Toată viața mi-a plăcut să studiez. Cred că părinții mei au avut o contribuție însemnată la formarea gustului pentru învățătură. Părinților le-aș adăuga învățătoarea mea, doamna Felicia Marinache, despre care am mai vorbit și care era de fel din Țara Moților și apoi diriginta mea, minunata Lili Somer, cea care mi-a fost aproape ca o mamă. Poate că am mai spus, dar nu în forma asta, că lectura suplimentară celei obligatorii dată de școala de atunci, mi-a fost recomandată de părinți. Mai întâi tata, care de prin clasa a treia mi-a pus în mână romanele de Jules Verne și Walter Scott, dar și multe științifico-fantastice. Îmi plăceau poeziile recomandate de mama și acum recit câteodată din poeții clasici români și francezi, apoi tot mama mi-a dat romanul ”La Medeleni”, care m-a încântat pe la 16 ani. Chiar dacă în liceu eram la o clasă de real, m-am simțit atrasă de scris. Scriam din tumultul sentimentelor și emoțiilor care inundă sufletul la acea vârstă. A urmat o perioadă relativ lungă, în care nu am mai scris pentru că eram ocupată cu studiul profesional. În această direcție a trebuit să fiu mult mai organizată și bine structurată. Am avut norocul, ca mulți dintre voi cei care mă citiți acum, să urmez o școală, un liceu și apoi o facultate cu profesori excelenți, bine pregătiți și adevărate modele de urmat!
Am făcut cursuri de specialitate, studii post-universitare și doctorale, dar nu vreau să le înșir aici, pentru că nu fac un curriculum vitae și nici nu vreau să par lipsită de modestie, ci vreau doar să evoc o amintire dintre cele mai dragi sufletului meu. Este o amintire complexă, care printre altele a atras după ea un beneficiu personal, pentru că atunci m-am lăsat de fumat. Chiar dacă nu am fost o mare fumătoare, totuși fumam de prin anii de facultate. Poate că vroiam să părem interesanți sau consideram că era ceva șic. Cred că voiam doar să nu par altfel decât ceilalți, asta fiindcă pe vremea studenției mele se fuma mai mult poate decât astăzi. Să pornesc cu începutul experienței acelei veri toride!
Era în 1995, atunci am fost selecționată pentru un curs de instruire privind variante de atenuare a schimbărilor climatice. Era tema de care mă ocupam. Vorbim de perioada în care s-a lansat Mandatul de la Berlin, cel care pregătea ceea ce avea să devină în 1997, Protocolul de la Kyoto, la a cărui formulare am participat. Atunci, la Berkeley, am studiat ceva destul de complex și nespecific celor studiate în facultatea din țară. Totul era altfel, metodele de studiu, materialul de curs foarte tehnic și în plus în limba engleză, până ce și logica părea diferită atunci când ne-am apropiat de studiul modelului ”Energy and Power Evaluation Program”. ENPEP este un model de optimizare pentru sectorul energetic, adică acel sector al economiei cu cea mai mare contribuție la emisia de gaze cu efect de seră. Cu siguranță că atunci așa era, dar cred că și acum este la fel, doar ca se adaugă contributori însemnați, cum ar fi: sectorul de transporturi și cel de creștere a animalelor, care în unele zone produc o emisie semnificativă de metan. Să lăsăm partea teoretică și practică a modelului și să vă spun că am ajuns la San Francisco după un zbor de 12 ore, fiindcă atâta dura traversarea oceanului Atlantic pe atunci. Eram împreună cu colege de la Institutul de Studii și Proiectări Energetice, pe atunci un institut cu specialiști de prestigiu, care sper că și-a păstrat valoarea. Era pe la ora locală 17 și un apus de soare superb, atunci când noi părea că zburăm peste celebrul Pod Golden Gate[1]! Ne-am îndreptat spre campusul Universității Berkeley. Eram emoționate și nu știam ce va urma! Ca și cu alte ocazii, am format o echipă închegată, fără orgolii, fiindcă formam împreună echipa din România și am lucrat bine împreună!
Am fost impresionate de cele văzute în timpul turului campusului, care avea menirea să ne familiarizeze cu ce era acolo în materie de spații cu destinații dintre cele mai diverse, echipamente, materiale didactice, stații pilot. Cred că ne-a impresionat deschiderea celor care ne răspundeau la cele mai diverse întrebări care treceau prin capetele celor aflați la primul contact cu sistemul de educație-cercetare de peste ocean. Era cald și umed, iar de undeva de sus vedeam un port cu ambarcațiuni elegante ancorate în lagună. Cursurile se țineau la etajul trei al unei clădiri aflate în vecinătatea unei străzi, pe care nu departe erau restaurante în care puteai mânca cele mai diverse soiuri de mâncare, de pe toate continentele. Îmi amintesc că într-o pauză am fost curioasă și am optat să gust din mâncarea asiatică, puternic condimentată și deși fusesem pusă în gardă, am luat o gură bună, dar atât de iute încât mi-a adus lacrimi în ochi, categoric mai tare decât 5 ardei iuți! În incinta clădirilor nu se fuma, la ei încă de pe atunci nu se fuma. Trebuia să coborâm cele trei etaje dacă vroiam să fumăm. Ajunse jos vedeam că doar femeile din Europa de Est venite la curs fumau. Atunci am spus că nu voi mai fuma, dar nu am decis atunci de când nu voi mai fuma! Aveam să mă opresc definitiv la întoarcerea acasă, la o remarcă a fiului meu care pe atunci avea vreo 14 ani. El mi-a spus ”Ce fel de specialist în mediu ești tu dacă fumezi și produci poluare?” Am recunoscut că așa era și am spus stop fumatului, fără nicio tranziție!
Ce să vă spun despre hectarele de grădini, zone verzi, terenuri de sport, toate aflate liber la dispoziția studenților! Locuri de relaxare de vis, din care cu greu te puteai desprinde să continui studiul în sălile de curs din interior. Am mai multe poze, dar am ales una dintre ele, pe care o voi pune aici. În poză se vede în spatele meu turnul din campus, pe care-l puteți vedea și în link pe care vi-l pun aici[2]. Este o poză făcută de o colegă a mea de atunci, într-o pauză de prânz, la ora 1 p.m., după ce trecusem peste un podeț elegant, din fier forjat, care avea încrustat un model cu steaua lui David. Erau acolo locuri special amenajate din donații făcute de-a lungul timpului de absolvenți ai universității. Întreagă acea experiență a fost marcată de emoția pe care o ai ca student, fiindcă studiam și ne aflam într-un mediu universitar de alt tip decât cel pe care-l știam de acasă. Aș vrea să vă spun că erau studenți asemeni nouă din multe țări europene și nu numai. Seara reluam studiul, ca să ne prezentăm cu temele făcute a doua zi la 9.
Singura pauză pe care mi-o amintesc este cea dintr-un weekend, când am mers toate să vedem San Francisco. Trebuie să vă povestesc acea după amiază, fiindcă este deosebită, dar nu sunt sigură că voi putea evoca ce am simțit când am ajuns să văd străzile cu pante de peste 45 de grade sau când am ajuns la Oceanul Pacific! Aș încerca măcar să vă fac să simțiți atmosfera de atunci și acolo, pe un alt continent și acela la partea lui vestică. Era singura noastră ocazie să vedem San Francisco, un oraș cu grad destul de mare de periculozitate, mai ales pentru oameni care nici nu îl cunosc. Ne-am luat o hartă și am pornit. Am ajuns în centrul marelui oraș și am început să explorăm, intrând și în magazine deși nu prea aveam noi bani. Eu nefiind o femeie căreia să îi placă cumpărăturile, am căutat să mă odihnesc puțin, pentru ca apoi să profit de timpul rămas ca să văd Oceanul Pacific, așa că m-am așezat pe iarbă, într-un parc central. Era întâmplător Ziua Pământului și tot felul de manifestări tradiționale, inclusiv oameni care mergeau pe picioroange. Imaginați-vă, cum stăteam eu liniștită pe iarbă și studiam harta, au apărut doi uriași, fiindcă așa mi-au părut tânăra și tânărul care s-au apropiat de mine fiind pe picioroange de peste 2 metri sau așa mi-au părut mie! Am fost puțin nedumerită sau poate mai mult, când am ridicat ochii și nu reușeam să le văd capetele! Parcă intrasem într-o poveste!
Am studiat harta, doar că nu am observat că era secționată cu linii ondulate în jurul centrului și nu puteam vedea distanța reală până la Pacific! Am privit la scară și mi s-a părut că oceanul este relativ aproape, așa că am luat-o pe jos! Am mers și am mers, până am ajuns la un parc imens, pe lângă care am trecut și după ce m-am lămurit că ce părea aproape era de fapt încă departe, am oprit doi tineri și i-am întrebat. Ei au spus că nu pot merge pe jos atâta drum și m-au sfătuit să iau un autobuz. Așa am făcut și după vreo 20 minute cu autobuzul, am ajuns la capătul liniei acestuia, unde lumea a coborât și eu am întrebat unde este oceanul! Mi-a răspuns șoferul că suntem chiar pe faleză! Am făcut câțiva pași cu emoția că mă apropii de faimosul ocean și mă întrebam cum pot să văd prin așa o ceață deasă, când, într-o clipă, ceața s-a ridicat și a apărut maiestos și impunător Oceanul Pacific! Știați că apa lui are culoarea plumbului topit? Nisipul este gri și foarte fin! Mi-am scos sandalele și am coborât cu grijă treptele până pe plajă, am continuat spre apa care nu avea valuri și dădea senzația că este în nemișcare. Mă simțeam ca pe Lună, unde nu am fost, ci doar mi-am imaginat cum ar fi de liniște și gri argintiu! Am intrat să fac câțiva pași prin apă și regret și acum că nu am gustat-o, dar restul senzațiilor le-am încercat și păstrat în toți acești ani și sper că măcar în parte am reușit să vi le transmit.
M-am așezat pe nisip și mi-am amintit că unchiul meu își dorise să vadă Pacificul și m-am gândit la el, deși el nu mai era printre noi. M-am gândit apoi la ai mei de acasă și mi-a fost dor de ei, mai ales mi-aș fi dorit să poată vedea ocanul! Când am simțit lacrimile pe obraz, am spus stop, lasă-i să doamă, fiindcă acasă era ora 3 dimineața și nu vroiam ca emoția mea să le tulbure somnul. Am luat apoi autobuzul și m-am reîntâlnit cu fetele care făcuseră cumpărături. Eu luasem un mare bagaj de emoție pentru suflet! Am tăcut, fiindcă nu puteam vorbi și poate nu puteau înțelege amestecul de sentimente provocat de un ocean ce părea infinit!
În anul următor am mers la un alt curs de instruire, încă mai solicitant, dar folositor, fiindcă am învățat cât în 5 ani de studii. Am învățat despre politici economice și de mediu. Era pe vremea când noi acasă puneam baze instituționale planificate conform nevoilor țării. Școala de vară din anul următor a fost dedicată studiului ”Economiei Mediului si Analizelor Politice, conturi verzi” și a fost la HIID, la Universitatea Harvard. Poate voi povesti altădată despre teza mea, lucrată în colaborare cu un coleg din Mexic, specialist în modelare matematică. Tema a fost ”Reîmpădurirea ca măsura de atenuare a schimbărilor climatice din România”. Păstrez și acum acea lucrare, pe care am încercat să o valorific, dar nimeni nu a părut interesat, așa că lucrarea a rămas în sertar, iar amintirile în suflet.
Serena Adler, 27 iunie 2018
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_Golden_Gate
[2] http://visit.berkeley.edu/campus-tourscampanile-tour/
