Ultimele știri m-au scos din rutina ”ultimelor știri” cotidiene, toate denumite generos ”Breaking News” de către difuzorii (sau chiar în parte creatorii) știrilor cu care se străduiesc să capteze atenția cititorilor și mai ales (tele)spectatorilor pentru a avea comenzi cât mai substanțiale de reclame. ”Breaking News” au devenit o rutină. Despre nesfârșitele conflicte din Orientul Mijlociu, deciziile intempestive ale președintelui Trump sau perlele doamnei Dăncilă.

Dar disputa celor doi președinți în Venezuela era cu adevărat demnă de ”Breaking News” Cel puțin pentru urmăritorii fideli ai știrilor televizate. Însăși ideea că există o țară pretins democratică în care doi președinți își revendică simultan puterea este deja un ”Breaking News”!

De mult nu am mai auzit sau văzut știri de ultima oră despre Venezuela. O țară depărtată și pentru noi, exotică. Nici măcar nu era în zona preocupărilor noastre politice, deși trăim într-o lume dar mai ales într-o țară în care politica (adică lupta pentru putere) ocupă un loc preferențial în spațiul curiozității publice. Probabil dacă ne-am fi hazardat să facem o investigație am fi constatat că majoritatea potențialilor subiecți știau despre Venezuela doar că se află în America de Sud și e una din țările mari producătoare de petrol.

O aterizare neașteptată

Cu foarte mulți ani în urmă (aproape 50) am aterizat pe aeroportul din Caracas , capitala Venezuelei. Mă întorceam dintr-o lungă călătorie care am făcut-o în Peru și întrucât pe vremea aceea zborurile nu erau nici așa de frecvente nici atât de bine organizate ca în zilele de azi, la zborul de întoarcere am fost nevoit să fac o escală la Caracas. Eram curios să aflu detalii despre cea mai bogată țară a Americii Latine. Nu a fost să fie. Nu mi-a permis poliția de frontieră să părăsesc aeroportul, așa că am petrecut o noapte chinuitor de lungă în sala de așteptare și detaliile despre Venezuela ”cea bogată” le-am aflat doar din presa disponibilă în aeroport (exclusiv) în limba spaniolă. De altfel, deși influența (economică) a americanilor în întreaga America Latină a fost și a rămas covârșitoare, în materie de cultură, limba spaniolă (și respectiv cea portugheză în Brazilia) este dominantă exclusiv.

Cu toate că nu vorbeam limba spaniolă, textele din presa spaniolă le puteam înțelege, cu o oarecare aproximație. Era perioada cea mai acută a crizei petrolului care, în scurt timp, avea să afecteze dramatic lumea evoluată, mult prea dependentă deja de combustibilul strategic care devenise ”aurul negru”. Criza petrolului nu a fost un cataclism natural, ci o revanșă concepută de statele arabe – principalele producătoare de petrol – cu scopul de a sancționa lumea occidentală presupusă de a fi susținut în războaiele consecutive (1967-1973) micul stat Israel care le-a învins fără drept de apel și quasi irevocabil. Statele supuse embargoului, de către membri arabi ai statelor producătoare de petrol, au fost Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Japonia și Olanda. O consecință imediată a fost creșterea prețului țițeiului de la 3$ / baril la 12$, adică de la o zi la alta prețul petrolului pe piață a crescut de 4 ori. Unul dintre beneficiarii acestei evoluții – fără o implicare prea mare – a fost Venezuela.

O scurtă istorie ”petrolieră”

Încă înainte să fi ajuns colonie a coroanei spaniole, locuitorii indigeni din teritoriul care avea să primească distinsul nume de Venezuela, (Mica Veneție) erau conștienți de calitățile uleiului vâscos și negru pe care-l scoteau cu cârpe dintre crăpăturile pietrelor (de unde și numele de sorginte latină ”petr-oleum”. Ei foloseau acest lichid, mai ales, pentru etanșarea bărcilor pe care și le construiau cu pricepere. Văzând utilitatea practică a acestui lichid ciudat, conchistadorii s-au gândit că poate fi valorificat și în țara natală. Primul transport de ”petrol” spre Spania a fost consemnat pe bordul vasului ”Santa Cruz” în anul 1536, dar prima extracție industrială a petrolului, care avea să aducă cel puțin pentru o perioadă înflorirea țării, s-a petrecut cu trei secole mai târziu. Venezuela a scăpat de stăpânirea spaniolă la fel ca multe alte viitoare state ale Americii de Sud, în 1811, grație luptei de eliberare conduse de Simon Bolivar. Cu o prevedere care avea să fie salutară, dar și generatoare de conflicte, Simon Bolivar – în calitate de președinte al Columbiei Mari (divizată ulterior în statele actual existente din nordul Americii de Sud, printre care și Venezuela) – a semnat un decret prin care se prevedea că toate resursele subsolului și minele de toate felurile sunt și rămân în proprietate națională.

Îndustria petrolului din Venezuela a debutat în anul 1878, odată cu prima concesiune acordată de guvern unei companii private pentru foraje, dar impactul semnificativ asupra dezvoltării economice a țării s-a făcut simțit abia în timpul Primului Război Mondial, când performanțele hotărâtoare ale tancurilor americane pe fronturile Europei au fost obținute cu petrolul venezuelan. Între cele două războaie mondiale, dar mai ales după cel de al doilea, Venezuela a devenit unul din cei mai importanți producători de petrol de pe piața lumii şi, evident, cel mai important și mai sigur furnizor al Statelor Unite, chiar și după ce devenise membru al OPEC (un fel de cartel al producătorilor de petrol – dominat de țările arabe – care lua decizii privind distribuția și prețurile).

Piața petrolului a fost în continuă ascensiune și, drept consecință, extracția și industriile conexe din Venezuela au crescut corespunzător, determinând investiții importante, modernizarea alertă, creșterea lină dar continuă a bogăției țării și a locuitorilor ei. Cu excepția unei scurte perioade de timp, în anii recesiunii și a crizei de energie determinată (după cum am subliniat mai sus) de embargoul impus de țările arabe și implicit de OPEC, creșterea aproape constantă a producției de petrol (și bineînțeles de țiței) a continuat și va continua probabil până când o altă sursă de energie la fel de disponibilă o va stopa. Dar nu s-a întâmplat la fel cu creșterea bogăției naționale și bunăstarea populației din Venezuela.

Țărmuri primitoare

Majoritatea statelor sud-americane – printre ele și Venezuela – indiferent de eventualele simpatii politice diferențiate, au păstrat o riguroasă neutralitate. Asta le-a permis să accepte refugiați evrei care fie că încercau să scape cu viață din urgia nazistă, fie își căutau după război un loc unde să-și poată reface viețile mutilate de ororile prin care au trecut. Dar nu i-a împiedicat să ofere adăpost și unor transfugi naziști care încercau să-și salveze viețile mistuite de crimele făptuite. Mozaicul demografic pestriț al Americii Latine, în care conviețuiau, într-o democrație tolerantă, toate rasele și mixajele lor felurite, s-a îmbogățit cu noii veniți mai cu seamă din Europa răvășită de război.

Evreii nu au fost chiar nou veniți în Venezuela. America de Sud, care timp de peste 300 de ani a fost condusă de la Madrid sau Lisabona, a oferit adăpost multor evrei izgoniți de Inchiziție din Peninsula Iberică, la sfârșitul secolului al XV-lea. Izvoare scrise confirmă că au locuit, în secolul XVII în Caracas și alte câteva orașe, grupuri de marani (evrei care s-au botezat creștini sub amenințarea Inchiziției, dar își păstrau în taină credința și viața strămoșească).

Pe o insulă apropiată de coasta Venezuelei, numită Curaçao, (cei de vârsta mea probabil își amintesc de excelenta băutură care se chema la fel:) a fost și a rămas un teritoriu olandez (fostele Antile Olandeze). Insula a adăpostit cea mai veche comunitate evreiască din ”Lumea Nouă”. și cea mai veche sinagogă care funcționează fără întrerupere din anul 1732. La chemarea lui Simon Bolivar, evreii sefarzi (de rit spaniol-ebr) din Curaçao s-au mutat în Santa Ana de Coro, un oraș întemeiat în 1527, prima capitală a noului stat independent Venezuela. Astăzi este un monument UNESCO, iar amintirea evreilor care au locuit acolo este păstrată de un cimitir (”Beth-Kevarot” – casa mormintelor).

Cimitirul Evreeisc din Coro

O modestă comunitate s-a înfiripat cu vreo o mie de membri de toate vârstele, începând cu anii de după Primul Război Mondial, din evreii veniți .din Europa de Est și Nordul Africii. În 1939 au acostat în Venezuela vasele germane Koenigstein și Caribia cu primii refugiați evrei din Germania nazistă. Până în 1950 autoritățile au impus unele restricții imigranților, inclusiv celor evrei, dar după acest an, Venezuela a devenit una dintre statele cele mai prietenoase din America de Sud, față de evreii care doreau să se stabilească în această țară și să devină cetățenii ei.

În anii 1960-1970 populația evreiască din Venezuela a ajuns la 45.000 de persoane, mulți originari din Maroc, expulzați după Războiul de 6 zile din 1967. Majoritatea s-a așezat la Caracas capitala în care se află și sediul Confederației Asociațiilor Israelite din Venezuela. Au fost active în acea perioadă 11 sinagogi de diferite denominațiuni (așkenazi ortodox, reform, conservativi, sefarzi), grădinițe și școli cu predare în limba ebraică, tot atâtea măsuri esențiale pentru menținerea și întreținerea identității evreiești atât de necesară, mai ales, într-o diasporă prietenoasă cum a fost multă vreme cea din Venezuela

Monumentul SHOAH la Caracas-Venezuela

O comunitate ceva mai mică s-a constituit la Maracaibo, un oraș cu un milion de locuitori, așezat pe malul lacului cu același, nume în care se ascund cele mai mari rezerve de petrol ale țării. Nu degeaba Maracaibo este oraș înfrățit cu Ploieștiul centrul industriei petroliere din România. Printre imigranții care s-au stabilit căutându-și o viață normală și liniștită, ferită de convulsiunile postbelice inevitabile în Europa, care sângera încă de pe urma războiului nemilos, s-au numărat și evrei din România, unii din ei sosiți în Venezuela ”via Israel”. De ce și cum a decurs emigrația evreilor din România este o altă istorie complicată și tulburătoare care merită și trebuie cunoscută, dar cu alt prilej.

Sinagoga Beth Tiferet din Caracas (a fost atacată de teroriști rămași ne identificați

Lumini și umbre

Printre cei ajunși și stabiliți pe ”termen lung” în Venezuela a fost și Klara Ostfeld împreună cu soțul ei Hillo (forma latinizată a numelui ebraic ”yehil” care înseamnă Lăudat fie Domnul) doi tineri originari din Cernăuți, care au supraviețuit dezastrului din Transnistria au făcut Alia și apoi, la invitația unui unchi al Klarei, stabilit de mai multă vreme în Venezuela, au emigrat acolo.

Eu am aflat că există și trăiește la Caracas o doamnă evreică din România, printr-una din acele numeroase întâmplări imprevizibile, pe care cu emfază le etichetăm ca ”miraculoase”. Bunul meu prieten și ”cel mai mare neurochirurg român în viață” cum ne place să-l ”alintăm” (pe bune) pe profesorul doctor Vlad Ciurea, s-a întors cu ceva timp în urmă din una din frecventele sale călătorii pe mapamond. De astă dată a fost în calitatea lui de ex-președinte al Societății Internaționale de Neurochirurgie”, la o conferință ținută în Venezuela la Caracas. Acolo a întâlnit-o, cu prilejul unui eveniment public, pe doamna Karla Ostfeld, care i-a dăruit cartea ei, întitulată ”Femeia din oglindă”. Așa am cunoscut-o pe scriitoarea evreică-româncă-israeliană-venezuelană, prin cartea ei scrisă în spaniolă dar foarte frumos tradusă, într-o limbă română bogată și încântătoare. Conținutul cărții este zguduitor, dar și dătător de speranțe, cum este de fapt întreaga istorie a poporului evreu. Din cele 18 schițe care concentrează momentele semnificative ale vieții ei, câteva sunt dedicate întoarcerii la rădăcini. Reîntâlnirea cu Cernăuți-ul natal dar și cu Bucureștiul scurtului ei sejur, de după război. La „celebra” librărie Mihail Eminescu a avut loc lansarea unei alte cărți scrise tot în spaniolă și traduse în limba română. Titlul cărții cu un caracter autobiografic: Lumini și umbre din viața mea. În această frumoasă acțiune (care i s-a părut Klarei compensatoare pentru umilințele pe care le-a îndurat ca evreu cetățean al României) s-au implicat oficialități reprezentând instituții guvernamentale, dar și reprezentanți ai comunității evreiești și ai Ambasadei Venezuelei.

Klara Ostfeld

După o viață bogată în realizări și scrieri remarcabile, după aproape 60 de ani petrecuți cu hărnicie și talent în țara gazdă ospitalieră care a primit-o,  Karla Ostfeld are motive din nou să fie îngrijorată, din nou să se simtă nedorită în țara pe care a servit-o cu fidelitate și devoțiune. Cei 45000 de evrei care au creat în Venezuela o comunitate activă și înfloritoare au început să simtă vântul rece al antisemitismului, tot mai puternic pe măsură ce situaţia din ţară devenea tot mai frământată. astăzi se pare că numărul lor a scăzut dramatic și nu depășește 6000. Şi exodul continuă. Unii au plecat în Florida și în alte zone ale Statelor Unite, mulți în Israel, statul liber de antisemitism.

Ce s-a întâmplat în Venezuela?

În cea mai aspră perioadă a ”crizei petrolului” a fost ales președinte Carlos Andres Perez, candidatul partidului AD (Acțiunea Democratică). A fost un tânăr educat (cel puțin după ”standardele” politicienilor din America de Sud:) care a acumulat experiența guvernării și relațiile necesare, ocupând poziția aparent subalternă de secretar al președintelui Rafael Caldera . Să nu uităm că în Venezuela a fost și este și în prezent un regim prezidențial. Președintele este șeful executivului, stabilește structura guvernului și numește miniștri. Prin urmare secretarul președinției este omul puternic din umbră. Președintele Caldera era un conservator, întemeietor al unui partid de orientare creștin-democrată (COPEI), iar discipolul său, Carlos Perez, care avea convingeri social-democrate, a înființat un partid de centru, pe care l-a denumit Acțiunea Democratică (AD). Partea interesantă este că aceste două partide la care s-a mai adăugat și Uniunea Democrată Republicană (UDR) au încheiat o înțelegere cunoscută sub denumirea de ”Pactul Puntofijo”, care urmărea să scoată din jocul politic atât stânga radicală (comuniștii) cât și pe extremiștii de dreapta (neonaziști) cu scopul evident de a scoate țara din vâltoarea succesiunilor de dictatori și de a asigura păstrarea unui regim democratic. Pactul a funcționat. Venezuela a fost o oază a democrației în America de Sud, fructificând în folosul societății importantele venituri rezultate din exploatarea resurselor petroliere. Paradoxal, prima deteriorare a acestui parcurs promițător s-a produs – probabil dintr-o evaluare pripită – de către președintele în funcție Carlos Perez, unul din semnatarii Pactului. El a fost cel care a inițiat naționalizarea industriei petroliere prin înființarea, la 1 ianuarie 1976, a unui consorțiu mamut PDVSA ( Petrolul de Venezuela S.A)

presedintele Carlos Perez(primul mandat)

prin preluarea de către stat a multinaționalelor care au operat în Venezuela. Consorțiul era format din trei companii naționalizate care au aparținut anterior lui Standard Oil, Shell și Mobil. Noile companii care au continuat să funcționeze cu organizarea, tehnologia și personalul calificat, pregătit de foștii proprietari, au adus profituri importante guvernului.

Ca în majoritatea cazurilor de intervenție a statului în economie, au apărut efectele negative. Importantele câștiguri realizate de industria petrolieră – una din cele mai importante din lume – au încăput pe mâna birocraților, a politicienilor, sindicatelor care le-au dirijat în mod discreționar, în detrimentul întreținerii și dezvoltării industriei. A urmat un scenariu în stil sud-american: greve, demonstrații, lupte de stradă, malversații politice. Carlos Perez a pierdut alegerile prezidențiale, dar grație Pactului Puntofijo democrația nu a fost lezată, deși starea economică a țării era dificilă. După boomul petrolier din anii 80, a urmat o perioadă marcată de inflație și pauperizarea populației. Nostalgia după anii de prosperitate au adus ”apa la moara” lui Carlos Perez care a fost ales pentru al doilea mandat prezidențial în anul 1988. Președintele reales era un politician cu ”sentimente” social democrate și concepte liberale, deci în mod firesc a încercat să intervină prin mijloace proprii economiei de piață liberă care înseamnă, în prima etapă, măsuri nepopulare (reduceri de personal, corelarea salariilor cu eficiența , economii și buna gospodărire a resurselor, raționalizarea și simplificarea administrației) Aceste măsuri contestate de populația animată de agitatori de stânga (probabil instruiți în ”academiile” comuniste din Cuba) au condus la proteste vehemente care au escaladat rapid și au izbucnit exploziv la 27 februarie 1989, într-o suburbie săracă a capitalei. Revolta (”Caracazo”) s-a extins rapid în Caracas și, cum se întâmplă în asemenea împrejurări, au degenerat în vandalizări, au intervenit forțele de ordine și armata. Au murit 300 de oameni. A urmat o perioadă de instabilitate politică încheiată în 1993, când președintele s-a retras din funcție, fiind acuzat de corupție.  Nimic nou sub soare:).

În acest climat politic obscur, cum era de așteptat, s-au ivit profitorii oportunităților, aventurierii politici de diferite orientări și susțineri. Un grup de ofițeri, avându-l în frunte pe Hugo Chavez, a încercat o lovitură de stat care a eșuat, iar autorii au fost condamnați la ani de închisoare. După doi ani Chavez a fost eliberat reluându-și misiunea de apostolat politic în numele ideologiei pe care a denumit-o bolivarism, după numele lui Simon Bolivar eliberatorul țărilor din Nord-Vestul continentului sud-american, de sub ocupația colonialismului spaniol. Ideologia lui Chavez, bazată pe mitul revoluționar al lui Simon Bolivar și Ezechiel Zamora, era un amestec de numeroase curente, incluzând și simpatiile marxiste, troțkiste, castriste și altele similare. Chavez folosea un discurs radical împotriva clasei politice care domina în Venezuela, dar mai ales împotriva ”imperialismului” nord-american Acest discurs, precum și slăbiciunile partidelor tradiționale, au înlesnit victoria lui Chavez candidatul partidului înființat de el cu numele de ”Mișcarea a Cincea Republică” în alegerile din 1998, rămânând preşedinte până în anul morţii sale: 2013.

Ce se întâmplă în Venezuela?

Cele trei mandate prezidențiale pe care le-a exercitat Hugo Chavez au lăsat urme adânci în economia și viața socială, dar din păcate cele mai multe nu au fost pozitive. Chavez își atribuise, probabil, o misiune mesianică, Se simțea împovărat de răspunderea de a schimba fundamental destinele Americii de Sud. Acest sentiment l-a determinat să devină un autocrat care se credea înzestrat cu puteri supraomenești dar lipsit el însuși de educația necesară și fără un grup de sfătuitori competenți și avizați .Având o susținere populară de necontestat (55-60%) a diminuat competențele și capacitățile decizionale ale celorlalte puteri ale statului prin modificări constituționale. A încurajat numirea în funcțiile de comandă ale economiei și ale administrației publice, a unor oameni din propriul său partid,  fără a respecta cerințele profesionale și etice ale acelor posturi. A inventat un fel de ”fonduri suverane” denumite bombastic ”Misiuni Bolivar” pentru diferite proiecte sociale sau caritabile, lăudabile în sine, dar ele serveau doar ca să deghizeze utilizările reale ale fondurilor manipulate de aceste ”misiuni” Pe plan extern, folosind drept paravan constrângerile OPEC, a încheiat aranjamente dubioase cu Iran, Rusia, Turcia, Siria, Libia, China, Cuba. Toate consecințele negative ale unei conduceri autocratice s-au revărsat asupra celor 30 de milioane de locuitori cetățeni ai Republicii Venezuela, o țară întinsă pe aproape1 milion de kmp, din care mulți venezuelani au început să plece în țări vecine mai sărace poate dar unde oamenii o duc mai bine.

Chavez a fost un om cu viziune și, printre multele idei irealizabile, a avut și una care pare a se realiza într-un viitor nu foarte îndepărtat, şi anume proiectul unei Uniuni a Statelor Americii de Sud sau a Americii Latine. Un element de coeziune foarte important este comunitatea de limbă și similitudinea culturală a statelor americane. Zidul Președintelui Trump s-ar putea să accelereze realizarea acestui proces ce poate fi benefic pentru echilibrul politic, social și economic al Pământului pe care trăim. Chavez a lăsat ca urmaș al său un om cu totul nepotrivit. Acele puține rezultate pozitive ale lungii lui cariere de președinte (a fost ales și pentru al 4-lea mandat, dar cancerul l-a învins) au fost spulberate de cel căruia a încredințat viitorul țării și care de fapt era un fost agent al spionajului din Cuba comunistă.
Nicolas Maduro, președintele nou ales după moartea lui Chavez cu o majoritate discutabilă de 1,5%, a fost șofer de autobuz și apoi ministru de externe în guvernele lui Hugo Chavez. Pe lângă performanța de a fi fost șeful diplomației fără să vorbească nici-o limbă străină, a reușit să facă din Venezuela țara  cu cea mai mare inflație din lume (1300%:) și a arătat întregii lumi cum poate fi sărăcită o țară bogată prin nepriceperea, lipsa de educație și de onestitate a celor care ajung să confiște puterea. Și a mai reușit o performanță. Sub președinția lui antisemitismul a crescut îngrijorător în timp ce Maduro a avut tupeul să afirme că printre strămoșii lui s-au numărat și evrei sefarzi!

Să luăm aminte!

Tiberiu Roth, 30 ianuarie 2019