Aprovizionarea cu apă a orașului Ierusalim

Problema aprovizionării cu apă a orașului Ierusalim nu este deloc trivială.  De când lumea cele mai multe așezări s-au dezvoltat pe malul apelor.  Dar la Ierusalim nu există nici râu, nici lac…  Romanii construiau apeducte, care aduceau apă proaspătă din munți – dar la Ierusalim această tehnologie este și ea problematică, pentru că orașul însuși se află pe culme, în împrejurimi nu se văd munți mai înalți.  Mai rău, orașul se află la marginea deșertului și anotimpul secetos durează mai mult de jumătate a anului.

            Prima așezare permanentă pe teritoriul Ierusalimului s-a cristalizat în urmă cu vreo 5000 de ani în jurul izvorului Ghihon.  Acesta este un izvor foarte neobișnuit, de fapt un „izbuc”: apa subterană se adună într-un rezervor natural, ieșind la suprafață printr-o galerie în formă de U.  Sistemul funcționează ca un sifon: în momentul când apa atinge nivelul cotului, ea se revarsă până când întregul rezervor se golește.  Prin urmare izvorul curge intermitent!  De altfel numele „Ghihon” înseamnă „cel care țâșnește”.  Dar important este că izvorul curge și în anotimpul secetos, altfel nu ar fi putut susține o așezare permanentă.  

            Încă de la început s-au făcut eforturi de a construi alături de izvor un bazin de acumulare, pentru ca apa să fie disponibilă tot timpul.  Dar problema a început când satul original a fost fortificat, devenind cetate: din motive de apărare, cetatea se afla pe culmea dealului, dar izvorul se afla pe versant, cu aproape 30 m mai jos, deci în afara zidurilor.  Acesta era un mare dezavantaj, trebuia găsită o modalitate ca cetatea să poată fi aprovizionată cu apă și în timp de război.

Pentru a înțelege cum stăteau lucrurile, iată reconstrucția Ierusalimului din antichitate.

Întâi de toate trebuie să înțelegem că teritoriul original al orașului nu este cel cuprins între zidurile „Orașului Vechi”de azi.  Orașul original consta din două dealuri fortificate: Muntele Templului (din care se vede zidul în partea de sus a imaginii) și dealul următor, spre sud, pe care în zilele noastre se află cartierul arăbesc Silwan, față în față cu Muntele Măslinilor.  Extinderea orașului pe teritoriul său de azi s-a făcut treptat, zidurile actuale datând „abia” de la mijlocul sec. al XVI-lea, de sub domnia sultanului Soliman Magnificul.  Izvorul Ghihon se află pe panta abruptă de sub zidurile cetății originale, reconstruită în imagine. 

Încă de la început, din perioada canaanită, s-a făcut o prelungire a zidurilor, care să apere izvorul.  O reconstrucție arată cam așa:

Erau două turnuri de apărare construite din blocuri mari de piatră.  Pentru a ajunge la apă, locuitorii aveau la dispoziție un coridor fortificat, dar existau și tot felul de tuneluri și pasaje secrete, unele bazate pe fisuri naturale ale stâncii, un adevărat labirint.  Se presupune că printr-unul din aceste tuneluri tainice s-ar fi strecurat luptătorii lui David când au cucerit cetatea Ierusalimului.  (Tunelurile și bazele turnurilor, la fel ca multe alte descoperiri arheologice făcute în Orașul lui David pot fi vizitate.)

Izvorul Ghihon avea conotații sacre și era locul unde erau unși regii.  „Atunci preotul Țadoc s-a coborât împreună cu prorocul Natan…; au pus pe Solomon călare pe catârul împăratului David și l-au dus la Ghihon.  Preotul Țadoc a luat cornul cu untdelemn din Cort și a uns pe Solomon. Au sunat din trâmbiță și tot poporul a zis: “Trăiască împăratul Solomon!”  (1Reg. 1: 38-39).

Totuși sistemul de aprovizionare cu apă de la Izvorul Ghihon avea un mare neajuns.  Apa trebuia cărată în ulcioare prin tuneluri întunecoase, pe trepte nesigure, deci cantitatea de apă folosită era mică.  Restul se scurgea prin valea Kidron – în timp de pace era folosit la irigații, dar în vreme de război stătea la dispoziția dușmanilor.  Prin anul 700 î.e.n., când invazia asiriană era iminentă, regele Ezekia a găsit o rezolvare strălucită, prin care apa să fie adusă înăuntrul cetății ca să nu poată fi folosită de dușmani: Tunelul lui Ezechia.  Tunelul poate fi vizitat și prin el mai curge și azi apa limpede a izvorului.

Multă vreme nu am înțeles cum era posibil ca apa să curgă „în sus”, fără pompe și fără miracole, dar de fapt nu e complicat.  Să revenim la imaginea cetății reconstruite.  Secretul este că dealul cetății nu are aceeași înălțime peste tot, spre sud (în partea de jos a imaginii) altitudinea este cam aceeași ca a izvorului, chiar ceva mai joasă.  Tunelul de peste 500 m lungime coboară numai 30 cm, destul ca apa să curgă și să se adune într-un bazin în interiorul zidurilor: bazinul Șiloah.  Locul original al izvorului a fost astupat, pentru ca dușmanii să nu-l găsească.  Ce nu înțeleg nici acum este cum se face că proiectul a fost executat cu atâta exactitate.  Tunelul a fost săpat de doi muncitori, pornind din capete opuse, iar la mijloc ei s-au întâlnit.  De unde știm acest lucru?  În peretele tunelului s-a găsit o inscripție săpată în piatră, veche de 2800 de ani, care povestește despre mersul lucrărilor: „Așa a fost străpuns muntele.  Săpătorii înaintau unul spre celălalt.  Când între ei mai erau doar trei coți, s-a auzit vocea unuia strigând către celălalt.  Oamenii lucrau târnăcop lângă târnăcop.  Iar când peretele a fost străpuns, apa a început să curgă de la izvor până la bazin, preț de 1200 de coți, iar săpătorii se aflau la 100 de coți sub pământ.”  Descoperirea a fost făcută în 1880, în timpul dominației otomane, astfel încât inscripția se află acum la muzeul din Istanbul.

Debitul izvorului Ghihon este greu de stabilit datorită curgerii intermitente, datorită variațiilor legate de anotimp; poate că nici clima nu era ca cea de azi.  Se estimează o medie de 1500 m3 pe zi, perfect suficient pentru un oraș de vreo 2000 de locuitori.  Dar situația s-a schimbat odată cu construcția Templului.  De atunci s-a stabilit datina ca toți credincioșii să vină în pelerinaj la Ierusalim de trei ori pe an, cu ocazia marilor sărbători.  Un singur izvor nu putea satisface nevoile unei asemenea mulțimi, așa că s-au săpat rezervoare în stâncă, pentru a colecta apa de ploaie.  În interiorul Muntelui Templului există multe asemenea rezervoare, iată unul descoperit recent:

Mai târziu au fost adăugate și altele, înspre apus, pe teritoriul actual al „Orașului Vechi” și în afara lui.  Cel mai cunoscut este rezervorul Betesda, despre care se spune că apa lui avea proprietăți curative.  În perioada elenistică și cea romană funcționa acolo un asclepeion, un templu dedicat lui Asclepios, cu o „scăldătoare”, unde bolnavii sperau să se lecuiască.  Tot acolo a avut loc faimoasa scenă în care Isus l-a vindecat pe bolnav: „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă” (Ioan 5: 8). 

De fapt fapt există nenumărate rezervoare mai mari și mai mici, subterane sau la suprafață.

Hammam el Batrak sau Baia Patriarhilor (fotografie din sec. al XIX-lea) se află lângă Biserica Sfântului Mormânt. 

Breihat Hasultan (Bazinul Sultanului), numit în cinstea lui Soliman Magnificul, se află în afara zidurilor, lângă Turnul lui David.  În zilele noastre funcționează acolo cea mai mare scenă în aer liber, unde se dau concerte în timpul verii.

Dar odată cu dezvoltarea orașului, apa de ploaie nu mai ajungea, trebuia găsit alt mod de a umple rezervoarele.  Începând din perioada Hașmoneilor (sec. I î.e.n.) și apoi în epoca romană, apa fost adusă de la distanță, prin apeducte. Acest lucru era posibil pentru că regiunea dintre Betleem și Hebron, unde există mai multe izvoare, este situată ceva mai sus ca Ierusalimul.  Diferența este mică, numai câteva zeci de metri, dar este suficientă.

Centrul de colectare a apei constă din trei bazine aflate lângă Betleem, numite Bazinele lui Solomon (cu toate că de fapt datează de aproape 1000 de ani după moartea acestuia).

Ele adună apa de ploaie căzută pe dealurile din jur, apa izvoarelor din apropiere și apa unor izvoare mai îndepărtate, adusă prin apeducte.  De acolo pornesc spre Ierusalim două apeducte: cel superior, care se ramifică și aduce apă în mai multe puncte ale orașului, alimentând bazinele de colectare din oraș și mai târziu cișmelele publice și cel inferior care duce apa direct la Muntele Templului.  Acest sistem mai funcționa, cel puțin parțial, la sfârșitul sec. al XIX-lea, dar aprovizionarea cu apă a orașului lăsa foarte mult de dorit.  O situație de criză a apărut în anul de secetă 1901.  Un martor ocular povestește:

„În vara lui 1901 seceta a obligat primăria să ia măsuri.  S-a construit în grabă un rezervor în colțul de sud-vest al Bazinului Sultanului.  Zilnic se aduceau cu trenul șase vagoane-cisternă de apă de la izvorul Ein Haniye.  De la gară apa curgea printr-un canal subteran până la noul rezervor.  De aici era pompată manual în căruțe sau bidoane și vândută în tot orașul.  Oricât de primitivă ar fi fost metoda, ea s-a dovedit de mare ajutor pe timp de secetă, mai ales pentru săraci.” (E.W.G. Masterman, The Biblical World, Feb. 1902, pag. 100)

Acesta nu a fost singurul caz când Ierusalimul a suferit de lipsă de apă.  În timpul Războiului de Independență arabii au blocat accesul spre Ierusalim cu intenția să-l înfometeze și apoi să-l cucerească.  Aprovizionarea orașului era precară.  Hrana era pe cartelă, iar apă se dădea numai opt litri de persoană pe zi, din care doi litri apă de băut.  Până la urmă blocada a fost străpunsă și una din primele acțiuni a fost instalarea conductei Șiloah, care racorda în sfârșit Ierusalimul la rețeaua națională de apă.  Dar zilele acelea traumatice au rămas în memoria colectivă, am cunoscut oameni care le-au trăit.  Până azi ei nu irosesc nicio picătură de apă (și nici eu).  Iar blocurile mai vechi mai au pe acoperiș rezervoare de apă.  Să fie!

După o istorie atât de zbuciumată este aproape o minune că în cei 47 de ani de când locuiesc eu la Ierusalim nu am cunoscut niciodată o criză de apă.  Apa de la robinet provine în parte din rețeaua națională (conducta din lacul Kinneret, diferite izvoare, fântâni, precum și apă de mare desalinizată) dar mai ales din foraje locale.  Adevărul este că Ierusalimul stă deasupra unui imens lac subteran, Acviferul din munți, care se întinde de la Zihron Iaakov până la Beer Șeva, o distanță de peste 150 km.  Fiind la mare adâncime, sub un strat gros de piatră, el a putut fi pus în valoare doar cu ajutorul mijloacelor moderne de foraj.  Numai că apa subterană nu este nici ea fără sfârșit, ci provine în ultimă instanță din apa de ploaie.  Pentru folosirea sustenabilă a acviferului este important ca el să se umple la loc.  În acest scop apa de ploaie este oprită pe unde posibil cu baraje, pentru ca ea să pătrundă în subteran.  Un acvifer supraexploatat riscă să devină contaminat cu apă sărată, dar având în ultimii ani acces la suficientă apă desalinizată sper să nu ajungem în această situație.

Hava Oren

9 Comments

  • adrian grauenfels commented on May 18, 2019 Reply

    interesant. Din pacate, apa bauta acum 2000 de ani era de calitate . Ce gasim azi in robinete e o alta poveste.

    • Hava Oren commented on May 18, 2019 Reply

      Aveți o imagine foarte romantică asupra trecutului, dar va trebui să vă dezamăgesc. Apa de izvor va fi fost ea bună, dar apa de ploaie stătută, acumulată într-o cisternă, mai ales într-una deschisă, plină de țânțari, nu era de invidiat. Și apoi ea trebuia cărată, încălzită, canalizare nu era… Nu încape nicio îndoială, eu prefer apa de la robinet din ziua de azi!

  • eva galambos commented on May 3, 2019 Reply

    Ca întotdeauna, găsești niste subiecte foarte intersante!

  • George Kun commented on May 2, 2019 Reply

    Un articol nemaipomenit de interesant, bine documentat si explicat in amanuntime. O lucrare aproape stintiifica dar pe inteles tuturor. In plus, nu vad cuim ar putea sa nu fie si de interes universal. Bravo, Hava

  • Ivan G Klein commented on May 2, 2019 Reply

    In presa de limbă romînă din Israel – am devenit cititor asiduu prin 1985 – am citit cu surpriză și neplăcere că apele menajere & reziduale ale Ierusalimului se deversează direct pe zonele agricole din jurul orașului – Orașele moderne au stații de tratare a acestor ape , înainte de a fi deversate în rîuri / mare / ocean / teren agricol , evitînd o poluare ( purtătoare de agenți patogeni ) periculoasă .Care e situația astăzi ?

    • Hava Oren commented on May 4, 2019 Reply

      În primul rând în Israel se reciclează pentru irigații 80-85% din apele reziduale, procentul cel mai ridicat din lume – pur și simplu nu ne putem permite să renunțăm la această sursă de apă.
      Apele reziduale din cartierele apusene ale orașului sunt epurate la instalația din Valea Soreq, care funcționează de vreo 20 de ani și pe care am vizitat-o. Pentru a recicla apele reziduale din cartierele răsăritene este nevoie de aprobarea Autorității Palestiniene, iar aceasta se opune pe motivul că a coopera ar însemna o recunoaștere de facto a anexării de către Israel a acestor cartiere.
      Toate aceste fapte pot fi găsite făcând o căutare pe Google pe subiectul ”Jerusalem sewage”.

      • Ivan G Klein commented on May 5, 2019 Reply

        Mulțumesc. Ați dat un răspuns complet la întrebarea mea confirmînd că ceeace nu se făcea în 1985 se face din 1999 . Articolul dvs. mi-a plăcut ca și … răspunsul .

  • Ilia Ehrenkranz commented on May 2, 2019 Reply

    Excelent articol! Însfârșit încep să înțeleg complicata poveste a apei ce o bem în Ierusalim. Mulțumesc, Hava.
    Aș adăuga un amănunt: din cartea lui Dov Joseph ”The Siege of Jerusalem, 1948” aflăm că în timpul blocadei locuitorii au fost instruiți să-și amenajeze în curte mici bazine cimentate pentru recoltarea și păstrarea apei de ploaie. Încă multă vreme se puteau vedea astfel de rezervoare pe lângă casele mai vechi din Katamon, Romema și alte cartiere ale orașului.

  • Sodolescu Petronela commented on May 2, 2019 Reply

    Foarte interesant ,cu toate ca am fost de 2 ori la ierusalim nu am aflat aceste date . Vreau sa mai merg si acum voi privi cu alti ochi aceste lacuri .Multumesc din suflet pentru aceste articole ,sunt nemaipomenite .
    O zi buna cu drag fam Sodolescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *