Lecturi obligatorii

L-am cunoscut pe Aram Azaryan într-una din concentrările mele în armată. Lucra cu mine. Făcea parte din echipajul sanitar al batalionului. Terminase cursul de paramedici, dar în civil era profesor de istorie la Liceul Armean din Ierusalim. Într-una din diminețile de Şabat, ieșind din sala de mese, mi-am aprins o țigară, ca de obicei pe vremurile când fumam. Aram s-a apropiat de mine și mi-a spus în șoaptă: – Domnule doctor, ar trebui să vă îndepărtați cu țigara de sala de mese. Sunt printre noi religioși pe care îi deranjează fumatul în timpul Şabatului. Eu sunt creștin, n-ar trebui să mă intereseze, dar oricum trebuie să-i respectăm. Mi-am stins țigara și l-am întrebat: – Aram, tu de ce faci armată? (În Israel, cetățenii arabi de religie musulmană sau creștină nu sunt obligați să efectueze serviciul militar, pot să-l facă însă în mod voluntar). – Sunt cetățeanul acestei țări, deci am și eu obligația să satisfac serviciul militar. Asta-i tot. M-am născut aici, în Ierusalim, iubesc acest oraș, mă simt acasă. – Ai auzit de scriitorul Franz Werfel? m-a întrebat Aram. Read more…

Întâlnire cu trecutul

– Domnul Schwartz? – m-a întrebat recepționerul hotelului. Tovarășul colonel vă așteaptă în camera 203, etajul doi. Nu mă simțeam în apele mele, eram tensionat, era prima dată când aveam de-a face cu autoritățile și încă cu Securitatea. Trecuseră mai bine de șase săptămâni de când am fost la Ambasada Israelului, în primăvara anului 1984, pentru a mă interesa de singurul meu unchi, kibuțnic, care nu mai dădea niciun semn de viață…– Sunt colonelul Aioanei, s-a prezentat un om între două vârste, cu părul cărunt, într-un trenci albastru. Sunt interesat de motivul pentru care ați fost la Ambasada Israelului. I-am relatat toate amănuntele. Au urmat o serie de întrebări legate de persoana și familia mea, după care am fost rugat să aștern pe hârtie tot ce i-am povestit. Mi-a cerut un număr de telefon, după care ne-am despărțit. Presimțeam că nu a fost ultima noastră întâlnire…Nu mult după întâlnirea cu securistul am primit de la unchiul meu o scrisoare în care îmi explica motivul pentru care nu l-am găsit. În scurtă vreme am fost din nou invitat la o convorbire cu colonelul, în care mi-a cerut încă o dată să-i dau în scris tot ce s-a întâmplat la Ambasada Israelului.Read more…

Un scârțâit de scaun…

Casa Universitarilor, gazdă a Orchestrei Filarmonice din Cluj, a fost legată de viața mea începând din copilărie, continuând cu anii de liceu, facultate, etc., până la emigrarea în Israel. NU voi uita niciodată concertele educative matinale de duminică, având la pupitru pe maeștrii Antonin Ciolan, Emil Simon, cu explicații prezentate de talentatul profesor Guttman, directorul Liceului de Muzică din Cluj. Am avut norocul, alături de mulți alți melomani, să-l ascult pe Sviatoslav Richter, Igor Oistrach, Leonid Kogan, Rudolf Kerer, Emil Gilels, Radu Lupu și alți ariști vestiți. Pe lângă mulți alți dirijori, precum Mircea Cristescu, Janos Ferencsik, etc., cea mai adâncă impresie mi-a lăsat-o Kiril Kondreașin, dirijorul Orchestrei Simfonice din Moscova, cu un concert Beethoven de neuitat. Îmi amintesc că s-a cântat Simfonia a VII-a, opera mea muzicală preferată, care mă emoționează și azi. Am fost martor la transformarea impresionantă a lui Erich Bergel în plină zi, dintr-un simplu flautist în cel care avea să devină unul din cei mai virtuoji dirijori ai filarmonicii clujene. (Erich Bergel a terminat Consevatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, studiind nu numai flautul și orga, ci și dirijatul. Din diverse motive nu a fost promovat la pupitrul de orchestră, rămânând flautist. Evenimentul descris, în care Bergel apare pe neașteptate în rolul de dirijor, a fost absolut întâmplător. Maestrul care trebuia să dirijeze s-a îmbolnăvit și ca să nu se anuleze concertul, cineva din conducerea instituției și-a amintit de Erich Bergel…) Read more…

Ghici cine va fi vecinul nostru

– Șalom, domnule. Ai auzit că în apartamentul de la etajul trei se mută un etiopian? – m-a întrebat Igal, președintele comitetului de locatari. Nu. Și apoi ce importanță are? – i-am răspuns. Cum, nu înțelegi? Locuim într-un imobil foarte bine cotat, pe o stradă cu case elegante, vecini buni, oameni din clasa mijlocie. Dacă un om de culoare se mută în blocul nostru, prețurile apartamentelor vor scădea, după ce până acum au crescut în fiecare an, spuse Igal. De fapt toți vecinii sunt îngrijorați. Crezi că așa se va întâmpla? Încă nici nu știm cine este noul locatar, cum arată, cu ce se ocupă și deja tragi concluzii pesimiste. – Așa se întâmplă în multe cazuri, a continuat Igal. Folosesc niște condimente cu miros neplăcut, mai încercă președintele comitetului de locatari….Read more…

Cartea

La sfârșitul săptămânii un tânăr evreu religios a fost ucis de către teroriști palestinieni. Din păcate evenimente asemănătoare au loc nu rareori în Israel. Ceea ce a fost însă ieșit din comun de această dată a fost faptul că victima, în vârstă de 19 ani, a fost găsită cu o carte în brațe. Autorul cărții, David Grossman, este unul din scriitorii cei mai cunoscuți în Israel și nu numai, cărțile sale fiind traduse în treizeci de limbi. În limba română au apărut: „Unul cu care să fugi de acasă”, „Un cal intră într-un bar“, „Până la capătul pământului”. Pe la începutul anilor 2000, la o expoziție a cărții la Tel Aviv, un cititor a plecat cu o carte fără să plătească. Autorul, binecunoscutul publicist și politician israelian Tomi Lapid, a fost de față. Într-unul din articolele sale el vorbește despre dilema în care s-a aflat, fiind martor la furtul cărții sale. Pe de o parte, scrie domnia sa, a fost măgulit că cititorul era atât de entuziast răsfoind noua lui nuvelă, încât a uitat să plătească, pe de altă parte a găsit că este de datoria lui să anunțe vânzătorul.Read more…

S-ar fi putut întâmpla?

Începând din 23 mai 1944, cei o sută de locuitori evrei din satul Boileşti, așezat undeva în Bihor, au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, împreună cu toate restricțiile ordonate de autoritățile de ocupație maghiare. – Băi Ghiță, ai auzit ce vor să facă autoritățile cu evreii? – spuse Dumitru. Sunt zvonuri că vor să-i ducă în Germania sau în Polonia la muncă și se mai spune că pe mulți o să-i omoare. – Și eu ce pot să fac? întrebă Gheorghe, primarul comunei. – Cum adică, nu-ți pasă de oameni ăștia? Sunt vecini de-ai noștri. Cu Adam farmacistul și cu Moșe de la prăvălie sunteți chiar prieteni, spuse Dumitru. – Mitru, tu unde trăiești? Nu vezi că suntem sub stăpânirea ungurilor, nu noi decidem asupra destinului evreilor. – Pe tine te-au lăsat să fii mai departe primar cu toate că ești român, continuă Dumitru. Ai relații cu autoritățile de ocupație, poți măcar să încerci să-i ajuți pe sărmanii noștri consăteni…Read more…

Wimbledon 2019

Finala masculină a turneului de tenis de la Wimbledon 2019, a fost nu numai cel mai lung meci de tenis din istoria Wimbledonului, ci și cel mai fascinant, emoționant imprevizibil pe care l-am văzut vreodată. Doi dintre cei mai buni jucători de tenis din lume „bătrânul” Roger Federer, 38 de ani, de opt ori campion al celui mai prestigios turneu de tenis, cel de la Wimbledon, și „mai tânărul Novak Djokovič, de 32 de ani , s-a dus o luptă “pe viață și pe moarte”, timp de aproape 5 ore!. Un stadion umplut până la refuz ,15.000 de oameni, 100.000 de mii de oameni în afara stadionului și sute de milioane de telespectatori au urmărit această partidă de tenis cu sufletul la gură. Roger Federer, un gentleman adevărat, un jucător tehnic, de un fair play desăvârșit și Novak Djokovič , puternic și ambițios, au încântat o lume întreagă. Djokovič cu o tenacitate ieșită din comun, după primul set pierdut, a revenit, a egalat și în final a câștigat meciul N-a fost cel mai frumos joc de tenis, au admis comentatorii sportivi , dar a fost extrem de interesant. Sincer, mi-a părut rău caă Federer a pierdutRead more…

Ce se întâmplă dacă te-ai născut clujean ?

Cred că afirmația conform căruia “Poți să l scoți pe clujean din Cluj, dar nu poți să scoți Clujul din el” e foarte adevărată. Cu toate c-am plecat de aici, de mai bine de treizeci de ani, îl simt ca orașul meu dintotdeauna . Nu mi-a devenit străin chiar dacă nu mai văd fețe cunoscute pe stradă sau in magazine. Mă plimb cu aceeași plăcere pe străzile lui; zidurile vechii cetăți, casele, parcul mi-s familiare, pe Matei Corvin îl consider membru de familie, intrând în librăria Universității, mă bucur la fel ca-n tinerețe de cărțile apărute și cumpăr fără să mă gândesc că voi plăti la aeroport surplusul de greutate a valizei. Fațada renovată a celor mai vestite clădiri ale orașului, cu amestecul natural al stilurilor arhitecturale, de la goticul desăvîrșit al Biserici Sfântul Mihail, la barocul Palatului Bánffy, la clasicismul Casei cu Coloane și al Casa Hintz, până la eclectismul clădirii Continental, mă fascinează totul. Clujul are atmosfera unui oraș cu suflet tânăr, cosmopolit și, din ce în ce mai mult european. Festivalul Internațional de Film, concertul de sfîrșit de an al filarmonicii Transilvania , spectacolul de o înaltă calitate artistică „Cel mai iubit dintre pămînteni” după Marin Preda, la Teatrul Național , au contribuit la imaginea unui puternic centru cultural. Din păcate , n-am reușit să ajung la nici unul reprezentațiile a celor două opere ale Clujului. Într-o săptămână nu poți vedea totul, m-a consolat un prieten.Read more…

La doi pași de Damasc

Era o zi caldă de iunie la Madeira. Într-o pauză a simpozionului am ieșit să fumez în liniște o țigară. În fața mea se afla un coleg care mă privea cu atenție. Precis vrea să întrebe ceva în legătura cu prezentarea mea foarte controversată, mi-am spus. S-a apropiat de mine. Era cam de vârsta mea, cu părul negru, cu o înfățișare mediteraneană. Mi-am aruncat privirea asupra ecusonului de pe pieptul lui și am știut că va urma o discuție interesantă. “Ești din Israel? Din ce oraș? “m-a întrebat. Eu sunt din Siria. “Nobody is perfect, i-am răspuns în glumă.” A izbucnit în “Ești primul israelian cu care vorbesc, nu avem voie să avem relații cu voi. Tu ai mai cunoscut alți sirieni?” I-am povestit de studenții mei din țările arabe din perioada cât eram asistent la Clinica de Boli Infecțioase din Cluj. Printre ei era și un sirian pe nume Murad. S-a căsătorit cu o colegă româncă și și-a terminat rezidența la Cluj. Ne-am reîntâlnit la Cluj la cinci ani după ce am emigrat în Israel și i-am cunoscut și familia. La banchetul festiv cu ocazia terminării facultății de medicină am fost invitat ca asitent preferat al unei grupe de studenți în care majoritatea erau palestinieni și toți știau de plecarea mea în Israel.Read more…

Printre sute de rachete

În ultimii ani se declanșează adesea conflicte armate între Israel și organizația teroristă Hamas din fâșia Gaza. Ele se soldează cu atacuri cu rachete, mai ales asupra părții de sud a țării, dar nu numai. Imediat după lansarea lor se declanșează „Alarma Roșie” (alarma din timpul unui atac aerian.) Motivele sunt diferite, dar țelul este întotdeauna același, de-a omorî israelieni, de-a distruge bunurile locuitorilor, de a le deranja viața de zi cu zi, de-a crea panică, de a-i determina să-și părăsească casele și așezările în care trăiesc. Oamenii locului s-au obișnuit deja ca în timpul scurt care le stă la dispoziție, de la cinsprezece secunde la Sderot până la un minut la Tel Aviv și împrejurimi, să se adăpostească într-o cameră de beton care se închide ermetic și care îi protejeză de consecințele bombardamentului. Magazinele, mallurile, marea majoritate a restaurantelor, spitalele și policlinicile sunt înzestrate cu asemenea încăperi, în plus există și adăposturi publice. De câțiva ani există un sistem anti-rachetă numit „Cupola de de Oțel”, dezvoltat de industria aeronautică israeliană, care din fericire distruge cam optzeci la sută din aceste obiecte‚ „prietenești”. Rămân „doar” bubuiturile rachetelor sau a contra-rachetelor și șuieratul sfâșietor al sirenelor. Nu întotdeauna se termină cu „happy end”. Uneori sunt nimerite case și locuitorii supraviețuiesc numai pentru că au ajuns la timp în adăposturi. Nu toți sunt atât de norocoși și din nefericire sunt și morți sau grav răniți.Read more…

Supraviețuitoarele

În Ianuarie 1945 Armata Roșie se apropia de lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. S-a hotărât evacuarea tuturor deținuților capabili de muncă. În 20 ianuarie coloana a ieșit pe poarta lagărului spre o destinație necunoscută. Era dis-de-dimineață, întuneric, frig, zăpadă peste tot…Eva, kapo-ul din baracă s-a apropiat de Clara. “Dacă nu fugim acum, nu avem nicio șansă să supraviețuim” ” E plin de SS-iști în jurul nostru, ne vor împușca cu siguranță”, răspunse Clara. “– Dacă continuăm marșul în coloană ne vor termina și așa. Uită-te la ei, sunt neatenți, nesiguri, le e frică de sovietici. Acum drumul trece prin pădure și nu e imposibil să dispari”, spuse Eva. Au reușit… S-au ascuns în pivnița unei case părăsite dintr-un sat de la marginea pădurii…Read more…

Omul cu supa

Prin anii cincizeci – șaizeci, o dată pe lună, de obicei duminica, veneau să ne viziteze un bărbat de vreo 30 de ani cu soția lui. Erau din Oradea. Károly Fried, Karcsi bácsi cum îi spuneam și Paula, o femeie deosebit de frumoasă. Îi arătau tatălui meu un respect ca unui părinte, lucru care m-a uimit când i-am cunoscut. La început eram preocupat mai mult de jucăriile pe care mi le aduceau și nu l-am întrebat pe tata care e explicația. Mai târziu, când am avut doisprezece ani, el mi-a povestit – Karcsi e ca un fiu al meu. – Am un frate! am strigat fericit. – Nu e cu adevărat copilul meu. L-am luat sub tutela mea în lagărul din Buchenwald, când eram prizoneri. La sfârșitul războiului, aflând că părinții lui au fost uciși la Auschwitz, l-am adoptat definitiv. Nu, n-a locuit niciodată cu noi, îi sunt doar părinte spiritual și mi-e drag ca și cum ar fi al meu…Read more…

Directorul

Doctorul Mihai Pop, rezident de medicină internă, a fost medicul curant a tatălui meu, internat cu infarct miocardic la Clinica Medicală Unu din Cluj, în noiembrie 1968. Bolnavii aveau o încredere oarbă în el. Era mic de statură, foarte sincer și puțin cinic. Colegii lui îl apreciau mult. Se povestea că își spuneau între ei „Îl vezi pe doctorul ăla mic? Dacă nu știi ceva, întreabă-l, știe o carte nebună”. După șase săptămâni de spitalizare tata a revenit acasă ameliorat. Era impresionat de profesionalismul și omenia medicului care l-a tratat. „Așa doctor să devii și tu”, mi-a spus tata. Ani de zile au corespondat.

După terminarea facultății am ajuns în
zona Oașului, medic de dispensar la Gherța Mică, iar directorul medical al
zonei era nu altul decât Dr Pop Mihai. Speriat de condițiile grele în care
auzisem că voi lucra și emoționat ca fiecare om la începutul carierei, m-am
reîntâlnit cu medicul tatălui meu, de astă dată ca primul meu șef. M-a
întâmpinat cu zâmbetul lui de neuitat. “Nu fi neliniștit, copile, sunt sigur că te vei descurca, colegii mei de la spital și eu însumi te voi ajuta la nevoie.”Read more…

Bătrânul și piscina

Și tu te uiți ca toată lumea la cicatricile mele? m-a întrebat Ițhac în vestiarul piscinei. Cea de pe umărul drept e din războiul din 1956, cea de pe umărul stâng e din 1967, de la Războiul de Șase Zile, iar cea de pe abdomen e din1973, de la Războiul de Iom Kipur. La altele n-am mai participat, că eram prea bătrân. Ițhak are 83 de ani și arată ca de șaptezeci. A venit cu părinții din Maroc la vârsta de 15 ani. Familia s-a stabilit în deșert, la Beer Șeva. A fost tehnician la Bezek, societatea israeliană de telefoane. Limba lui maternă fiind franceza, o vorbește de fiecare dată când are ocazia. Să nu-i critici pe francezi sau pe marocani în prezența lui! E foarte mândru de Mohamed al V-lea, regele Marocului, care în timpul ocupației germane, 1940-1944, nu numai că nu a permis deportarea cetățenilor evrei, a interzis chiar și stigmatizarea lor. Are numai doi băieți, pentru că soția lui iubită a decedat la vârstă tânără. De atunci a mai fost căsătorit încă de trei ori, ultima dată în urmă cu cincisprezece ani.Read more…

Stagiarul din Düsseldorf

În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?Read more…

Cine se teme de anestezist?

Sincer să spun, pe vremea studenției nu-mi închipuiam că o să ajung vreodată anestezist. Soarta și emigrația în Israel au decis ca după un deceniu și jumătate în care am lucrat ca medic infecționist, să încep totul de la început, să mă specializez în anestezie și ulterior și în terapie intensivă. Nu am fost singurul în această situație: țară nouă, limbă nouă, meserie nouă. Am avut emoții când am început să-i anesteziez pe pacienți și le mai am și acum, după treizeci de ani în profesie, doar sub altă formă. Ce m-a atras către această specialitate? Nu pot să spun exact. Poate dorința de a avea o muncă interesantă, plină de acțiune, cu satisfacții imediate și nivel crescut de adrenalină. Oamenii se tem de anestezie mai mult decât de intervenția chirurgicală, dar toți cunosc pe nume doar pe chirurg și nu-și aduc aminte de numele anestezistului. Medicii de alte specialități îi consideră cu totul pe nedrept pe anesteziști ca pe niște colegi care nu comunică cu pacienții, doar îi adorm.Read more…

În vizită la Moby Dick

La European Cafeteria Tia Maria, unde îmi beam cafeaua la New Bedford, Massachusetts, a intrat un om masiv și bărbos și s-a așezat lângă masa mea. A cerut un ceai și rom separat, a turnat alcooholul în ceai, după care s-a uitat împrejur.
– Ce scrie în ziar? – m-a întrebat uitându-se la mine. Toate-s bune și frumoase, nu-i așa? M-am săturat să-l mai citesc, îmi ajunge să văd știrile o dată pe zi la televizor. Mă numesc Ralph, se prezentă, și sunt pensionar.
Pesemne că avea chef de vorbă, dar eu stăteam la îndoială dacă să mă angajez în discuție sau nu.
– Nu arăți ca unul din partea locului, continuă el.
– Da, ai dreptate.
– Ai auzit de Moby Dick?
– Am citit cartea demult, cu ani în urmă și nu-mi aduc aminte decât foarte vag.
– Știai că acțiunea cărții începe chiar aici, la New Bedford?
– Nu, i-am spus.Read more…

Cămășile cu mâneci lungi

Vă recomand să vizionați documentarul american „Keep Quiet” (Netflix), despre foarte controversatul cetățean maghiar Szegedi Csanád. Cu toate că auzisem despre el, filmul m-a șocat și vă voi povesti și de ce. Dar pentru că nu toți cititorii știu la cine mă refer, aș vrea mai întâi să vi-l prezint pe scurt. Csanád Szegedi are azi de 36 de ani. Între 2003 și 2012 a fost membru în partidul de extremă dreaptă, cu orientare ultranaționalistă și chiar fascistă Jobbik (traducerea în limba română este ambivalentă: mai bun/mai de dreapta). A ajuns chiar vicepreședintele partidului şi membru al Parlamentului European de la Strassbourg. S-a remarcat chiar și printre camarazii lui prin antisemitismul lui crunt. Până aici nimic deosebit pentru membrul unui partid profascist din Europa; doar că în 2012 i se aduce la cunoștință și mai târziu se convinge personal că a avut „nenorocul” să aibă bunici și mamă evreică. Mai mult decât atât, bunica a fost supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz și avea numărul tatuat pe braț. Revelația a avut-o doar la vârsta de 30 de ani!! Read more…

Rákóczi 72 sau soartă de transilvănean

Pe strada Rákoczi, astăzi General Grigorescu, la numărul 72, vis a vis cu Leagănul de Copii, se află și acum o clădire cu două etaje, cu pereții acoperiți cu viță sălbatică, cu o grădină cu pomi fructiferi și o curte care în ochii mei de atunci părea enormă, unde am jucat fotbal. Erau șase apartamente, însă în anii cincizeci era locuită de 12 familii. Casa, construită prin anii treizeci, a aparținut unui negustor clujean de pantofi, pe nume Hofmann, care a pierit într-un lagăr de concentrare nazist. Mai erau și alți copii în jur și cu toții vorbeam două limbi: româna și maghiara. Pe vrema aceea strada era foarte liniștită, circula doar o singură linie de autobuz, autoturismele erau o raritate. În ciuda tuturor problemelor din acea perioadă, între vecini domnea o armonie totală, sau cel puțin așa ni se părea nouă. Fiecare dintre imobile avea trupa lui de copii. Ne întâlneam adesea, ne mai și ciorovăiam, dar adevărata luptă se ducea pe „terenul de fotbal” din spatele casei noastre.Read more…