O întâmplare tristă și tulburătoare

De mai multe zile mă lupt cu mine însămi dacă să scriu sau nu despre ce am trăit recent, timp de trei zile consecutive. Întâmplarea aceasta aproape că nu mi-a permis să-mi duc viața, viață de om bătrân, care încearcă să fie la curent cu evenimentele și să ascundă celor din jur frământările vârstei. Nu este vorba de ceva ieșit din comun, oameni cunoscuți și necunoscuți mor în fiecare zi, dar pierderea a trei oameni apropiați în trei zile m-a șocat profund, deși atât prin profesie, cât și mai ales prin vârstă ar trebui să fiu obișnuită cu astfel de întâmplări.

Nici nu știu dacă baabelienii ar fi interesați să afle această întâmplare strict personală și răsunetul ei asupra simțămintelor și emoțiillor mele. Și totuși cred că acum am depășit un prag și că a scrie despre cele prin care am trecut îmi va face bine în primul rând mie, chiar și cu riscul de a nu fi adecvată pentru un articol, o fac în mod conștient indiferent de consecințe, deoarece simt că așa trebuie.

De foarte mulți ani și până foarte recent, ziua de vineri era pentru mine o zi importantă. Era ziua în care mă întâlneam la telefon cu două persoane ca să ne urăm „SHABATH SHALOM”; la ora 17 cu verișoara mea Coca din Israel și la ora 19 cu profesorul dr. Erhard Roy Wiehn din Konstanz (Germania). Despre povestea lui foarte interesantă am mai scris în Baabel. În ultimii zece ani nu am lipsit niciodată de la întâlnirea noastră telefonică. De fiecare dată când am fost în vizită în Israel am locuit la ea, deși aveam rude mult mai apropiate, dar ea mi-era cea mai dragă, chiar dacă era cu mult mai tânără ca mine. Eram prietene și înainte de plecarea ei în Israel. Și ea a venit de multe ori în România și locuia la mine, chiar dacă și-ar fi putut permite să stea la hotel. Locuința ei în centrul Tel-Avivului mi-a fost întotdeauna oferită cu mare generozite și poate că și de aceea mă simțeam acolo „ca acasă”, eu care afirm că nu știu unde sunt „acasă”.

Totul a început într-o vineri, acum două săptămâni, când ea nu mi-a răspuns la telefon la ora convenită. Am sunat de mai multe ori în aceeași zi, apoi în zilele următoare – telefonul ei era mut. Bineînțeles că am încercat prin cunoștințe și rude să aflu despre ce e vorba, căci era clar că s-a întâmplat ceva deosebit și grav. În a cincea seară, fiica ei vitregă m-a anunțat că draga mea Coca nu mai este. Când o căutasem la telefon ea era la spital, în stare gravă. Este adevărat că într-un fel mă așteptam la asta deși, în zilele noastre, la vârsta ei nu ar fi trebuit să moară. Dar zilnic, în fiecare moment, aflăm prin toate mijloacele de comunicare despre decese, cu sau fără boli grave în antecedente, despre morți tineri și mai puțin tineri și în agenda mea telefonică mi-au rămas din ce în ce mai puține nume de prieteni și cunoscuți. Deși eram oarecum pregătită prin tăcerea telefonului, moartea acestei verișoare dragi m-a afectat foarte mult. Eu care nu știu să plâng, m-am trezit cu ochii în lacrimi și mi s-a părut că cerul se năruie peste mine. Da, a murit Coca, acea copilă veselă pe care am cunoscut-o cândva. Viața ei nu a fost deloc ușoară. În tinerețe a încercat de două ori să se sinucidă din dragoste. A avut un curaj de-a dreptul „nebun” să facă un copil fără asentimentul bărbatului pe care-l iubea și apoi să plece cu copilul în Israel fără consimțământul bărbatului. Coca cea nebună și vitează, cea darnică și iubitoare de viață, nu mai este. A fost o zi neagră pentru mine. Și nu mai am cui să telefonez vineri ca să-i spun Shabath Shalom.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi am primit încă o lovitură neașteptată din Viena, un oraș pe care-l iubesc, pe care l-am vizitat de nenumărate ori, orașul-muzeu pe care l-am cunoscut prin intermediul Renatei E., ziaristă la ARD și prietenă a soțului meu. Ea venea deseori în România încă din anii 70 și vizita printre altele Teatrul Evreiesc de Stat. Prin soțul meu am cunoscut-o și eu. Am petrecut multe seri stând de vorbă despre orice și astfel ne-am împrietenit. În iarna anului 1985, iarna cea mai rece de care-mi amintesc, Renata ne-a trimis prin consulatul austriac un calorifer electric, foarte greu de găsit atunci în comerț. Fiica ei, care lucra la Austrian Airlines, a venit cu 5 Kg de carne de vită atunci când la noi aceasta era o delicatesă greu de obținut. Dar aceste sunt numai mici exemple ale prieteniei ei. Noi am rămas prietene și după ce soțul meu a murit. În ultimii ani am continuat să comunicăm mai ales prin telefon. Mereu mă ruga să vin la Viena. De când se pensionase, activa voluntar pentru ameliorarea vieții rromilor și educația copiilor rromi. Pentru aceasta venea adesea în România și Bulgaria, inclusiv cu ajutoare directe, mai ales după 1989. Prin ea am cunoscut și eu activiști importanți în această grea problemă nesoluționată nici până azi. Oricum, Renata își făcea iluzii și continua să spere că munca ei nu e zadarnică. Posibilitățile ei materiale bune i-au permis să fie întotdeauna foarte darnică și o făcea fără rețineri.

De obicei ea mă suna la telefon întrucât nu-i plăcea să comunice prin internet. Chiar a doua zi după ce am aflat despre moartea verișoarei mele am vrut să-mi descarc oful prietenei mele și spre uimirea mea nu am găsit-o acasă ca deobicei. Era duminică. Știind că e catolică practicantă, am căutat-o după biserică la fiul ei și răspunsul neașteptat a fost: Mama a murit acum 12 zile și am înmormântat-o cum se cuvine. Da, și Renata a murit. Încă o ștersătură în agenda mea de telefon, încă o pierdere de neînlocuit, încă cineva care l-a cunoscut și l-a apreciat pe soțul meu nu mai este. Doamne, se poate așa ceva? Unul după altul? Se poate!

Dar nici aceasta nu a fost totul. A treia zi aflu de la poștaș că vecina de la parter (eu stau într-o vilă cu trei apartamente) a murit și a fost dusă deja la capelă. Totul s-a făcut fără zgomot, fără ca eu să aud – parcă aș fi putut face ceva chiar dacă aș fi auzit. Nu am legături strânse cu familia de la parter și pe doamna, fostă directoare la o fabrică, o știam bolnavă, dar nu cu o boală necruțătoare, care să-i prezică un sfârșit iminent. Soțul ei, cu care vorbeam mai des, nu mi-a spus nimic și nici nu m-a anunțat cum se obișnuiește între vecini. Nu pot spune că am cunoscut-o prea bine, dar era cândva un om viu și uite că a murit în liniște, fără să facă valuri în jur. Nici măcar cei de la etajul 1 n-au aflat decât mult timp după înmormântare.

Trei oameni au murit și în jurul meu parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Numai că pe mine această întâmplare m-a zguduit serios, m-a înfiorat și mi-a amintit cât de efemeră e viața și cât de bătrână sunt eu.

Știm asta cu toții, nu vă spun nimic nou.

18/XI/ 2018, BUCUREȘTI  Mirjam Bercovici

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

7 Comments

  • Ivan G Klein commented on November 28, 2018 Reply

    Dragă Miryam ,
    Atunci cînd vin dureri care rămîn e bine să existe un umăr de sprijin și urechi receptive . Baabel e umărul iar urechile receptive sînt ale cititorilor . Sînt sigur că durerile umane , trecute și actuale , sînt auzite și înțelese de cititori – probabil mai mult ca alte subiecte abordate în revistă . Căutînd o motivație pentru o întrebare generală specifică vîrstei , răspunsul este Baabel , iar eu mă asociez cu alți cititori îndemnîndu-vă să scrieți .
    Cu multă simpatie Klein I.

  • Daniela Stefanescu commented on November 26, 2018 Reply

    Şi mie îmi pare atât de rău pentru ceea ce te-a făcut să scrii acest articol impresionant: moartea în decursul câtorva zile a trei oameni de care erai legată, chiar dacă în chipuri foarte diferite.
    Iar finalul articolului este răvăşitor, chiar dacă apoi adaugi că nu ne spui nimic nou: “Trei oameni au murit și în jurul meu parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Numai că pe mine această întâmplare m-a zguduit serios, m-a înfiorat și mi-a amintit cât de efemeră e viața și cât de bătrână sunt eu.”
    Să fii sănătoasă, draga Mirjam!

  • Veronica Rozenberg commented on November 23, 2018 Reply

    Doamna Miriam,

    Ma impresioneaza sinceritatea si mai ales dorinta dvs de a impartasi o durere atat de profunda, care s-a triplat intr-un fel in perioada ultima, in viata dumitale.

    Este greu, daca nu imposibil, sa consolezi pe cineva care este lovit de ceea ce cu toti vom trece sau vom infrunta in anumite momente ale parcursului nostru pe aceasta lume.
    Va doresc din suflet, multa sanatate si mai ales puterea de a gasi in jur, alte situatii, oameni, sau clipe, care sa va poata oferi mangaiere si speranta.

    Cu intelegere si sincera compasiune, Veronica

  • Ilia Ehrenkranz commented on November 23, 2018 Reply

    Am cunoscut-o pe Renate prin prietena noastră Helga Hoefer, care lucra și ea la ARD. Țin minte vizita ei la TES. Mai târziu, eram deja în Israel, m-a rugat să-i trimit material pentru o carte despre evreii bucovinieni. A publicat un fragment din jurnalul tatălui meu cu amintiri din copilăria petrecută la Cernăuți. M-a întristat să aflu de dispariția ei. Fie-i amintirea binecuvântată.
    Articolul dv., doamnă Mirjam, este ca întotdeauna emoționant, evocator și plin de căldură umană. Vă mulțumesc.

  • Carol Feldman - Israel commented on November 23, 2018 Reply

    Draga Miriam! Cat de bine te inteleg! Mai ales ca pe Coca – dupa cum stii- am cunoscut-o si eu. Dumnezeu sa le pazeasca sufletele, iar tie sa-ti dea putere sa mai scrii, caci… asa se scrie din suflet… Cu mult drag si prietenie,
    Carol

  • tiberiu roth commented on November 22, 2018 Reply

    Stimată doamna Miriam Bercovici,sigur că vă scriu cu intentia firească de a vă alina durerea, deși schimbând registrul ar fi mai practic sa vă conving că,acel cinic ”azi tie, maine mie” este cel mai eficient remediu pentru a depăsi astfel de momente coplesitoare. Ce să facem .Ne cautam si cert ne gasim alti parteneri de conversatie inclusiv in cel mai inutil si mai histrionic spațiu de comunicare ”facebook” care l-a îmbogățit pe Zuckerberg și ne-a sărăcit pe noi în aspirații:) Cu prietenie Tibi Roth

  • Nicole Sima commented on November 22, 2018 Reply

    Cu multă părere de rău pentru aceste decese venite unul după altul, consider acest articol -. ca multe altele scrise de Mirjam Bercovici – o confesiune scrisă din adâncul inimi. Sa sperăm în momente mai bune!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *