Adio Românie, Pământ Părintesc! (II)

Olanda

Am fost copleșit imediat de frumusețea, de curățenia și de reclamele colorate din aeroport, în limbi internaționale. Apoi magazine și chioșcuri cu reviste și ziare rar de găsit în România. Chiar și revistele pornografice erau total la îndemână, unii pasageri le priveau cu amuzament și relaxare. Bineînțeles că am savurat și eu libertatea și accesul fără teamă, vină sau rușine la aceste publicații interzise în România, apreciind și calitatea grafică a conținutului. Pentru mine era și o premieră în exercitarea libertății de informație (cel puțin asta îmi spuneam mie însumi). Deodată am văzut la un chioșc batoane de ciocolată Mars, care m-au fascinat încă din România, unde am gustat poate unul sau două, cadou de la niște turiști englezi pe litoral. Nu aveam cum să știu că voi lucra timp de paisprezece ani pentru firma Mars, ca șef de proiect în automatizări de proces și ambalaj și că voi putea degusta aceste ciocolăți după pofta inimii, direct de pe linia de producție.

Am început să salivez. Îmi era foame, dar mi-am adus aminte că ciocolata Mars nu se dădea gratuit nici în Elveția. M-am dus la toaletă și cu puțin efort și grație am reușit să recuperez dintr-o zonă anatomică personală foarte intimă o bancnotă de 100 de dolari, bine protejată în latex. Zicala “banii n-au miros” s-a confirmat și am schimbat dolarii în franci elvețieni. După ce am prânzit bine, am cumpărat și o ciocolată Mars. Mă amuzam la gândul că guvernul român era așa de strict cu exportul de valută încât m-a forțat să transfer valută (banii mei!) ca un traficant de droguri.

Providența și-a arătat generozitatea încă în România, unde am câștigat o mașină “Dacia 1300” cu un libret CEC de 5000 de lei. Dacia am vândut-o unui țigan, care a adus banii într-o valiză de carton, iar leii românești i-am transformat încetișor în bani adevărați, care m-au ajutat un pic în începuturile mele în lumea liberă. Suta aceea de dolari era de acolo.

A urmat a doua etapă a zborului spre Amsterdam, unde prietenul meu mă aștepta îngrijorat la aeroport. Reîntâlnirea a fost simplă, cordială. Prietenul meu știa foarte bine prin ce am trecut și înțelegea condițiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, și mi-a venit imediat în minte expresia “mândrul tricolor”. Am repetat mintal de câteva ori această expresie și am constatat că nu mi se mai asocia cu niciun sarcasm sau cinism. Pentru mine era un nou tricolor, care părea că nu i se “fâlfâia” de mine… După ce am stat o lună în locuința binefăcătorului, meu, din motive de bun simț și spirit de libertate am hotărât să mă mut pe cont propriu și să stau singur.

Am găsit o garsonieră la parter, pe o stradă liniștită din Amsterdam, în cartierul Jordaan, foarte central și pitoresc, cu multe biserici vechi, boutique-uri, magazine de curiozități, librării, berării vechi de secole, canale sau “gracht”-uri pitorești, specifice Amsterdamului. În apropiere era o piață mare unde se vindea pește proaspăt, fructe, legume și tot felul de bunătăți locale. Populația cartierului era foarte colorată și mie îmi plăcea sa observ vânzătoarele, multe din ele fete tinere cu trăsături aspre și rurale, dar frumoase și sănătoase, cu ciorapi groși de lână și saboți de lemn, care le îngreuiau mersul.

Olandezii își petrec cel puțin atâta timp pe bicicletă cât pe jos și în general sunt extrem de nonșalanți și relaxați. Asta includea și perechile de bărbații îndrăgostiți care se sărutau pe băncile din Vondel Park, grupurile de hippiști, de travestiți, o varietate de extreme dintr-o faună umană colorată cu care trebuia să mă obișnuiesc și să-mi revizuiesc prejudecățile enorme cu care am venit din țara tuturor posibilităților și a niciuneia.

Garsoniera am închiriat-o de la un student etiopian, care m-a lăsat să-i folosesc și bicicleta. Garsoniera era într-o clădire foarte veche și aproape de un canal (Gracht), așa că nu era de mirare că în curând am descoperit că aveam un subchiriaș rozător, care alerga noaptea de colo-colo și mă enerva cumplit. Într-o zi am luat o găleată de plastic și la fund am pus niște brânză. A treia noapte, amicul meu gri împreună cu încă doi, au sărit în găleată. Făceau un zgomot penibil de gheare pe plastic, dar nu puteau să iasă. M-am trezit cu sudori reci, am convocat de urgență un tribunal ad-hoc în propria mea imaginație și m-am decis unanim cu mine însumi pentru pedeapsa capitală. Am fiert niște apă și am aruncat-o în găleata buclucașă. În curând respectul pentru odihna mea de noapte a fost complet restabilit, fără niciun chiț-chiț. Cred că etiopianul mi-a ascuns acest detaliu, de aceea m-a lăsat să-i folosesc bicicleta veche, ca un premiu de consolare.

Venise timpul să mă gândesc la activități practice, care să mă ajute să rămân în Olanda. Am luat lecții de olandeză la Vrije Universiteit din Amsterdam, m-am înscris la un masterat la Universitatea din Delft, dar am înțeles repede că nu voi putea rămâne acolo decât temporar, cu prelungiri limitate pentru studii, dar fără permis de lucru. Am stat în Olanda zece luni și am beneficiat de o experiență culturală intensă, vizitând zeci de muzee și instituții de artă, văzând mai toată esența turistică a țării. După două luni de cursuri universitare, bănuții erau pe ducă, așa că am avut nevoie de un venit (mult mai mult decât de un “plecat”).

M-am împrietenit cu comunitatea intelectuală cehă care venise în Olanda în 1968, după invazia sovietică. Ei aveau întruniri regulate și m-am dus și eu la una. Acolo am cunoscut o artistă din grup, Zuzana, o femeie tânără de o frumusețe slavă clasică, remarcabilă, pictoriță și restauratoare de icoane bizantine. Ele erau aduse clandestin de “art dealers”, probabil furate din Rusia, Bulgaria, România, Grecia și Serbia pentru clientela bogată din Olanda și alte țări din vest.

Când Zuzana și-a dat seama că interesul meu se extinde în mod sincer și la arta ei, s-a hotărât să mă învețe câteva tehnici de bază de restaurare. M-am “specializat” mai ales în eliminarea de precizie a straturilor de vopsea cu ulei care necesitau recondiționare. Compania ei era însă mult mai plăcută și interesantă în perioadele dintre restaurări, în care spre delectarea mea și cu ochii de atunci, nu trebuia restaurat nimic. După ce am făcut progrese reale la prepararea tablourilor, ea a început să mă plătească cu ora. Acesta a fost primul meu venit oficial.

Apoi am găsit un cuplu de universitari, ea asistentă, el conferențiar, care mi-au încredințat casa lor frumoasă din Haarlem, ca să fac curățenie. La prânz veneau acasă și mă invitau să mănânc cu ei și să ascultăm împreună muzică clasică. M-au plătit destul de generos, inclusiv costul navetei cu trenul de la Amsterdam.

Apoi am lucrat o lună la un birou de traduceri, dar neavând permis de lucru, a trebuit să abandonez și postul acela.

După aceea m-am dus la Eindhoven și am contactat un “sales manager” de la Philips, pe care l-am cunoscut în avionul de la Zurich la Amsterdam. El s-a oferit la timpul său să mă ajute, dar când și-a dat seama că nu aveam permis de lucru, entuziasmul său a căzut la nivelul Olandei, adică sub nivelul mării. A trecut un timp până am înțeles cât se poate conta pe promisiunile spontane ale unor cunoștințe ocazionale, care nu au nimic de câştigat din a te ajuta, ba pot avea și dureri de cap.

Într-o bună zi am primit o scrisoare din Timișoara, una foarte deosebită, aș zice. Era de la o prietenă de familie, o adevarată doamnă, V.W., fostă prim-violonistă la Filarmonica din Timișoara, care trăise pe vremuri la Budapesta, unde fusese amanta unui tip celebru, dl Erik K. de Vries (fie-i țărâna ușoară!), care era regizor de film și director al Televiziunii Naționale Olandeze. El a fost și consultant-expert și unul din principalii contribuitori la întemeierea Televiziunii Naționale Ungare, iar în viața personală avea cheia (sau cel puțin una din cheile) inimii doamnei V.W. Doamna mi-a dat adresa și telefonul domnului de Vries și m-a încurajat să-l contactez. Întâlnirea mea cu acest domn de 75 de ani, foarte atrăgător, bărbos, înalt de peste doi metri, a fost fascinantă. Cum am constatat chiar la începutul conversației noastre, amintirile lui și flacăra iubirii sale din tinerețe pâlpâiau încă surprinzător de tare.

Câteva zile după ce ne-am cunoscut m-a invitat la el acasă, la cină și pentru cine cunoaște Amsterdamul, adresa lui pe P.C. Hoofstraat e foarte prestigioasă. Soția lui, o fostă balerină, o femeie vioaie și simpatică, ajunsese în faza de “prospețime de gradul 2”, la cei 70 de anișori din care a fumat serios cel puțin 60 și se potrivea cu clișeul “din spate liceu, din față muzeu”. Desigur acest amănunt ar fi trebuit să rămână complet neesențial pentru un cuplu care îmbătrânește armonios împreună, numai că Bătrânul Satir Eric avea un apetit vorace pentru femei foarte tinere și nu făcea din asta niciun secret. Preferința lui rămăsese neschimbată la: “Din spate liceu, din față liceu”.

La început cina a fost plăcută, dar ma  târziu, după câteva pahare de vin, Eric a început să-și depene amintirile erotice cu V.W., intrând în detalii atât de penibile, încât din bun simț și respect pentru doamna de Vries m-am scuzat și am plecat. Pe neașteptate, câteva zile mai târziu Eric m-a contactat din nou, parțial pentru a continua subiectul, dar și ca să mă ajute să rămân în Olanda și să-mi găsesc de lucru. Contactele lui erau reale, dar în ochii “pilelor” credibilitatea și motivele lui de a mă ajuta erau ridicole. Deci nici din asta n-a ieșit nimic. Câteva zile mai târziu, Eric mi-a trimis prin poştă un cec de vreo $200, probabil bacșișul dat mesagerului de amintiri sentimentale.

Am mai fost sfătuit să apelez la ajutorul comunității evreiești portugheze, un grup bine organizat și cu influență în viața socială și politică a anilor ’80. Întâlnirea cu ei a avut toate simptomele înțelepciunii evreieşti, dar eficiența era mai degrabă portugheză…

A urmat pista “Amnesty International” și drepturile omului, cu reputație mixtă de succes, dar am urmat-o și pe aceea, numai ca să nu-mi reproșez mai târziu că n-am ascultat de prieteni sinceri şi binevoitori, dar cam naivi. În comparație cu africanii şi unii asiatici, eu nu prea eram pentru ei un caz serios de “drepturi”, așa că în cazul meu “amnistia” s-a aplicat ca fiind amnistiat de vina că i-am făcut să-și piardă timpul de pomană.

Era evident că Olanda nu va fi destinația mea finală de emigrant și de evreu rătăcitor. Am făcut o ultimă încercare: un avocat gratuit mi-a aranjat un interviu la poliție. După un interviu scurt, mi-au luat pașaportul românesc și au aplicat o ștampilă mare, frumoasă, verde, de la “Vreemdelingendienst Amsterdam”, un fel de birou pentru “procesat” străini. Textul asociat spunea clar că mi s-au dat 14 zile pentru menținerea unui spațiu onorabil între cizma poliției și fundul meu. Deci “adio Țările de Jos”, trebuie mers mai “sus”.

(va urma)

George Kun

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *