SOS! Salvaţi Marea Moartă!

În continuare aș vrea să prezint încă câteva aspecte legate de Marea Moartă.  Căutând informații pe internet, unul din primele lucruri care sar în ochi sunt titluri ca: „Salvați Marea Moartă”, „Marea Moartă pe cale de dispariție”…

         Într-adevăr nivelul apei scade cu peste un metru pe an și fiecare an lasă în urmă o „treaptă” pe plajă.  Aceasta nu se datorează numai schimbărilor climatice.  Adevăratul motiv este că apa Iordanului și a afluenților săi nu mai este lăsată să se verse în Marea Moartă, ci este folosită pentru irigații.  Astfel principala sursă de alimentare a Mării Moarte practic a dispărut.  A rămas doar apa de ploaie din zonă, care este foarte limitată, echilibrul dintre umplere și evaporare s-a distrus, iar ca urmare Marea Moartă se usucă treptat – după unele păreri va dispărea cu totul în câteva zeci de ani.  Dacă acum 50 de ani exista un bazin nordic și unul sudic, despărțite de o peninsulă, acum nu mai există decât cel nordic.  Din întregul bazin sudic a rămas doar un șir de iazuri de evaporare ale combinatului chimic, unde apa este pompată din bazinul nordic.

         Concomitent scade și nivelul apei sărate subterane.  Locul ei este luat de apă dulce adusă de torenți.  Astfel stratul gros de sare din subteran se dizolvă treptat, apar goluri și pământul se surpă, formându-se gropi adânci (sinkholes).  După alte păreri nu este vorba de sare ci de straturi de nisip care sunt spălate de ape și apar goluri.

Pagubele sunt enorme.  Au avut loc accidente, clădiri au fost distruse, mai multe plaje au fost închise, plantații au devenit inaccesibile, ba la un moment dat a apărut o groapă chiar în mijlocul șoselei.  Circulația a fost deviată pe un drum local, dar nici acesta nu oferă siguranță pe termen lung.  Întregul mal apusean al Mării Moarte a devenit nestabil – despre cel răsăritean există mai puține informații, dar presupun că același fenomen se petrece și acolo.  Cu timpul șoseaua va trebui reconstruită pe un traseu mai ridicat, mai departe de mal. 

         Deocamdată nu se vede nicio soluție, decât ca Marea Moartă să fie umplută din nou, dar bineînțeles că oamenii care trăiesc în valea Iordanului și a afluenților săi nu pot renunța la apă.  Ar mai exista o posibilitate, cel puțin una teoretică, și anume să se aducă apă din Marea Mediterană sau din Marea Roșie.  Oricât ar părea de surprinzător, această idee nu este nouă. 

În anii 1850 francezii au început să pregătească construcția canalului Suez.  Englezii au căutat alternative.  După o expediție în Siria și Palestina, în 1855, căpitanul William Allen din marina britanică a publicat cartea The Dead Sea – A New Route to India (Marea Moartă – un nou drum spre India)

William Allen

Având în vedere că întreaga zonă a lacului Kinneret, a văii Iordanului și a Mării Moarte se află sub nivelul mării, el propunea să se sape un canal spre Marea Mediterană și un al doilea spre Marea Roșie, să inunde întreaga zonă pentru ca să se poată trece cu vapoarele în drum spre India.  Ideea era interesantă, dar imposibil de pus în practică.  Întâi de toate ar fi însemnat să sacrifice multe așezări, unele chiar destul de importante, precun Tveria, Beit Șean, Ierihon. Și apoi cantitatea de apă necesară pentru a inunda zona este atât de uriașă încât ar fi durat vreo 200 de ani până ce depresiunea s-ar fi umplut și drumul ar fi devenit navigabil.

Ideea unui canal spre Marea Moartă apare și la Theodor Herzl.

  În romanul Altneuland (Țara Veche-Nouă), Herzl prezice că apa Iordanului va fi folosită pentru irigații, dar aceasta nu va fi în detrimentul Mării Moarte.  Apa pierdută va fi înlocuită cu aceeași cantitate de apă adusă din Marea Mediterană printr-un canal, iar diferența de nivel de vreo 400 m va fi folosită pentru a genera energie elecrică.  Bineînțeles că în 1902 aceasta nu era decât o utopie.

Problema a devenit cât se poate de actuală odată cu criza petrolului din 1973.  De data aceasta s-au făcut studii serioase în vederea construcției canalului.  Au fost propuse mai multe trasee: unul care începea la Hedera, la sud de Haifa, unul în Guș Katif, lângă Gaza și un al treilea, cel mai lung și cel mai scump, la Marea Roșie, lângă Eilat. 

  În anii 80 s-a vorbit de construcții de hidrocentrale, în anii 90 accentul s-a pus mai ales pe folosirea energiei pentru obținerea de apă dulce prin desalinizare.  Dar studiile efectuate au arătat că problema este mult mai complicată de cum apare la prima vedere. 

Aflându-se pe Valea Marelui Rift, regiunea Mării Moarte este o zonă activă din punct de vedere tectonic, unde pot apărea cutremure.  Dacă canalul ar fi avariat și apa sărată ar contamina de exemplu lacul Kinneret, cel mai mare rezervor de apă dulce al țării, ar fi un dezastru de neînchipuit. 

Nici aspectele ecologice ale proiectului nu arată mai bine.  S-a făcut un experiment foarte simplu: apă din Marea Moartă și din Marea Mediterană au fost amestecate în diferite proporții în niște mici bazine înșirate pe malul Mării Moarte.  După o vreme, în unele bazine apa arămas limpede, dar în altele nu.  Într-un bazin apa a devenit albă ca laptele: calciul din apa Mării Moarte împreună cu sulfatul din Marea Mediterană a dus la apariția unui precipitat de sulfat de calciu (ghips).  În alte bazine apa a devenit tulbure, roșcată sau maronie – fiind mai puțin sărată, în apă a crescut un mare număr de alge și microorganisme.  Toate aceste scenarii ar putea avea loc și în realitate. 

Apoi mai este și nestabilitatea politică a zonei: când planul la fost elaborat, Guș Katif făcea parte din Israel, dar de atunci a fost evacuat și retrocedat Gazei.  Ar fi de închipuit în zilele noastre ca o intreprindere de importanță națională să treacă prin fâșia Gaza??  Și să nu mai vorbim că ar fi costat miliarde, pe care nu ar fi avut cine să le plătească.  Nu e de mirare așadar că până la urmă proiectul a fost abandonat.

Totuși mai există speranțe.  În urma tratatului de pace dintre Israel și Iordania (1994), s-a propus un proiect comun, cu frumosul nume de „Conducta Păcii”.  Se preconiza să se aducă apă de la Marea Roșie printr-un canal paralel cu granița dintre cele două țări.  Energia obținută în urma diferenței de nivel ar fi pus în mișcare turbinele unei hidrocentrale, electricitatea ar fi fost folosită la obținerea de apă dulce prin desalinizare, iar apa sărată reziduală ar fi fost vărsată în Marea Moartă.  Apa dulce ar fi fost împărțită între Iordania, Israel și teritoriile palestiniene.  Întregul proiect ar fi trebuit să coste peste cinci miliarde de dolari, care trebuiau să vină de la investitori străini sau de la Banca Mondială.  Am scris aceste rânduri la modul condițional – cu bine-cunoscuta nestabilitate politică din regiune, nici investitorii străini și nici Banca Mondială nu se grăbesc să acopere asemenea cheltuieli.  Proiectul nu a fost abandonat în mod oficial, dar deocamdată lâncezește și nu mi se pare probabil că va fi vreodată pus în aplicare.

Hava Oren

2 Comments

  • Hava Oren commented on March 14, 2019 Reply

    5 miliarde poate că nu e chiar atât de mult, unele evaluări ajung la 10, chiar și la 30 de miliarde (EcoPeace). Dar adevăratul motiv pentru care proiectul nu este pus în aplicare este că e aproape imposibil de prezis ce urmări va avea și până la urmă ar putea să creeze mai multe probleme decât cele pe care le-ar rezolva.

  • Ivan G Klein commented on March 14, 2019 Reply

    Păcat că nu se încearcă ceva . 5 Miliarde $ nu mi se pare o sumă mare pentru un așa proiect .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *