La douăzeci de metri sub pământ

Pe Nora, asistentă medicală la spitalul Soroka din Beer Șeva, am văzut-o din întâmplare la cafeneaua de la parterul clădirii în care locuiesc. O cunoșteam prin prieteni comuni, locuitori ai kibuțului ei. Știam că timp de cincizeci de zile a fost ostatecă la 20 de metri sub pământ, în tunelurile Hamasului. Părea foarte tulburată. Ne-am așezat la o cafea și, fără s-o întreb, a început să-mi povestească. – Nu mai știu exact cum s-au desfășurat evenimentele, toate mi s-au amestecat în cap: rachete care zburau în toate direcțiile, apoi strigătele de Allah u akbar ale teroriștilor, împușcături și peste tot cadavre ale vecinilor și prietenilor mei. M-am trezit în remorca unui tractor, împreună cu alți câțiva locuitori din kibuț, păziți de hamasnici. – Unde ne duceți? – l-am întrebat pe unul dintre invadatori. – În iadul tunelurilor de sub Gaza, a răspuns acesta în limba arabă. Dacă Netanyahu îi eliberează pe toți luptătorii noștri din închisorile voastre, atunci aveți șanse să vă eliberăm, altfel veți muri cu toții. – Bunica mea a murit la Auschwitz, a răspuns tot în arabă Nora, iar eu o să-mi găsesc sfârșitul ucisă de neoameni ca voi. N-a apucat să-și termine vorba și un pumn în față a redus-o la tăcere. A încercat să vorbească cu ceilalți oameni, dar din nou a fost lovită. În scurt timp au ajuns la intrarea unui tunel.Read more…

Cititorul

În zona de restaurante ale unuia din mall-urile orașului, la o masă cu o butelie cu apă în față, stătea un om vârstnic cu o barbă albă lungă și niște ochelari mari cu ramă neagră și citea o carte. Întotdeauna când treceam pe acolo, îl vedeam așezat la aceeași masă. Cine să fie omul acesta cu înfățișarea lui Lev Tolstoi, citind dintr-o carte? m-am întrebat, dar n-am îndrăznit să-l deranjez. Într-una din zile l-am văzut scriind cu stiloul pe niște foi de hârtie. A simțit privirea mea curioasă, s-a oprit și m-a privit prin ochelarii cu ramele mari și negre. – Ne cunoaștem? m-a întrebat el în limba rusă. Am făcut semn din cap că nu. – Vorbești ebraică? l– -am întrebat. – Niemnojkă, (puțin în limba rusă), dar vorbesc engleza, mi-a răspuns cititorul cu înfățișarea lui Tolstoi. Acum, dacă m-a lovit curiozitatea, trebuie să continui convorbirea și încă în engleză, mi-am spus. – Ce dorești? – m-a întrebat omul cu cartea pe un ton calm, într-o engleză fără accent. – Bună întrebare, i-am răspuns. Mi-ai atras atenția, pentru că te-am văzut așezat în acest loc, citind mereu. Probabil nu sunt singurul care a remarcat asemănarea dumitale cu Lev Tolstoi.Read more…

Acum e liniște

Ne-am cunoscut la un revelion, pe la începuturile anilor șaptezeci. Era înaltă, frumoasă, cu părul șaten. Ochii ei albaștri ca marea m-au atras din prima clipă. Era timidă și liniștită. De fapt o remarcasem încă din liceu, era prietena unui coleg de clasă. – Îți place să dansezi? – m-a întrebat Silvia zâmbind. Norocul meu a fost că îmi plăcea. Am dansat toată noaptea cu o ființă ușoară ca fulgul. Ne potriveam și de mai multe ori am reușit s-o facă să râdă. Am plecat de la petrecere mână în mână, pe jos, în plină ninsoare. După ce am vizionat împreună filmul despre Thomas More, Un om pentru eternitate, am cerut-o de soție. Spre marea mea surpriză și bucurie, răspunsul a fost un DA mare. – Nu vrei să te mai gândești? – am întrebat-o. – Nu, sunt hotărâtă, mi-a răspuns. În ciuda împotrivirii familiilor noastre, la nouă luni după revelionul de neuitat eram căsătoriți. Eram foarte tineri, ea avea douăzeci și unu de ani, eu douăzeci și trei. Amândoi eram studenți la medicină, cu bani puțini, dar cu o viață senină.

Read more…

Farmacistul care s-a întors din trecut

Curând după sosirea mea în comuna Gherța, unde am fost repartizat după terminarea facultății, am fost anunțat telefonic de vizita farmacistului responsabil al zonei. Adevărul este că m-am bucurat, cu atât mai mult cu cât habar nu aveam de gestionarea medicamentelor. În ziua stabilită am fost vizitat de farmacistul “șef”. Era un bărbat în vârstă, uscățiv, cu părul și sprâncenele stufoase, albe. Îl însoțeau două tinere care lucrau cu el. – Șuta George, s-a prezentat. Lucrez la Șomcuta Mare și coordonez distribuirea medicamentelor din sudul regiunii Satu Mare. – Șomcuta Mare? De unde mi-e cunoscut numele? Nu mi-a luat mult timp să-mi amintesc: vreme de câțiva ani, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, a lucrat acolo bunicul meu ca medic veterinar. L-am studiat pe domnul Șuta timp de câteva minute. Încercam să-l localizez în anii patruzeci. „Oare s-au cunoscut?” mă întrebam, dar până să-l întreb, l-am auzit pe el întrebându-mă: – Dumneata de unde ești de loc, doctore? Nu cumva ești de la Satu Mare? – Sunt clujean, i-am răspuns. – Îmi amintești de o fată frumoasă pe care am cunoscut-o la Satu Mare. Era fiica unui medic veterinar cunoscut și apreciat la Șomcuta Mare și mai târziu la Satu Mare, în anii treizeci-patruzeci.Read more…

Pianistul

Nu pot să mă opresc să scriu despre războiul actual în care țara mea a fost nevoită să se implice. Nimic nu mă interesează mai mult decât evenimentele legate el, nu doar aspectele militare, ci și aspectele legate de viața de zi cu zi a concetățenilor mei. După primele zile de haos și spaimă, cu imagini și întâmplările înfricoșătoare ale masacrului din kibuțurile din vestul Negevului, oamenii și-au revenit oarecum, s-au obișnuit cu realitățile înconjurătoare. Dar una dintre întâmplări o să mă urmărească toată viața. Într-unul kibuțuri, în timpul atacului teroriștilor, o familie s-a ascuns în adăpost. Părinții s-au culcat peste cei patru copii, ca să-i apere cu trupurile lor. Teroriștii i-au găsit, au tras și i-au ucis pe părinți și doi dintre copii, dar cei mai mici au rămas în viață. Nu mă pot opri să fac asociația cu fotografia cunoscută: un soldat nazist trage într-o mamă care își apără copilul cu trupul ei. Nu credeam că o să mai văd imagini de acest fel în secolul XXI !!!! Viața își continuă drumul, o bună parte dintre oameni și-au reluat munca, magazinele și restaurantele sunt deschise, reducerile de prețuri sunt incredibile pentru a atrage cumpărătorii. Teatrele și-au reînceput reprezentațiile. The show must go onRead more…

Doctorul Jakubovici

Pavel, un bărbat înalt de 70 de ani, cu greu putea să-și întindă picioarele în pat. Era programat pentru o prostatectomie din cauza unui adenom de prostată. L-am văzut pe secția de urologie pentru vizita preoperatorie. M-am prezentat, după care i-am făcut anamneza și l-am examinat. – După cum vezi, domnule doctor, e prima dată când voi avea o intervenție chirurgicală și sunt sănătos tun. Spune-mi, cine va fi chirurgul meu? – Nu știu, i-am spus, dar toți chirurgii de aici sunt buni și au multă experiență. – Am auzit că este un urolog pe nume Jakubovici, spuse Pavel. Pe el nu-l vreau! – Doctorul Jakubovici e unul dintre cei mai experimentați în operațiile de prostată, i-am spus. De ce nu dorești ca să te opereze el? – Pe vremuri am fost ofițer în armata sovietică. Superiorul meu se numea Jakubovici. Nu m-am înțeles deloc cu el.Read more…

Happy Birthday, Emily!

În 17 noiembrie a fost ziua de naștere a unei fetițe de nouă ani pe nume Emily. Până aici nimic neobișnuit, doar că Emily este în captivitate, undeva în tunelurile întunecoase ale Hamasului în Gaza. E singură. Tatăl ei a fost ucis în casa lor din kibuț; mama a supraviețuit, dar nu e cu ea. Nu a sărbătorit-o nimeni, nu a primit cadouri și nimeni nimeni nu i-a cântat Happy birthday. În Gaza monștrii Hamasului țin în captivitate 240 de oameni, sub privirile nepăsătoare ale Crucii Roșii Internaționale și ale organizației “umanitare” numite o.n.u. (scris dinadins cu litere mici). Mă gândesc cu nostalgie la anii 1993-1995, când aveau loc convorbirile între israelieni și palestinieni, urmate de Acordul de la Oslo, celebra strângere de mâini a lui Yitzhak Rabin, primul-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele Frontului de Eliberare a Palestinei (PLO). I-am spus soției mele că pacea, pe care i-o promisesem încă înainte de a emigra în Țara Sfântă, a sosit. Cu toate reținerile, credeam la fel ca mulți alții că au venit vremurile de conviețuire pașnică. N-a fost să fie. A urmat Intifada în ediția a doua, cu atentatele zilnice care au făcut peste o mie de victime, apoi nenumărate conflicte cu Hamas din fâșia Gaza, însoțite de tiruri cu rachete, care, din fericire, în marea lor majoritate au fost doborâte de sistemul de apărare “Cupola de fier”. Copiii, mai ales cei din sudul țării, au petrecut nopți în șir în adăposturi. Read more…

Girafele

Vitali, un bărbat înalt, trecut de prima tinerețe, apărea la piscină întotdeauna după ora 13.00. Îi saluta pe veteranii bazinului, după care își făcea programul de înot. – Cine-i omul acesta? – l-am întrebat pe Igor, un alt client vechi al bazinului. – E din Odessa, mai mult n-am reușit să aflăm despre el, răspunse Igor. Într-una din zile am terminat de înotat în același timp. Ne odihneam la marginea bazinului, și făceam exerciții de relaxare în apă. –Dumneata ai înotat în tinerețe? – m-a întrebat Vitali. – Da, câțiva ani buni, și am jucat și polo pe apă, i-am răspuns. – Te-am recunoscut ca poloist după stilul de înot pe spate. Am jucat și eu polo la o echipă din Odessa. – N-am fost la Odessa, dar am auzit că e un oraș frumos, cosmopolit. Am citit despre viața evreilor din oraș, mai ales despre cei din lumea interlopă, așa cum i-a descris Isaac Baabel în cunoscuta lui carte Întâmplări din Odessa. – N-am fost la Odessa, dar am auzit că e un oraș frumos, cosmopolit. Am citit despre viața evreilor din oraș, mai ales despre cei din lumea interlopă, așa cum i-a descris Isaac Baabel în cunoscuta lui carte Întâmplări din Odessa.Read more…

Ciorba de leuștean

Au trecut trei săptămâni de la începutul războiului împotriva Hamasului. În ziua de 7 octombrie programasem un prânz cu familia la restaurantul Nițahon șel Hani (Victoria lui Hani) din Așkelon. Este urmașul restaurantului Nițahon (Victoria), unul din cele mai bune restaurante românești din Israel, pe care l-am vizitat adeseori cu multă plăcere. Puteai mânca acolo o ciorbă cu leuștean sau una de burtă care rivalizau cu cele din România, mititei à la Cina (restaurant bucureștean popular în anii șaizeci-șaptezeci, cu specific de preparate pe grătar) și cei mai buni papanași pe care i-am mâncat vreodată. Nelu și Geta, proprietarii restaurantului, îmi erau apropiați. Din păcate restaurantul a dat faliment. Ne-am bucurat să aflu că el a fost redeschis recent sub conducerea urmașei lor, Hani, dar încă nu am apucat să-l vizităm. În dimineața de 7 octombrie am auzit alarma care anunța atacul de rachete asupra Beer Șevei, urmat de măcelul din vestul Negevului. Planurile invadatorilor Hamas erau mult mai extinse, obiectivul era să se ajungă mult mai departe, dar au fost opriți, chiar dacă cu întârziere, de armată și de forțele de poliție. Cu greu te poți adapta la alarmele aeriene zilnice, sperând că toate rachetele vor fi distruse de Iron Dome. Oamenii stau cu ochii lipiți pe ecranele televizoarelor, urmărind emisiunile de actualități. În primele zile ale războiului m-am numărat și eu printre ei, dar pe parcurs am hotărât că îmi ajunge să urmăresc emisiunile de seară, oricum în timpul zilei sunt ocupat.Read more…

Apelul telefonic din dulap

Nu e vorba de o povestire comică sau de una științifico-fantastică, este o relatare tragică din Israel, din octombrie 2023. În 7 octombrie, hoardele de teroriști Hamas au invadat vestul deșertului Negev. Masacrul locuitorilor din kibuțuri este cunoscut, el a fost comentat de media. Încă de la ora șapte, în dimineața acelei sâmbete negre, stația de salvare Magen David Adom din Kiryat Ono a început să primească apeluri de ajutor de la oameni disperați. Dispecerii stației erau uimiți de numărul mare de solicitări, majoritatea din ele venind din kibuțurile din apropierea graniței cu Fâșia Gaza. Locuitorii relatau fapte incredibile: despre teroriștii care pătrundeau în case și trăgeau în locuitorii ascunși în adăposturi, despre răniți, cereau ajutor, dar atât armata, cât și poliția întârziau. Stațiile de salvare din apropierea acestor localități au trimis numeroase ambulanțe, dar ele au fost oprite de barierele armatei, pentru că întreaga regiune fusese etichetată ca zonă de operațiuni militare. Olga, una dintre dispecere, a primit un apel ieșit din comun. – Mă numesc Ronen, vă rog să trimiteți o ambulanță. Repede, repede! Teroriștii au intrat în adăpostul casei și au tras în părinții mei. Mama și tata sunt răniți, în jurul lor e o baltă de sânge. Nu vreau să moară. Vă rog să mă ajutați! – De unde vorbești? – îl întrebă Olga. – Sunt ascuns într-un dulap, răspunse Ronen.Read more…

Povestea lui Sofi

Adam, medic specialist în terapie intensivă, a fost trezit din somn de alarma aeriană. Era sâmbătă, șase și treizeci de minute dimineața. În acea zi plănuise să facă o excursie cu prietenii. La radio se anunțau numele localităților din țară spre care au fost lansate rachete de către Hamas. Din păcate nu era prima oară când se trăgea cu rachete spre Israel, l-a surprins însă numărul foarte mare al localităților atacate și faptul că în cele situate lângă Fâșia Gaza s-au înfiltrat teroriștii Hamas care trăgeau în oricine le ieșea în cale. Mai târziu avea să afle de masacrul care a avut loc în acele kibuțuri. Când a ajuns la serviciul de urgenţă al spitalului, a înțeles gravitatea situației. Adam era pensionar de trei ani, dar a venit să-i ajute pe colegii lui. Urgența era plină de răniți, sânge peste tot, cadavre, oameni care strigau, un tablou apocaliptic. Medicii lucrau încercând să-și păstreze calmul, mulți însă nu-și puteau stăpâni lacrimile. Adam lucra la triajul bolnavilor, pe măsură ce aceștia erau aduși în spital. Cazurile cele mai grave, care aveau nevoie de intervenții urgente invazive, erau duse la secția de traumă. De multe ori participa și el la asemenea proceduri. Lângă intrarea la urgențe era o mare de rude și prieteni ai răniților, neliniștiți, dornici să obțină informații despre cei internați. Întreaga țară era în șoc.Read more…

Femeia în bluză galbenă

Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…

Cădere liberă

În cafeneaua unde mă duc de obicei sâmbăta era puțină lume, căldura îi speria pe oameni. Doi bărbați cu părul alb pe care îi întâlneam des, cu discuțiile lor interminabile, un bărbat mai în vârstă, care venea în fiecare șabat și citea, și un nevăzător cu un câine Golden retriever erau clienții permanenți. – Șalom, domnule, mi s-a adresat un bărbat înalt între două vârste care tocmai intrase în local însoțit de două femei. – Șalom, i-am răspuns, cu toate că nu mi-era cunoscut. – Ocupați o masă, le-a spus el însoțitoarelor lui, vin și eu imediat, după care s-a așezat la masa mea. – Nu mă recunoști? – mi s-a adresat. – Nu, i-am răspuns, de unde să te cunosc? – Sunt Şaul. Acum douăzeci de ani, în curtea interioară a unui bloc dintr-un cartier rău famat al orașului, ai sosit cu o ambulanță de terapie intensivă. Îmi pierdusem cunoștința, abia mai respiram, precum mi-ai povestit atunci. Îmi injectasem o doză masivă de heroină. Mi-ați administrat antidotul, după care mi-am revenit.Read more…

În arșița verii

Era caniculă. Se anunțase o temperatură de peste 40oC și tocmai atunci pornea marșul de protest de la Tel Aviv la Ierusalim. Era planificat să ajungă în fața Knesset-ului în ziua când guvernul va supune la vot prima lege din proiectul de reforme, care avea să schimbe întregul sistem judiciar, transformând Israelul dintr-un stat democratic într-unul totalitar. Dov s-a trezit mai devreme ca de obicei. La ora șase dimineața coloana de demonstranți pornea spre Ierusalim. Soția lui, Aviva, îi pregătea mâncarea pentru drum. De mai bine de cinci luni, Dov participa în fiecare sâmbătă seara la demonstrațiile împotriva reformei judiciare. Aviva era simpatizantă a partidului Likud (preconizatorul reformei judiciare), ceea ce nu o împiedica să-l ducă pe soțul ei cu mașina la demonstrații. Cei doi au convenit să excludă politica din familie. – De ce te oferi să mă duci la demonstrații contra partidului pe care îl simpatizezi? – a întrebat-o Dov pe soția lui. – Tu ești mai important pentru mine decât partidul. Și apoi îmi place să-i ajut pe oamenii nevoiași, a răspuns râzând Aviva. Dacă ai merge singur, nu ai găsi loc de parcare și decât să-mi fac griji și să mă întreb dacă ești teafăr, mai bine vin să te iau acasă.Read more…

Îngrijitorul cimitirului

Într-una din zile încercam să mă despart de câteva sacouri mai vechi. Pe reverul unui sacou pe care nu-l mai purtasem de multă vreme am dat de o insignă cu drapelele Australiei și Noii Zeelande, cu inscripția ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps, cel care a eliberat Beer Șeva de sub ocupația otomană în 1917). De unde aveam insigna? m-am întrebat. M-am întors cu douăzeci de ani de ani în urmă și mi-am amintit. Fostul meu vecin, Yusuf, un om de peste de șaptezeci de ani, pleca în fiecare dimineață pe la ora șase cu un rucsac pe spate. Pleca pe jos și se îndrepta mereu în aceeași direcție, spre centrul vechi. Eram nedumerit, nu înțelegeam ce caută un om de vârsta lui, dis-de-dimineață pe stradă, cu rucsacul pe spate. Poate mai lucra undeva? Sau îngrijea pe cineva din familie care locuia în acea direcție? Avea o familie numeroasă, o soție bolnavă care adesea era internată în spital și mai mulți copii care mergeau la școală. Nu era cea mai liniștită familie pe care am cunoscut-o. Când ne întâlneam, schimbam câteva vorbe de politețe, până când într-o sâmbătă, plimbându-mă cu câinele, l-am văzut în curtea blocului. Voiam să mă plâng de gălăgia pe care o făcea familia lui, dar el mi-a luat-o înainte. – De unde ești dumneata, domnule? – m-a întrebat. I-am răspuns, după care, abandonând o discuție neplăcută, i-am pus și eu aceeași întrebare.Read more…

O noapte la Istanbul

Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie” mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.” Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului meu – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de-a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, bine cunoscut pentru romanele lui de spionaj. A acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.Read more…

Ibi néni salva sufletele cărţilor

Ibi néni era o prietenă apropiată a părinților mei. Băieții ei mi-au fost prieteni de joacă în copilărie. În anii cincizeci-șaizeci Ibi néni lucra la Centrala de distribuție a cărților din Cluj. Prin mâinile ei au trecut sute de mii de cărți. – Nu toate cărțile sosite la depozit puteau fi livrate librăriilor, povestea Ibi neni, chiar dacă fuseseră aprobate inițial de cenzură. Primeam zilnic lista cărților care ulterior au fost considerate necorespunzătoare eticii socialiste și care urmau să fie trimise înapoi tipografiilor. Încercam să salvăm câteva exemplare, pe care le împărțeam prietenilor noștri. Le salvam “sufletele”, obișnuiam să spunem. Aveam o ascunzătoare unde depozitam aceste cărți recenzurate, a continuat Ibi néni. Printre ele erau opere ale lui Konstantin Simonov, Vasili Grossman, Romain Gary, André Malraux și mulți alții. Le citeau studenți, scriitori și tot felul de oameni cărora le plăceau cărțile. Aranjasem o mică bibliotecă secretă. Dar cu timpul am ajuns să avem o publicitate prea mare, ceea ce s-a soldat cu închiderea bibliotecii și confiscarea cărților ascunse. O bună parte dintre ele au fost publicate abia după anii nouăzeci.Read more…

Acrobaţii

Îi vedeam la diverse intersecții din centrul orașului, de obicei doi tineri – ea și el – făcând acrobație în zona în care circulația era oprită de culoarea roșie a semaforului. De cele mai multe ori ea era cățărată pe umerii lui. Totul nu dura decât până când semaforul trecea pe verde şi abia mai aveau timp să umble cu pălăria printre mașinile care așteptau să-și continue drumul. Mărturisesc că şi eu abia apucam să-mi scot portofelul din buzunar și să le dau câţiva bănuți. Oare cine or fi tinerii aceștia? Studenți sau boschetari? Într-una din zile i-am văzut odihnindu-se pe insula dintre sensurile de circulație. Eram liber şi am parcat mașina în apropiere. Venise timpul să-i cunosc. – Scuzați-mi îndrăzneala, am spus, dar de când v-am văzut prima dată am fost curios să vă cunosc. Cum ați ajuns să faceţi acrobații în locuri atât de primejdioase? Iulia s-a grăbit să-mi răspundă: Suntem studenți la Școala de actorie din oraș. Părinții mei îmi plătesc studiile, dar n-au venituri suficiente ca să-mi plătească chiria, să-mi dea bani de cheltuială şi aşa mai departe. Acrobația aduce ceva bani (nu mulţi), dar mai lucrez și ca babysitter.Read more…

Jucătorul

“Viața mea e jocul la bursă, fără el nu are niciun rost să mă scol dimineața”, îmi spune Alexandru E un om înalt, bine făcut, cu ochi albaștri, pătrunzători și cu un zâmbet deschis pe buze. În tinerețe a fost avocat cu propriul său birou. De zece ani e pensionar. Nu e câștigătorul care face avere din jocul de bursă, din contră, e “regele loser-ilor”. Nu numai că nu a devenit milionar, ci și-a pierdut toate economiile. În fiecare dimineață, cu excepția sărbătorilor și a zilelor de odihnă, de la ora zece până la închiderea bursei stă la computer și intră în lumea neînțeleasă, cel puțin pentru mine, a bursei. În ultima vreme, din lipsă de fonduri, joacă doar pe sume simbolice. Aproape întotdeauna pierde, dar rămâne optimist și crede că mâine va fi ziua cea mare când în sfârșit va lua potul cel mare. Și-a încercat norocul și pe la cazinouri, dar fără mare succes.Read more…

Ferestre deschise

E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit. De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor. Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Read more…