Aventura Superligii

Zvonurile despre noua Ligă Europeană de Fotbal, care circulau de câțiva ani, s-au adeverit. În aprilie 2021, douăsprezece cluburi europene de fotbal de marcă, cele mai bune de pe continent – Real Madrid, FC Barcelona, Atletico Madrid, Juventus Torino, FC Milan, Internazionale Milano, FC Liverpool, Manchester City, Manchester United, Arsenal, Tottenham Hotspur şi Chelsea – au hotărât să abandoneze Champions League, organizată de UEFA (Uniunea Europeană de Fotbal). După planurile inițiale trebuiau să se asocieze și cluburile germane Bayern München, Borussia Dortmund, precum și Paris Saint Germain, dar acestea trei din urmă au refuzat de la bun început participarea. Planul era să atragă șaisprezece echipe, mereu aceleași, după modelul NBA, din baschetul american. Motivul creării acestei forme de competiție era eliminarea meciurilor mai puțin spectaculoase dintre aceste “super echipe” și echipele mai puțin cunoscute de pe continent. De fapt, se urmărea obținerea de venituri mari pentru cluburile participante și pentru câteva firme de pariuri sportive, cele care sponsorizau afacerea. Pentru restul cluburilor de fotbal din Europa consecințele ar fi fost catastrofale, atât pe plan național, cât și internațional. Read more…

Politică pe iarbă

Gazonul din jurul piscinei, tuns frumos și îngrijit ca niciodată după mai bine de șase luni de lockdown, s-a umplut din nou cu scaune comode, proaspăt vopsite în alb și albastru, și cu oameni fericiți. Meir, un fost lider sindical la una din fabricile din oraș, era așezat în mijlocul unui public de șase persoane obosite după înot și le explica de ce Partidul Muncii, renăscut ca pasărea Phoenix, va avea mare succes la alegerile apropiate. Toți cei prezenți votau de ani de zile numai pentru acest partid, așa că nu era greu să-și convingă auditoriul. Trecutul glorios le era cunoscut tuturor, prezentul și viitorul erau însă incerte. De grup s-a apropiat Grigori, originar din fosta Uniune Sovietică, din tabăra alegătorilor partidului Likud. – Tot Bibist (adică adept a lui Benjamin / Bibi Netanyahu) ai rămas? îl întrebă Doron, unul din grup, pe noul venit. – Nu, răspunse Grigori, încă nu m-am hotărât. În afară de faptul că vor să-l înlocuiască pe Bibi, niciun partid din opoziție nu are o platformă politică prin care să atragă alegătorii, continuă Grigori. Discuțiile s-au încins, dar până la urmă participanții nu au ajuns la nicio concluzie cu privire la rezultatul alegerilor.Read more…

Un cuvânt numit ”speranță”

Eugen Stein a sosit în lagărul de concentrare Buchenwald în 9 iunie 1944. Era împăcat cu soarta care îl aștepta, n-avea iluzii. După ce a ajuns pe peronul gării și a avut loc selecția, fiind tânăr în bună condiție fizică, a fost trimis la muncă. În timp ce erau organizați în coloane pentru duș, unul din deținuții care îi număra, cu un triunghi roșu pe piept (comuniștii aveau aceste triunghiuri cusute pe hainele vărgate), îi șoptea în limba germană fiecărui nou venit care trecea pe lângă el: “Trupele aliate au debarcat în Normandia, nu mai e mult și ne vor elibera”. Eugen a rămas uimit, nu credea că mai există totuși o speranță în acest infern. Pentru o clipă și-a imaginat chiar că un tanc cu o stea albă ar intra pe poarta principală a lagărului. De acum avea să facă totul ca să supraviețuiască, așteptând întâlnirea cu tancul cu steaua albă. Comuniștii germani erau cei mai vechi prizonieri, care organizau viața de zi cu zi a lagărului. Îi ajutau pe cei slabi cu ce se putea: mâncare, haine etc. În lagăr erau deținuți din toată Europa: comuniști și social-democrați germani, preoți, mai ales catolici, polonezi și francezi, din rezistența antifascistă, soldați sovietici, aviatori americani, romi etc. Pe toți îi unea dorința de supraviețuire.Read more…

Coliba cizmarului

Nu departe de casa în care locuiam, la începutul unei străzi al cărei nume mi-l mai amintesc și după mai mult de cinzeci de ani, Ioan Ursu, se găsea cizmăria lui Bartha bácsi. Bartha János era invalid de război, astfel se explica că în anii cincizeci avea atelier particular. Era un om bine făcut, cu o mustață stufoasă de tip secuiesc și purta un halat și o șapcă cu cozoroc din piele. Avea o mulțime de clienți din partea locului. Atelierul în sine, situat în vecinătatea casei cizmarului, era de fapt o colibă mică, plină cu pantofi de tot felul, într-o dezordine desăvârșită. Niciodată nu am reușit să înțeleg cum putea Bartha bácsi să găsească în noianul de încălțăminte, pe cea a unui client anume. Pereții colibei erau plini de poze cu Bartha János, la început în uniformă militară, apoi, după ce-a fost rănit, în uniformă de poștaș; erau și poze de la petreceri etc. Durata reparațiilor era un mister pe care doar cizmarul îl știa, de la câteva ore până la câteva săptămâni, în cazurile mai “grave”, chiar câteva luni. Când lucrarea nu dura mai mult de o oră, așteptam până când îmi repara pantoful și între timp mă uitam cum lucrează. În atelier era un miros de clei și piele, se auzea un radio tranzistor în surdină.Read more…

Păstorul de capre din Liban

Era în 1983, în timpul Primului Război din Liban. Armata israeliană era împotmolită în mocirla libaneză. Maiorul Ron Schonberg, dintr-o unitate de parașutiști a armatei israeliene, era încartiruit împreună cu luptătorii lui într-o casă pe jumătate distrusă, într-un sat din Libanul de Sud. Casa era situată pe un deal, de unde se deschidea o priveliște asupra întregii așezări. Era primăvară, luna aprilie, soarele cald, cerul albastru, văile înverzite și pădurea de cedri te vrăjeau. Ron se simțea ca în excursiile din Cehoslovacia, unde s-au născut părinții lui. De câteva zile din pădurea apropiată se trăgea în ei cu aruncătoare de mine. Erau teroriști pro-iranieni ai organizației Hezbollah. Cu o zi înainte, doi soldați din unitate fuseseră grav răniți ca urmare a bombardamentelor. Ron era hotărât să pună capăt acestui tir. Cu permisiunea superiorilor, unitatea a pornit să-i caute pe vinovați.Read more…

What a Wonderful World

Era din nou Șabat, a cincea săptămână de lock down. În ciuda intensei campanii de vaccinare, Covidul bântuia cu sălbăticie din cauza variantei britanice. De două săptămâni primisem și a doua doză de vaccin, dar nu-mi folosea la nimic. Aeroportul Ben Gurion era închis și oricum nu aveam voie să ne îndepărtăm de casă mai mult de o mie de metri, așa că pe nepoți nu-i puteam vedea și cu prietenii nu m-am întâlnit mai bine de o lună. În afară de plimbarea zilnică nu aveam ce face, decât să stau între patru pereți. Sâmbăta aceasta, ca să fiu și mai bine dispus, era ploioasă și bineînțeles friguroasă, așa că nici programul de sport nu mi l-am îndeplinit. Ajunge mi-am spus, trebuie să ies din casă. M-am urcat în mașină și am pornit spre centrul comercial cel mai vizitat din oraș. Ploua intens, cu rafale de vânt care-ți smulgeau umbrela din mâini. Totul era închis din cauza pandemiei, în afară de un supermarket rusesc numit Tiv Taam (Gust Bun), care a apărut odată cu emigrația din fosta Uniune Sovietică. Lângă intrarea în magazin, într-un colț, un afroamerican cu un sintetizator cânta muzică de jazz. (Era unul din acei „israeliți africani evrei” cum își spun ei, originari din New York. Read more…

Pisica Tula și alte pisici

Mă numesc pisica Tula și sunt o maidaneză vărgată. Când s-au terminat ploile și vremea a început să se încălzească, au venit niște oameni cu o mașină și m-au dus împreună cu alte pisici din curtea unde stăteam într-o sală mare și m-au înțepat de mai multe ori în picior. Au!!! Apoi m-au urcat din nou în mașină și m-au lăsat în fața unui bloc necunoscut, cu toate mieunăturile mele de protest. Ce era să mă fac? Nu cunoșteam pe nimeni, nici oamenii și nici pisicile de aici. Curtea era mare, plină de verdeață și cu multe mașini. De fapt era un loc destul de simpatic. Prima maidaneză pe care am cunoscut-o a fost o pisică vărgată și slăbănoagă, căreia mai târziu prietenul meu cărunt avea să-i pună numele de Sora Ta, da, da, chiar așa, Sora Ta, probabil pentru că semănam și la blană și la jigăreală. Ea mi-a spus că nu e rău pe aici, sunt doi oameni care îi dau puțin de mâncare, chiar dacă nu în fiecare zi. În primele zile i-am cunoscut pe cei doi milostivi. Era un bărbat înalt și plin, pe care prietenul meu cărunt îl numea Hannibal și apoi era mama lui, Mamițica, cum îi spunea prietenul meu. Am mai depistat încă o locatară de la etajul întâi, care avea păr de pisică pe haine, Liuba, cum aveam s-o numim, și care mai contribuia și ea la hrana mea.Read more…

Calul maiorului

1941, Satu Mare. În clădirea din vecinătatea casei lui Bernath și Eugenia, bunicii mei, s-a mutat jandarmeria horthystă. (Conform Dictatului de la Viena din 1940, nordul Transilvaniei a fost anexat Ungariei). Bunicul era medic veterinar, specializat mai ales în patologia cailor. În timpul Primului Război Mondial a fost căpitan în armata austro- ungară, la serviciile veterinare de pe frontul italian. Pentru actitvitatea sa a fost decorat cu ordinul Crucea de Fier. La scurt timp după venirea noilor vecini, a fost solicitat să trateze caii bolnavi din grajdurile jandarmeriei. O dată a fost chemat noaptea să trateze de urgență calul unui ofițer. Maiorul Sándor Perényi dorea să-i mulțumească personal medicului veterinar pentru tratamentul acordat calului său preferat, drept care l-a invitat la o întâlnire. – Dr. Bernath Roth, s-a prezentat bunicul meu. Maiorul știa totul despre el. După cuvintele de apreciere, a continuat: – Am auzit că ați primit Crucea de Fier pentru activitatea deosebită pe front și ați fost avansat la gradul de căpitan.Read more…

Un șeic la Ierusalim

În piața de alimente Mahane Iehuda, cea mai populară piață de acest fel din Ierusalim, era forfotă mare. După mai bine de două luni de inactivitate datorită pandemiei de COVID 19, vânzătorii tocmai își deschiseseră dughenele. Șaul și Iakov erau zarzavagii. Erau prieteni din copilărie, și chiar dacă erau concurenți la comerț, era între ei o legătură puternică, amândoi erau suporteri ”înrăiți” ai echipei de fotbal Beitar Ierusalim, la fel ca majoritatea vânzătorilor din piață. Echipa avea fanii cei mai problematici din campionatul israelian de fotbal, intoleranți față de minorități, nu avea și nici n-a avut vreodată jucători arabi. Iusuf, un vânzător de falafel (mâncare specifică din Orientul Apropiat), avea taraba la mijloc între cei doi. – Ați auzit că noul sponsor al echipei, Moshe Hagag, se află în tratative cu un șeic din Emiratele Arabe Unite, pentru a-i vinde cinzeci la sută din acțiunile echipei Beitar, spuse Iakov. (În toamna lui 2020, Israelul și Emiratele Unite au semnat un acord de pace, acesta din urmă recunoscând existența statului Israel.)Read more…

La mulţi ani 2021!

Fac și eu, ca tot omul, un scurt bilanț în luna decembrie, în anul Domnului 2020. Cincizeci la sută din timpu acestui an l-am petrecut spălându-mă pe mâini, cel puțin douăzeci de minute de fiecare dată, așa cum ne-a fost recomandat. Treizeci la sută m-am distanțat social, aproape rupându-mă de lume timp de cel puțin trei luni, după care m-am întâlnit pe furiș cu câțiva oameni care îmi sunt toarte dragi: copii, nepoți, prieteni. Restul l-am petrecut la supermarket, pe Zoom, sau cum i-am mai zis, am zoom-zăit cu toți cei amintiți, am participat la simpozioane îmbrăcat cu haine de casă, ba uneori chiar în pijama, am urmărit diferite emisiuni pe diverse canale de televiziune, unele interesante, altele mai puțin. În mod masochist am vizionat și câteva emisiuni turistice, revăzând cu jind locurile pe care le-am vizitat și de care mă leagă atâtea amintiri plăcute. E drept, am văzut și câteva spectacole ale celor mai vestite teatre de operă din lume, concerte, etc., etc. În tot acest timp, ori de câte ori m-am aventurat să ies din casă, am purtat mască și am trecut pe lângă tot felul de cunoscuți fără să-i recunosc. Am învățat să vorbesc cu ochii celor pe care îi întâlneam cu diverse ocazii și am confirmat faptul că ochii oamenilor spun întotdeauna adevărul. Read more…

Setul de pahare de Jena

Máriskó, o femeie între două vârste de etnie romă, venea în fiecare miercuri, se așeza pe treptele din fața locuinței noastre și aștepta până când mama se întorcea de lucru. Purta o rochie pestriță, în culori țipătoare, care acoperea aproape două trepte, spre nemulțumirea vecinilor care urcau la etajele aflate deasupra apartamentului nostru. Mie îmi spunea „domnișorul mamei”, tatălui meu îi acorda un respect deosebit, se și temea puțin de el, mai ales că neavând chef să facă „comerț” cu Máriskó, el o mai și repezea câteodată. Mama mea era persoana de care se atașase de mulți ani. Legătura sufletească dintre ele mă uimea. În afară de „business”, vorbeau despre vrute și nevrute. Când eram mic, nicicum nu puteam înțelege de ce mama stă de vorbă cu ea. – Mami, nu vezi că Máriskó nu e decât o țigancă și trăiește în cort, nu-i frumos să te ocupi de ea. – În lumea asta trebuie să înveți că nu are importanță cine ești și cum arăți, toți suntem egali. Nimeni nu poate să-și aleagă părinții și nici unde să se nască, mi-a spus mama. Când aveam vreo zece-doisprezece ani, mi-a povestit despre bunicii care au pierit la Auschwitz, au fost uciși numai pentru că erau evrei. Printre victimele acestor lagăre de concentrare erau și mulți romi, mi-a povestit. Spectacolul era însă negoțul dintre mama și Máriskó. Dintr-un sac imens apăreau o sumedenie de vase, seturi de cești, pahare, tacâmuri de tot felul, inclusiv căutatele tacâmuri rusești suflate cu argint.Read more…

Moartea unui artist. In memoriam Diego Armando Maradona

s-a stins din viață unul dintre cei mai mari fotbaliști din lume, Diego Armando Maradona. Lumea sportului, a fotbalului în special, a devenit mai săracă. Argentina, patria lui Maradona, va fi în doliu național timp de trei zile și nu fără motiv, E drept, a fost o persoană controversată. A consumat droguri. Un extremist de stînga, Che Guevara, a fost unul din idolii săi, purta pe braţul drept tatuajul cu chipul său. A fost prieten cu Fidel Castro, purta pe piciorul stîng tatuajul lui Fidel. Avea gura mare și nu întotdeauna își cenzura cuvintele. De neuitat va fi însă, pentru talentul lui ca fotbalist! A fost un “maestro” al balonului rotund, un mare patriot argentinian, cu echipa țării sale a câştigat de două ori campionatul mondial de fotbal. A fost de neîntrecut în dribling. Avea o inteligență de joc ieșită din comun. Domina stadioanele pline de spectatori care-l priveau vrăjiţi și pur și simplu jucau împreună cu el . Revista World Soccer l-a desemnat ca al doilea cel mai bun fotbalist al secolului XX,după Pele. Mulți specialiști în materie susțin că Maradona a fost, de fapt, cel mai bun jucător al tuturor timpurilor. Zeci de mii de copii visau să devină un Maradona. Mulţi copii, mai ales din Argentin, au fost botezați, în cinstea lui, cu prenumele lui Diego. Cu spectacolul jocului său, cu golurile superbe pe care le-a marcat a înseninat zilele suporterilor numeroaselor echipe în care a jucat, printre care: Boca Junior, F.C Barcelona și F.C Neapole le-a înseninat multe zile.Read more…

Chez Robert

Chioșcul lui Robert se afla la intersecția dintre două străzi principale ale orașului. Era spațios, avea o terasă mare și era foarte aproape de locul meu de muncă. Cu mulți ani în urmă, când eram nou venit în țară și oraș, îmi aduc aminte că am intrat pentru prima dată la Robert ca să cumpăr țigări. Robert, un om spre cincizeci de ani, cu sprâncene stufoase și arcuite, m-a primit jovial.
– Cu ce vă pot servi? m-a întrebat cu un vădit accent de sud-american.
– Un pachet de Europa (țigări israeliene ieftine și aromate), vă rog.
– Europa? Aproape nimeni nu fumează țigări de astea. Sunt prea aromate. Fumează mai bine și dumneata Time, sau Marlboro. De fapt nu are importanță, a continuat. Vă invit la o cafea pe contul meu. Un espresso tare, cum le place europenilor, spuse zâmbind.Read more…

Pentru cine sună telefonul?

Soții Bodor locuia într-un cartier liniștit al Clujului, într-o casă familială cu cei doi copii, Arnold și Eva. David Bodor era proprietarul unui magazin de încălțăminte foarte căutat, în centrul orașului. O familie mic-burgheză tipică, căruia nu-i lipsea nimic. Aveau vecini buni, respectuoși. Armonia a durat până la sfârșitul anilor treizeci, când au început manifestările de antisemitism. Dar nu numai… În 1938 familia Bodor și-a instalat un telefon. De atunci, în fiecare zi la orele 17.00 suna telefonul, dar la capătul firului nu răspundea nimeni. La început s-au răstit la necunoscutul care tăcea, apoi s-au plâns societății de telefoane, dar aceasta nu a găsit nicio soluție, nu a reușit să depisteze pe cel care îi deranja. În cele din urmă au cedat și s-au obișnuit să nu mai răspundă. Oricare din familie ridica receptorul, anonimul care suna nu scotea o vorbă. În primăvara lui 1944, când a începui ghetoizarea evreilor din oraș, necunoscutul a încetat să-i mai sune. Familia a fost deportată la Auschwitz, unde au pierit toții, cu excepția lui Arnold, care la vârsta de 22 de ani era bine făcut și a fost selectat pentru muncă.Read more…

Violonistul de la graniță

În 14 octombrie 2020 au început negocierile între Israel și Liban în legătură cu apele teritoriale. Motivul: gazele naturale de pe fundul Mării Mediterane. Discuțiile se făceau prin intermediul ONU și al unei delegații de diplomați americani. Era prima dată, din 1990 încoace, când între cele două țări aflate în stare de beligeranță aveau loc tratative pe acest subiect. Evenimentul a avut loc într-o bază militară UNIFIL din sudul Libanului, la două sute de metri de linia albastră de demarcație între cele două țări. (Nu există granițe, Libanul nerecunoscând existența Israelului.) Fotografii și reporterii de la diversele posturi de televiziune din toată lumea așteptau cu nerăbdare ca delegații să iasă din corturile unde aveau loc tratativele. Era prima zi a tratativelor și convorbirile durau de peste patru ore. Atmosfera era încordată, între cele două părți nu lipseau neînțelegerile și era foarte posibil ca tratativele să eșueze. La câteva sute de metri de baza militară UNIFIL se afla o unitate a Armatei Israeliene. Meir, care se înrolase voluntar, se pregătea să exerseze la vioară. Era liber, după o noapte în care a fost de pază și avea timp să se ocupe de instrumentul lui preferat. De fapt, el era elev la yeșiva (şcoală la care tinerii ultra-ortodocși învață Talmudul), de mic copil îi plăcea muzica, tatăl său i-a cumpărat o vioară folosită, dar bani pentru profesor de muzică nu avea, așa încât Meir a învățat singur. Cunoștințele de folosire a instrumentului și le-a însușit de pe Google…Read more…

Aristocratul Roșu

Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…

Reflecții

Chiar dacă nu vreau, gândurile mi se întorc la blestematul ăsta de virus. Mai bine zis de consecințele epidemiei provocate de el. Statisticile despre numărul celor infectați, grav bolnavi, cei ventilați, etc., etc., mă cufundă în apele învolburate ale psihicului meu. Sunt aceste date manipulate? Trăiască teoria conspirației! Găsim un vinovat, nu are importanță pe cine: chinezi, extratereștri, etc. și deja ne simțim mai liniștiți. Vestitul prim-ministru al Marii Britanii între 1866-1868, Benjamin Disraeli, spunea despre statistică că e cea mai mare minciună dintre toate speciile de minciuni posibile. Media e plină de covid, sub toate formele posibile, sanitare, economice, culturale, sportive, etc. Se va vorbi probabil și despre literatura covidului (sic!). A fost primul val, a venit apoi al doilea val, ca marea cu fluxul și refluxul. Read more…

Domnul Marţi

Numele i l-a dat Ițhak, prietenul meu, decanul de vârstă al piscinei. Motivul era clar, domnul în cauză venea la piscină doar marți… Înota două sute de metri, după care, mulțumit de performanța lui, se așeza pe marginea bazinului și stătea la taifas cu cei care mai trăgeau un pic de aer înainte de a continua să înoate. Era un bărbat mic de statură, de vreo 80 de ani, cu o mustață enormă à la Franz Iosef, care îi dădea un aer hazliu. Cei doi și-au trăit tinerețea în kibuţuri diferite. Erau din aceeași generație, octogenari. Au lucrat ca simpli agricultori, felahi, cum îi place lui Ițhak să spună, au fost tractoriști, șoferi de camioane, au spălat vase la bucătăria kibuțului și înainte de toate au fost mapainici (membri ai partidului de stânga Mapai, condus timp de peste douăzeci de ani de către Ben Gurion, părintele statului). Au luptat în trei din numeroasele războaie ale Israelului, fiecare dintre ei fiind rănit de mai multe ori. Amândoi au părăsit kibutzul pentru a studia. Domnul Marți, pe numele adevărat Eli, a studiat limba și literatura ebraică, ajungând lector la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, este un poet cunoscut, cu câteva volume de poezii apărute pe parcursul timpului. Ițhak, cu o experiență și înțelepciune de viață deosebite, a terminat un curs de tehnician în telecomunicații și a lucrat până la pensionare la Bezeq, societatea de telefoane din Israel. A trăit timp de zece ani în Franța, unde a fost proprietarul unui butic de modă bărbătească la Paris. Read more…

Așteptând vaccinul – sau așteptându-l pe Godot?

Era vineri seara, pe la șase, șabatul începea peste o oră. Mă întorceam de la piscină. Într-o stație de autobuz am văzut o femeie în vârstă, așezată pe bancă. Unde vrea să meargă? – m-am întrebat. Autobuzele nu mai circulă de peste două ore. Poate așteaptă pe cineva sau nu se simte bine? În fond nu e treaba mea, mi-am spus și mi-am văzut de drum. Totuși la primul semafor m-am întors și m-am oprit lângă ea. – Vă simțiți bine? Aveți nevoie de ceva? Doriți să vă duc undeva? – Nu, nu, vă mulțumesc, mă simt bine, am ieșit să mă plimb puțin. Locuiesc la doi pași… Dădeam să plec, când ea mi s-a adresat: – Dumneavoastră nu sunteți medic la spital? – Ba da, i-am răspuns. – Eu sunt soră și am lucrat la secția de copii. Mă numesc Ilana. Vă țin minte de când erați rezident și veneați să dați sedație celor mici pentru diversele proceduri. Sunt pensionară de multă vreme. Nu-mi aminteam de ea. Are nevoie să vorbească cu cineva, mi-am spus. M-am uitat la ceas, mai aveam două ore până când eram învitat la cină la copiii mei, așa că m-am hotărât să stau puțin cu ea. Read more…

Tată de weekend

Ziaristul a murit sâmbată dimineața. S-a internat cu o pneumonie severă, după primele zile de ameliorare, în noaptea de sâmbătă spre duminică s-a agravat dramatic și, în ciuda resuscitării îndelungate, a decedat. Avea cinzeci și doi de ani, era sănătos tun, sportiv, plin de viață. Era cunoscut și apreciat în cercurile colegilor de breaslă. Dr. Emil Argintaru îl înlocuia pe șeful secției de Terapie Intensivă. Noaptea și-a petrecut-o în secție, încercând să salveze viața ziaristului. Era șapte dimineața. Emil stătea în cabinet și încerca să înțeleagă ce anume a cauzat deteriorarea bruscă și decesul ziaristului. Secția era plină și Emil se întreba de ce chiar acum, când șeful e în vacanță, apar situații de genul acesta. Îl aștepta o discuție dificilă și neplăcută cu familia decedatului. Vizita s-a prelungit, erau numeroase probleme de clarificat. Emil nu se grăbea, îi era groază de întâlnirea cu familia defunctului. A intrat în sala de seminarii împreună cu asistenta socială și cu membrii familiei în cauză. După ce și-a prezentat condoleanțele, a redat evenimentele din noaptea de sâmbătă spre duminică și a așteptat întrebările rudelor. Se aștepta la o confruntare dușmănoasă, cum se mai întâmplase în cazuri similare. Read more…