfuri de săgeată din bronz au fost descoperite, două în fort și unul în oraș. Totuși, doar o mică parte din oraș a fost excavată, iar descoperirile nu sunt suficiente pentru a indica un război, sau un dezastru natural drept cauză a distrugerii orașului.

Ultimul oraș de pe acest sit arheologic a fost Iliumul elenistic, fondat de romani în timpul domniei împăratului Augustus, un oraș comercial important până la desemnarea Constantinopolului drept capitală a Imperiului Roman în secolul al IV-lea. În perioada bizantină, orașul a intrat în declin și, în cele din urmă, a dispărut. Dar excavările lui Schliemann și cele ulterioare ale altor arheologi au arătat că la Troia au existat nouă orașe construite unele peste ruinele celorlate.

Cine a fost Heinrich Schliemann?

Heinrich Schlieman a crescut într-o familie săracă în care părinții se disprețuiau reciproc și nu a fost dat la școală ci a lucrat ca ucenic la un băcan din Hamburg. Micul Heinrich avea să devină celebru și bogat, dar nimic nu prevestea această schimbare de destin. A plecat de la băcănie și s-a dus la Hamburg, unde a urmat un curs de contabilitate. Convins că America anului 1840 oferea posibilitatea realizării unor mari averi, şi-a vândut ceasul şi s-a îmbarcat pe un vapor pentru Venezuela.

Când o puternică furtună de decembrie a scufundat vasul şi el s-a trezit gol în apa îngheţată, un butoi providenţial şi-a făcut apariţia în viaţa lui. A plutit ţinându-se de el ore în şir, până când a fost reperat şi urcat pe o plută improvizată împreună cu alţi treisprezece supravieţuitori. Grupul de nefericiţi a reuşit să ajungă pe coasta olandeză, descoperind acolo că doar bagajul lui Schliemann fusese împins de valuri pe plajă, intact, cu bunurile şi hârtiile lui în stare bună.

Heinrich Schliemann părea să fie ferit de rele.

A profitat de ocazie şi a găsit o slujbă de contabil la Amsterdam. Hotărând să nu cheltuiască nimic pe distracţii şi pe femei, trăia modest, folosindu-şi timpul liber pentru studiu şi antrenarea memoriei. În mai puţin de un an, stăpânea foarte bine olandeza, engleza, franceza, italiana şi portugheza. Datorită noilor cunoştinţe, a ajuns într-un post la o mare firmă de import-export.

După ce a învăţat singur rusa — ca să poată purta corespondenţă într-o limbă pe care nimeni altcineva nu o înţelegea — a fost răsplătit, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, cu funcţia de reprezentant-şef al companiei la Sankt Petersburg.

Întrucât câştiga mai mulţi bani decât şi-ar fi putut îngădui vreodată să viseze, putea, în fine, să-i scrie Minei, dragostea lui din copilărie, şi să o ceară de soţie. Dar tatăl fetei i-a răspuns că tocmai se măritase cu un fermier. Tânărul om de afaceri priceput şi cu un viitor extraordinar a fost distrus de această veste.

Aventuri americane

În următorii ani, jelind pierderea Minei, s-a cufundat în muncă, asemenea unui posedat care caută o cale de salvare. Când un frate mai mic, care fugise în California şi strânsese o mică avere, a murit, Schliemann a decis să preia moştenirea şi să o sporească. A plecat la New York, apoi în Panama — unde, pe vremea aceea, nu se putea ajunge decât cu catârii — o călătorie în care a avut de înfruntat aligatori, febră galbenă şi bande de tâlhari. Ajuns în California, a descoperit la Sacramento că partenerul fratelui său dispăruse cu moştenire cu tot.

Spirit întreprinzător, Heinrich Schliemann a intrat în comerţul cu pulbere de aur. În nouă luni, a scăpat cu bine din catastrofalul incendiu din San Francisco, a avut două puternice accese de febră galbenă şi a reuşit să realizeze un profit de 400.000 de dolari, o sumă enormă la vremea aceea. Poate pentru că americanii i s-au părut grosolani, iar femeile lor neatrăgătoare, a decis să se întoarcă în Rusia.

De data aceasta, traversarea istmului Panama putea să-i fie fatală. În timp ce el şi restul grupului îşi croiau drum sub o ploaie torenţială care nu se mai oprea, ghidul a dispărut. Au fost nevoiţi să vâneze şi să se hrănească doar cu carne crudă de iguane şi şerpi, şi unii au murit de dizenterie sau de febră. Pierduţi, înfometaţi, agresivi, tovarăşii de drum ai lui Schliemann deveniseră un pericol pentru el.

Stătea treaz noapte de noapte, cu pumnalul şi revolverul la îndemână, păzindu-şi lingourile de aur şi poliţele, chiar şi când durerea provocată de gangrena rănii de la un picior era aproape de nesuportat. Dar a supravieţuit.

Întors în Sankt-Petersburg, a luat o hotărâre care avea să-i aducă alţi şaptesprezece ani de nefericire — căsătoria lipsită de dragoste cu Ekaterina Lişin. Chiar dacă el scria, în ajunul nunţii care a avut loc în octombrie 1852, că este „o femeie foarte bună, simplă, deşteaptă şi sensibilă“, Ekaterinei, de fapt, nici nu-i păsa de el, chiar îl dispreţuia, încât sărmanul bărbat îndrăgostit putea să-şi iasă din minţi.

În săptămânile de după noaptea nunţii, el şi-a găsit iarăşi refugiul în muncă, făcând o nouă avere din comerţul cu indigo. Chiar dacă nefericita pereche a avut trei copii, Schliemann nu trăia decât pentru afaceri, pentru speculaţii şi pentru riscurile pe care şi le asuma acolo unde alţii acţionau cu mare prudenţă.

Căsătoria lui Schliemann cu Ekaterina Lișin a fost un dezastru.

Şase zile pe săptămână muncea din greu, iar duminica studia temeinic limba greacă. „Sunt fermecat de limba asta“, mărturisea el plin de entuziasm. Depăşind cu succes criza financiară internaţională din 1857, Schliemann a descoperit pasiunea care îi lipsea în căsnicie în călătoriile pe care le făcea prin ţările la care visase — Grecia, Egipt, Palestina, India, China, Japonia.

Singur, derutat, mereu nesatisfăcut şi neîmplinit, Schliemann avea banii şi libertatea de a încerca o schimbare — să devină scriitor şi să se stabilească la o mică fermă, sau să devină student la Sorbona, la Paris. Într-una din călătoriile sale în Statele Unite, a aflat că în statul Indiana urma să intre în vigoare o nouă lege a divorţului — care i-ar fi oferit calea de scăpare din chingile căsniciei sale. Lansează, la Indianapolis, o afacere profitabilă cu amidon şi într-un an de zile devine cetăţean american.

Dar Schliemann continua să fie nemulţumit de viaţa sa. În vara anului 1868, a făcut o nouă încercare de a deveni arheolog, plecând în Ithaca şi organizând acolo o mică expediţie neprofesionistă menită să dezgroape cetatea eroului său, Ulise. A adunat tot felul de resturi străvechi, suficiente ca să fie convins că a dat peste dormitorul lui Ulise şi al credincioasei sale Penelopa.

Aşa cum avea să se întâmple adesea, entuziasmul l-a dus la concluzii pripite, cu care alţii nu erau de acord. A ajuns apoi pe câmpiile din jurul Constantinopolului, unde tradiţia considera că s-ar găsi cetatea mitică a Troiei. Puţinii care credeau în existenţa cetăţii descrise de Homer o plasau de obicei într-un loc numit Bunarbaşi, la şaisprezece kilometri de Marea Egee. Bazându-se pe evenimentele din Iliada, Schliemann a preferat o colină numită Isarlîk, aflată mult mai aproape de ţărm. Cu încăpățânarea şi energia care îl caracterizau, a început să bombardeze guvernul turc cu cereri pentru permisiunea de a începe săpăturile.

Sofia Engastromenos Schliemann

Cu toate acestea, Schliemann nu era atât de ocupat încât să uite de problema vieţii sale — găsirea propriei Penelope. Întors la Indianapolis pentru a intenta divorţul de Ekaterina, a decis că trebuia să-şi ia o soţie grecoaică. I-a scris unui vechi prieten din Atena şi i-a cerut fotografiile tuturor femeilor tinere, frumoase, cunoscătoare ale creaţiei lui Homer, lipsite de bani şi dispuse să-l iubească pe acela cu care s-ar căsători. Prietenul i-a propus-o pe Sofia Engastromenos, fiica de şaptesprezece ani a unui negustor de postavuri din Atena.

Alături de Sofia, Schliemann a fost în sfârșit fericit

Troia regăsită

La prima întâlnire, prezumtivul soţ a întrebat-o pe tânără dacă i-ar plăcea să plece într-o lungă călătorie, dacă ştia data la care împăratul Hadrian vizitase Atena Antică şi dacă poate să-i recite un pasaj din Homer, oricare. Fata a răspuns bine la toate întrebările, dar onestitatea ei era gata-gata să strice tot. Când Schliemann a întrebat-o de ce-ar vrea să se mărite cu el, tânăra i-a răspuns: „Pentru că părinţii mi-au spus că eşti un om bogat.“ Magnatul finanţelor a stat bosumflat zile în şir, ca un adolescent, dar Sofia a rămas prin preajmă şi a reuşit să îşi dezvăluie marea sensibilitate şi inteligenţa nativă, calităţi care vor face ca această căsnicie să fie puternică, durabilă şi plină de afecţiune.

Primele săpături ale lui Schliemann la Isarlîk au fost un eşec. După ce căutătorii au săpat câteva şanţuri, proprietarii locali ai terenului i-au alungat, iar guvernul turc a continuat să rămână surd la cererile insistente de a permite continuarea săpăturilor.

În următorii ani, Schliemann nu a încetat să asalteze birocrația, dar a reluat și săpăturile, cu sau fără aprobare. Din când în când se retrăgea la Atena pentru a examina micile sale descoperiri. De cele mai multe ori, de fiecare dată când muncitorii înfigeau lopata în pământ, sub privirile avide ale Sofiei şi ale lui, nu ieşeau la iveală decât relicve minore.

A patra expediţie s-a dovedit a fi hotărâtoare. În 1873, Heinrich Schliemann a descoperit cele 10.000 de piese din aur care constituiau, credea el, comoara lui Priam, ultimul rege al Troiei. Fără să ţină cont de oficialii sau de paznicii turci, a transportat pe furiş remarcabilul tezaur în Grecia, unde numeroasele rude ale Sofiei au ascuns în casele lor de la ţară preţioasele pocaluri, diademe şi bijuterii. Schliemann a relatat totul într-o carte, afirmând în faţa scepticilor experţi academici că străvechea cetate descrisă de Homer a existat cu adevărat. Guvernul turc a fost, desigur, revoltat.

Aşa cum era de aşteptat, Heinrich Schliemann a rămas ferm pe poziţii, susţinând că salvase moştenirea Troiei din mâinile tâlharilor de paznici şi de birocraţi. În timp ce turcii intentau un proces într-un tribunal grec, Schliemann începea entuziast alte săpături, pentru că nutrea de mult convingerea că opiniile academice despre localizarea mormintelor regale de la Micene erau greşite.

 

Săpături la Micene

Masca lui Agamemnon a fost descoperită de Schliemann în 1876 la Micene

Această importantă cetate, ridicată pe culmea unui deal, fusese condusă de Agamemnon, cumnatul Elenei. Savanţii credeau că toate mormintele importante ar trebui să fie dincolo de zidurile exterioare ale cetăţii, dar intuiţia lui Schliemann indica un loc lângă zidurile interioare, nu departe de celebra Poartă a Leilor. A dovedit în mod spectaculos că avea dreptate. Sub supravegherea atentă a autorităţilor greceşti, el şi Sofia au descoperit morminte care conţineau minunate obiecte funerare din aur, inclusiv măşti mortuare.

Ultimii zece ani din viaţă, Schliemann i-a trăit mulţumit, alături de Sofia şi copiii lor, într-o casă din Atena proiectată să semene cu palatele pe care le dezgropase. Savanţii continuau să dezbată pe marginea descoperirilor sale, dar ajunsese celebru în toată Europa.

În ciuda succesului, avea să moară singur şi aproape fără îngrijire medicală. S-a prăbuşit într-o piaţă publică din Neapole, dar, pentru că nu avea asupra lui nici bani, nici acte, spitalul nu-i dădu atenţie, ca unuia care nu era în stare să plătească. Când a fost găsit de doctorul său, Schliemann era paralizat şi nu mai putea vorbi.

A murit la 26 decembrie 1890, cu puţin înainte de a împlini 69 de ani. Văduva îndurerată a scris: „Am avut norocul divin să pătrund adânc sensul vieţii. Îi datorez acest lucru iubitului meu soţ, Henry“. După ce a muncit din greu pentru a învinge imense obstacole, Heinrich Schliemann şi-a împlinit toate visurile — avere uriaşă, faimă durabilă şi dragostea unei femei remarcabile. Dar a avut o viață în care orice victorie era plătită cu nenorociri, orice realizare era urmată de o lovitură a sorții. Însă nimic nu a putut să îi învingă încrederea în destinul său.

Andrei Banc

*Articolul de faţă prezintă informaţii extrase de pe Internet, accesabile la nivelul cuvintelor cheie.

 

 

One Comment

  • klein ivan commented on June 3, 2018 Reply

    Foarte interesant .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *