De curând, cineva apropiat mi-a spus că mă refugiez prea devreme în amintirile mele. Drept este că predomină amintirile frumoase, dar am și unele care au fost lecții mai aspre de viață, fiindcă mi-au fost date pe nedrept și cu duritate, dar despre asta altă dată. Prietenii spun despre mine că sunt o fire optimistă, energică, plină de elan și gata să îmbrățișeze cu entuziasm noi proiecte interesante care se întâmplă astăzi, pentru un mâine pe care ni-l dorim mai frumos. Sunt un om al prezentului, atunci ce aș putea căuta în amintiri trecute?! Răspunsul depinde de momentul care trezește o amintire sau alta, poate situații asemănătoare unora din trecut, care ne dau sentimentul de déjà vu. Dintr-un declic aparent neimportant se reactivează o amintire, aflată uneori într-un sertar încuiat al minții noastre. De cele mai multe ori, cauza care provoacă o amintire sau alta este nevoia de a ieși puțin din prezentul obositor, stresant și uneori trist de predictibil. Trăim într-o lume care a alunecat deja într-o încrâncenare care ne face să ne refugiem în adâncul amintirilor noastre frumoase, fiindcă acolo ne trimite acel punct sensibil al alarmei interioare. Acel punct care atins ne strigă stop, ia pauză, fiindcă orice nouă creștere a dozei de energie negativă te duce dincolo de capacitatea ta de regenerare. Amintirile sunt o supapă de purificare! Să nu mă întrebați ce fac cei care nu au amintiri frumoase, fiindcă nu știu și nici nu este ceva care să mă preocupe.

Tot aici, în paginile virtuale ale revistei Baabel, scriam cu câteva săptămâni în urmă despre amintirile mele de la școala de vară pe care am trecut-o cu bine la Universitatea Berkeley, în California. În final menționam o altă școală, dintr-o altă vară! Iată-mă poposind acolo cu amintiri la fel de frumoase!

Este vorba despre vara anului 1996 în campusul Universității Harvard. Atunci am participat la cursul dedicat ”Economiei Mediului și Analizelor Politice, conturi verzi”. A fost o vară fierbinte la propriu și la figurat, fiindcă a trebuit să facem față căldurii, în același timp cu afluxul de informații pe care le-am primit cu acea împrejurare. Am audiat prelegerile Profesorului Theodore Panayotou[1] , invitat ca titular la acel curs de vară, o personalitate plină de carismă care ne-a prezentat lucruri noi într-o manieră care ne făcea să nu știm când trece timpul. Şi ceilalți lectori erau personalități în domeniile în care erau invitați să vorbească. Eram ocupați toată ziua, așa că temele de casă le făceam noaptea. Ziua aveam studii de caz, scenarii, vizite pe teren și pregătirea lucrării de absolvire. Trebuia să fii rezistent fizic și psihic ca să dai randament, mai ales într-o limbă străină. Este drept că dăduserăm test de limba engleză la Ambasada SUA, înainte de plecarea din țară. Am fost acolo cu un coleg din Baia Mare, cu care însă nu am prea avut tangențe, fiindcă repartițiile pe echipe se făceau în funcție de diversitatea culturală a participanților și era exclus să picăm în aceleași grupe. Cu colegul ne mai întâlneam în grupurile comune de lucru și am câteva amintiri simpatice din timpul scurtelor vizite în oraș sau pe când mâncam câte o pizza în grup și număram feliile să ne ajungă la toți cei care se tot adunau, în toiul nopții, în sala de studii.

Tema lucrării mele ”Reîmpădurirea ca măsură de atenuare a schimbărilor climatice din România” a fost aleasă în așa fel încât colegul din Mexic, cel cu care făceam echipă, să poată modela date pe o serie de ani care să dea rezultate aproape de realitate. Datele statistice de care aveam nevoie din țară erau greu de obținut, fiindcă internetul era la începuturile lui. Dacă ne gândim la nivelul anului 1996, pot spune că lucrarea a beneficiat de date statistice destul de bune și asta a permis modelului să ruleze cu mai multă acuratețe. A trebuit să îmi sun colegii în țară, doar că ei nu s-au prea grăbit să dea informațiile din ”Anuarul Statistic”. Acum nu despre calitatea datelor statistice este vorba, ci despre faptul că încercam să avem date disponibile și echivalente la nivel internațional, fiindcă altfel nu putea încărca modelul. Poate colegii din țară se gândeau ce ne distrăm noi pe acolo, peste Oceanul Atlantic, undeva aproape de Boston! Cred că mentalitățile în domeniul studiilor în străinătate nu s-au prea schimbat, dar tare aș vrea să văd eu pe cineva care comentează, cum face faţă standardelor respective. La noi încă aud comentarii ”și la ce i-au folosit studiile”? Noi munceam acolo ca la normă, fiindcă nu puteam să venim a doua zi cu temele nefăcute, așa că ne prindea 4 dimineața lucrând. Revenind la lucrarea de absolvire, cea cu împăduririle, pot spune că până la urmă, concluziile pe termen mediu erau alarmante pentru pădurea noastră românească. Astăzi se văd rezultatele exploatării nedurabile a pădurii. A fost un exercițiu de planificare a managementului durabil al pădurii, pe care l-am împărtășit la întoarcerea în țară. Rezultatele acelei simulări de planificare le-am discutat la întoarcerea acasă cu colegii specialiștii pădurari, aceia pe care-i apreciez și astăzi, fiindcă îi cunosc din activitatea lor plină de dăruire. Din punctul meu de vedere, lucrarea mi-a circulat între specialiști, dar din punct de vedere al valorificării rezultatelor acelei modelări, aș spune că a rămas o lucrare ”de sertar”.

Este târziu în noapte și nu mă pot opri să nu mă uit peste programul și orarul cursurilor de atunci și aș vrea să vă dau câteva repere cu privire la ce învățau acei studenți, veniți cu experiențe de muncă din peste 15 țări, la Universitatea Harvard, acum peste 20 de ani. Erau ”pe val” conturile verzi, dar până la ele, am trecut prin concepte privind costurile marginale, contingentarea, economia bunăstării, evaluări de riscuri, prețul hedonic, produse verzi, transporturi, contracte de exploatare a resurselor naturale, comerț, estimarea costurilor de evitare a poluării, împuținarea resurselor naturale, economia pescuitului, a pădurii, a apelor despre cum să ”înverzim” bugetul, mediul și țările în tranziție, despre convențiile globale și încă câte altele, toate menite să ne provoace să gândim în termenii economiei de piață, cu instrumentele menite să o creeze și să o consolideze. Mă opresc cu înșiruirea și am să spun doar că anvelopa care le îmbrăca pe toate era dezvoltarea durabilă.

Dezvoltarea durabilă și multele ei definiții, la tema ”Creșterea economică și resursele naturale” și se discuta în cadrul unei mese rotunde despre consumul și epuizarea resurselor naturale și cum să facem să păstrăm resurse pentru generațiile viitoare. Acum este o temă dezbătută până la saturație, deși încă nerezolvată, dar atunci se făcea planificare pe baza ei. Apropos, mai știe lumea ce este planificarea? Gândiți-vă că eram în anul 1996! În context, era vorba și despre multele definiții ale dezvoltării durabile, ieșite ca ciupercile după ploaie la Conferința de la Rio, din 1992. Una dintre definiții se referea exact la consumul măsurat și ponderat al resurselor naturale, în așa fel încât să lăsăm și generațiilor viitoare resurse convenționale. Toată lumea era de acord și mai era și spre seară, așa că oricum colegii nu aveau chef să dezbată nimic la ora aceea. Cred că ne era și foame, iar în plus după cină ne așteptau ”lecțiile pentru acasă”, adică temele de consolidare a cunoștințelor dobândite în cursul zilei. În liniștea ușor amorțită, m-am trezit spunând cu voce tare că și generația noastră are dreptul la bunăstarea despre care se vorbise cu o zi înainte. Am spus că noi ar trebui să consumăm în așa fel încât să permitem economiei să se dezvolte și să studieze noile forme de combustibili, ceea ce va ajuta generațiile viitoare să aibă acces mai repede și mai ușor la tehnologii performante. Am creat oarece stupoare, pentru că nu era chiar pe linia celor discutate, dar discuția s-a animat și imediat au apărut și susținători ai ideii mele. Dezbaterea s-a prelungit și cred că a fost o seară interesantă, care a provocat la discuții adevărate. Eu o țineam sus și tare, iar profesorii trebuiau să apere ce spuseseră până atunci, adică limitau tocmai dreptul generației noastre!

Diploma de încheiere a aceste școli de vară a luat-o fiecare participant, dar diplomă pentru ”Limits to Growth Award” am luat doar eu! Este cea mai informală diplomă a mea sau poate nu, fiindcă mai am niște amintiri simpatice pentru o ocazie viitoare! Această diplomă mă face să zâmbesc de câte ori o găsesc printre alte diplome, fiecare cu amintirile ei!

Spuneam că toată viața am învățat și chiar așa este! La câțiva ani de la acest curs, am deschis o firmă de servicii independente de mediu în România. Partener era o firmă din SUA. Acel debut al meu în sfera privată a avut tot felul de întâmplări, începând cu faptul că a trebuit să devin auditor internațional, trecând peste un alt curs greu, dar și pentru că viața reală era cu mult diferită de ce văzusem eu până atunci din vârful funcției mele publice. S-a dovedit că viața reală era cu totul altfel! Mi-au folosit elementele de economie și economia mediului pe care le-am învățat de la cei care cu adevărat aveau ce transmite.

Am să întrerup seria istoriilor mele prin universități, fiindcă de câteva săptămâni mă gândesc la o temă mai ”universală”. Este vorba despre importanța ”târnului” în dezvoltarea creativității. Să nu râdeți, dar veți vedea că exisă o legătură, evident dacă vrei să o vezi. Asta înseamnă că nu voi continua cu cursul de auditor internațional, pe care l-am făcut în Marea Britanie, curs la care eram colegă cu englezi și aveam stresul de a susține audituri în limba lor, nu a mea. Am și de acolo una dintre cele mai simpatice amintiri, pe care obișnuiam să o povestesc la cursurile pe care le mai țin. Toate la rândul lor!

Serena Adler, 07 august 2018

[1] https://www.ciim.ac.cy/theodore-panayotou/