Supraviețuitoarele

Relatarea următoare se bazează pe fapte reale.

În Ianuarie 1945 Armata Roșie se apropia de lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. S-a hotărât evacuarea tuturor deținuților capabili de muncă. În 20 ianuarie coloana a ieșit pe poarta lagărului spre o destinație necunoscută. Era dis-de-dimineață, întuneric, frig, zăpadă peste tot…

Eva, kapo-ul din baracă s-a apropiat de Clara.

– Clara, dacă nu fugim acum, nu avem nicio șansă să supraviețuim.

– E plin de SS-iști în jurul nostru, ne vor împușca cu siguranță, răspunse Clara.

– Dacă continuăm marșul în coloană ne vor termina și așa. Uită-te la ei, sunt neatenți, nesiguri, le e frică de sovietici. Acum drumul trece prin pădure și nu e imposibil să dispari, spuse Eva.

Au reușit… S-au ascuns în pivnița unei case părăsite dintr-un sat de la marginea pădurii. Se hrăneau cu cartofi pe care îi scoteau din pământul răscolit de obuze de artilerie. Zgomotele luptei se apropiau cu fiecare zi care trecea. Și dintr-o dată, liniște… Se temeau, n-au mai ieșit din subsol și au blocat ușa cu o masă care se găsea în încăpere. După o vreme s-au auzit lovituri puternice în ușa pivniței.

– Au venit SS-iștii, a spus Eva plină de spaimă. S-au îmbrățișat și și-au luat rămas bun una de la alta. Ușa a cedat la loviturile celor de afară, masa a fost dată la o parte cu ușurință… În prag stătea un soldat cu o stea roșie pe cască și cu o mitralieră îndreptată spre ele. Era un bărbat uriaș. S-a uitat întrebător la cele două femei.

– Suntem deținute din lagărul nazist de la Auschwitz, a spus Eva, arătându-i numărul tatuat pe braț, și am reușit să fugim în timp ce coloana de prizioneri trecea prin pădure.

– De când sunteți în pivnița asta, a întrebat soldatul, ba cu mânile, ba într-o rusească amestecată cu o germană stricată.

– De două zile. Și de atunci nu am mâncat decât cartofi cruzi.

– Tu de unde ești? a întrebat-o soldatul pe Clara.

– Din România, i-a spus ea.

Harașo, a răspuns soldatul, bine. (România a întors armele împotriva Germaniei în august 1944.)

– Și tu de unde ești? întrebă rusul, întorcându-se spre Eva.

– Din Ungaria.

Net harașo, zise soldatul, scuipând. (Ungaria a rămas aliata Germaniei până la terminarea războiului.) Nu a mai întrebat nimic, s-a mai uitat o dată la cele două femei și-a plecat.

Celor două femei nu le venea să creadă că minunea s-a înfăptuit și ele au suprviețuit…

– Mă bucur că am scăpat, dar nu mi-am închiput că un ostaș din Armata Roșie ne va părăsi fără să ne ajute, a spus Clara.

Peste câtva timp s-a auzit din nou o bătaie în ușă. Era uriașul rus. Dintr-o hârtie a scos o pâine și o bucată de slănină.

– Na! le-a spus, să aveți ce mânca până vine mașina să vă transporte la un centru pentru foștii deținuți.

A venit un camion și le-a luat la un spital de campanie. Ofițerul sovietic care a consultat-o pe Clara nu știa limba germană și văzând-o numai piele și oase și aproape fără păr, a crezut că e băiat, iar Clara neîndrăznind să protesteze, a fost internată la o secție de bărbați. S-a despărțit de Eva, care a fost trimisă după câteva zile acasă în Ungaria.

La spital bolnavii, mai ales răniți de pe front, se purtau foarte prietenos cu Clara, îi spuneau malcic, (băiețaș in limba rusă), adesea îi aduceau ciocolată. Nimeni nu știa că e femeie. Lucrurile s-au lămurit la vizita mare, unde șeful spitalului, un medic cu rang de colonel, a cerut bolnavilor să se dezbrace. Clara se temea că se va afla adevărul. Spre norocul ei ofițerul vorbea limba germană, a înțeles problema și a transferat-o la o secție de femei. În câteva săptămâni au pus-o pe picioare și au urcat-o pe un tren cu destinația București.

Până aici faptele. Nu de mult am citit cartea lui Heather Morris The Tatooer of Aushwitz, una din cărțile de succes din 2018 din colecția New York Times. E o poveste adevărată care m-a fascinat și nu numai pe mine. V-o recomand cu căldură, nu de mult am văzut o traducere în limba română pe standurile unei librării din Brașov. În carte fostul deținut și tatuator Lala Sokolov, povestidu-și viața din lagărul de la Auschwitz, spune la un moment dat:

„Voiam să supraviețuiesc cu orice preț, am considerat că într-un lagăr de concentrare supraviețuirea este singura formă de rezistență activă împotriva încercării de exterminare a evreilor. Am reușit și i-am ajutat cât am putut și pe alții să facă același lucru!”

Nu știu dacă fapta Clarei și a prietenei ei poate fi numită eroică, ele au avut „doar“ curajul să-și ia soarta în mâini și să supraviețuiască.

Andrei Schwartz

18 martie 2019.

2 Comments

  • Tiberiu Georgescu commented on May 3, 2019 Reply

    Uluitor !!Am citit cam fara sa respir.Admirabila relatare;.mi-a luat somnul, dar a meritat.Felicitari..

  • George Kun commented on May 3, 2019 Reply

    O povestire fascinanta si zguduitoare. si scrisa bine. Mersi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *