Oare a mai rămas ceva de scris sau de spus?

Medicii scriu. Asta o știam de mult, de foarte mult timp. Exemplele sunt prea numeroase pentru a fi amintite aici, chiar și parțial. Medicii scriu dintotdeauna, scriu mult și publică puțin. O bună parte din scrierile lor sunt destinate sertarului.

De ce?

Aș abuza de răbdarea cititorului descriind motivele pentru care medicii scriu, dar de multe ori nu doresc să facă cunoscut ceea ce au pus pe hârtie (iar în ultimii ani pe calculator).

În general medicii scriu ficțiune, adică povești, cele mai multe fără legătură cu meseria lor. Poate doar că inspirația provine din legătura nemijlocită cu ființe umane, dar majoritatea subiectelor sunt cel mult tangențiale cu ocupația de zi cu zi. De multe ori scriu și materiale inspirate din meseria lor, dar nu beletristică, ci subiecte legate de situația medicinii în zilele lor, problemele îngrijirii bolnavului în sistemul medical în care trăiesc, sau abundente propuneri de îmbunătățire, venite din partea unor indivizi care de zeci de ani trăiesc și activează în mediul medical și încearcă să se facă folositori.

Excepție la cele de mai sus o fac trei volume, care mi-au căzut în mână la intervale mari unul de celălalt, provenind din surse foarte îndepărtate, cel puțin geografic. Sunt trei publicații în care subiectul e medicina, medicii și pacienții, doar modul în care este tratat diferă complet de tot ce s-a scris în domeniu. Subiectul pare banal, dar stilul este complet neașteptat: este un amestec de satiră, amărăciune (și sinceritate) sufletească, critică, și pe undeva deznădejde.

Apariția celui de al treilea, o traducere achiziționată cu ocazia ultimelei mele vizite în România, este motivul care m-a făcut să abordez acest subiect.

Citind cele trei cărți vezi imediat că nu e nevoie de mulți ani pentru a înțelege că problemele medicinii de azi, de ieri și bineînțeles de alaltăieri pot fi tratate în modul cel mai serios, dar că uneori e nevoie să te ridici deasupra realității de zi cu zi, să privești în jos și să încerci să nu te pufnească plânsul, sau râsul, depide în ce mood ești.

Dar s-o luăm cronologic.

Prima carte de care doresc să mă ocup este ”House of God”, ”Casa Domnului”, apărută în anul 1978, autorul fiind Samuel Shem, alias Stephan Bergman și inspirată din activitatea autorului ca stagiar la spitalul Beit Israel din Boston. Volumul pare un roman, dar în ciuda aparențelor descrierea problemelor spitalului american și a pacienților internați este de fapt o frescă vie a unei realități prea bine cunoscute tuturor celor care au trecut și au lucrat (ca mine) în acei ani prin spitalele continentului nord-american. Cum spuneam, citirea volumului te trece de la râs la plâns. Râsul te poate cuceri dacă uiți o clipă că azi sau mâine sau poimâine te poți afla tu însuți în situația personajelor lui Shem, internat într-un pat de spital și supus intemperiilor sistemului și stării de spirit a celor care te vor îngriji. Plânsul e de fapt un strigăt de disperare.

”O adevărată insultă. Ceea ce am trăit eu ca stagiar a fost mai mult decât oribil, mult mai dezastruos decât am putut descrie în carte. Am scris ca un fel de catharsis, o ușurare, iar faptul că am scris m-a ținut departe de gândul sinuciderii”!!

Acesta e un extras dintr-un interviu acordat de Bergman/Shem în urmă cu ani, după ce sărbătorise vinderea a trei milioane de exemplare a cărții.

Am mai scris pe undeva că în ochii mei citirea acestei cărți este o obligație elementară a oricărui individ având o profesie legată de medicină, dar importanța ei depășește în mod clar interesul îngust al ghildei medicale, ea se adresează tuturor. De aceea m-am întrebat nu o dată cum se face că volumul nu a fost încă tradus în românește.

În urmă cu zeci de ani am avut ocazia să-l cunosc pe Dr Nicolae Bacalbașa, vlăstar al prea bine-cunoscutei dinastii de cărturari, medic ATI, ulterior politician și devenit (probabil din motive genetice) printre altele, scriitor.

Mult mai târziu, la un congres, m-am trezit într-o bună dimineață cu un volum oferit de colegul și amicul meu. Volumul purta un nume greu de uitat: ”Opriți dricul, mortul ăsta n-a dat plicu’”!

De data aceasta e vorba de relatări adevărate, scurte povestioare culese din practica medicală a scriitorului, totul într-un mod ilariant, în spatele cărora se află un adevăr comun care nu poate fi negat: legătura indestructibilă dintre nevoile materiale ale medicului și felul în care societatea știe (sau mai bine zis nu știe!) să le rezolve.

În cărțile sfinte ebraice apare preceptul după care medicului îi este interzis să aibă probleme materiale, pentru că ele l-ar îndepărta de adevărata sa menire, aceea de a tămădui, fără a fi preocupat de grija zilei de mâine. În multe țări (și în anii trecuți chiar și în Israel) acest precept vechi de când lumea nu este cunoscut sau și mai grav, este complet ignorat.

Povestirile lui Bacalbașa te poartă de la un spital la altul, de la un oraș la altul.

”Nu este o operă literară. Este viaţa mea şi 45 de ani de experienţă. O carte o scrii ca să te eliberezi”. Iată aceeași notă de amărăciune și nevoia de a se elibera de apăsarea cruntă a unui sistem medical care ar trebui să plaseze pacientul pe primul loc în lista preocupărilor sale, dar care nu face decât să accentueze deznădejdea medicului în fața unor situații grave care uneori, prea des, devin tragedii, căci sistemul nu oferă soluții viabile.

Sarcasmul colegului meu Bacalbașa este evident, el strigă cu fiecare pagină, cu fiecare poveste:
„Societatea e cam aşa. Săracul munceşte, bogatul îl exploatează, militarul îl păzeşte pe primul, contribuabilul plăteşte pentru toţi trei. Medicul îi omoară pe toţi”.

Nu sunt la curent cu situația actuală a sistemului medical românesc. Din câte știu există îmbunătățiri la tot pasul. Dar cred că volumul lui Bacalbașa trebuie citit și acum din scoarță în scoarță. Nu cred nici pe departe că el trebuie luat ca o carte sfântă, dar citirea e obligatorie pentru oricine dorește să afle mai mult despre ce se găsește și se întâmplă sub perdeaua (subțire? groasă?) care ascunde realitatea instituțiilor medicale din vremea noastră.

Deci așa e în America, unde numai medicina privată rezolvă marile și micile probleme ale individului în suferință. Și asta e povestea, în mare parte adevărată, a spitalului românesc, cel puțin în viziunea unui medic cu zeci de ani de experiență. Dar în Anglia?! Sistemului public de sănătate, celebrul National Health System (NHS), care a devenit de-a lungul timpului un exemplu pentru multe alte țări nu mai puțin dezvoltate?! Se pare că da.

Meritul descoperirii aparține în mare măsură celor care au inițiat traducerea în românește a jurnalului unui medic britanic, Kay Adam. Povestea lui, intitulată ”O să vă cam usture”, este o relatare cronologică a zilelor și nopților petrecute în spitalele engleze de un medic care ajunge treptat de la gradul de stagiar până la cel de medic primar.

Mă tem că trebuie să mă repet. Muncă fără încetare, zi și noapte, prost plătită, cu sabia lui Damocles (malpraxis) deasupra capului, lipsă de posturi, cazuri care nu pot fi salvate, greșeli inerente, umane, ignoranța unor pacienți, totul e descris cu o mână de umorist, un umor amestecat cu un puternic iz de sarcasm, dar și cu un sentiment de solidaritate cu cei în suferință.

”Absolut toți angajații din sistemul medical trebuie să strige în gura mare care e realitatea muncii lor, astfel încât data viitoare, când ministrul sănătății minte că doctorii muncesc doar de dragul banilor, publicul să știe cât de ridicolă este o asemenea afirmație”.

Oare această frază, preluată din capitolul de încheiere a cărții, nu produce cititorului de limbă română o senzație de ”déjà vu”?

Nu o dată am auzit fraza care spune că medicina este universală pentru că suferința este universală și iată că acum universal e și sentimentul de profundă frustrare a celor care încearcă să amelioreze situația pacientului aflat în îngrijirea lor.

Și acum la sfârșit, încă un numitor comun. Toți cei trei autori de mai sus au părăsit, total sau parțial, medicina! Shem e psihiatru, dar pare mai mult ocupat cu teatrul pe care-l scrie și-l joacă. Bacalbașa a devenit om politic (cred că a rămas așa, deși eu i-am cam pierdut urma). Iar Adam a trecut la televiziune, scrie și redactează scenarii.

Sunt convins că toți trei (la fel ca mulți alți confrați care nu au reușit să pună în scris câteva ceva din trauma profesională), au rămas cu plăgi doar parțial cicatrizate pe conștiința de medic, de tămăduitor. Iar ”trădarea” meseriei ar trebui să pună pe gânduri pe conducătorii asistenței medicale de peste tot.

Ceea ce nu înseamnă că această tristă realitate, a profundei implicări psihologice și sentimentale a medicului practicant, nu are leac. Unul din leacuri este de a se pregăti din timp pentru o profesie care cere totală abnegație și dăruire de sine.

De aceea cele trei volume de care m-am ocupat aici sunt, după părerea mea, un ”must” pentru orice individ doritor să se dedice medicinii. Și dacă e așa, cum facem ca aceste trei volume să-și găsească locul de cinste pe etajera cu cărți și pe noptiera fiecărui student în medicină și fiecărui medic începător?!

Gabriel Ben Meron

9 Comments

  • dussy commented on June 8, 2019 Reply

    Multumesc. Caut si voi citi cartile recomandate

  • Eva Grosz commented on June 7, 2019 Reply

    Domnului Gabriel Ben Meron -Aș vrea să știu unde se pot găsi cărțile Dvs. Aș dori să citesc din ele . Găsesc ,că felul în care povestiți este interesant, plin de viață și din dragoste de a scrie. Aș dori mult cartea de culegeri de glume Haz de necaz . Cred că și pentru mine ar fi o delectare.

  • Eva Grosz commented on June 6, 2019 Reply

    Această scriere îmi aduce aminte de una din autorii mei preferați Mihail Bulgakov, medic și scriitor… mai mult scriitor decât medic, care în anii stagiaturii ca doctor de țară a scris volumul de povestiri “A country doctor’s notebook” din care povestea Morphium e una de neuitat. În nuvela Morphium, un coleg al lui care lucra într-un sat din vecinătate devine dependent de morfină. Când cere ajutorul colegului medic Bulgakov, e prea târziu .Această carte se poate citi sub formă de pdf și pe internet. Fiecare poveste e deosebită.

  • Ivan G Klein commented on May 6, 2019 Reply

    Adevărat și…. trist . Bine și rău că nu m-am făcut medic ( bine – aș fi suferit că sistemul nu mă lasă să ofer pacientului cît aș dori – rău , de la o vîrstă ai nevoie de medici și nu știi care e” chemat ” și care e ” ales ” .

    • GBM commented on May 7, 2019 Reply

      Fiecare cu alegerea lui….
      Totul e sa nu regrete!!
      GBM

  • Mila Barak commented on May 5, 2019 Reply

    Scurt si cuprinzator. Adevarat de la primul si pana la ultimul cuvant.

    • GBM commented on May 7, 2019 Reply

      Iata o parere complet obiectiva!!!!!!!!!!!!
      (semnatara are f mult sange comun cu cel care a scris aceste randuri!)
      GBM

  • GBM commented on May 3, 2019 Reply

    Adevarat!
    Intrebarea e cine e de vina?
    GBM

  • George Kun commented on May 2, 2019 Reply

    Foarte interesant si foarte adevarat. Am experimentat pe piele proprie ca sanatea (uneori si viata) are un pret monetar.Acelasi doctor te va trata la clinica lui privata in aceeasi zi, sau te trimite la “morga” publica, unde vei astepta 4-6 saptamani, daca mai apuci 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *