Soarta bijutierului clujean Gyula Léber, în iarna terorii lui Szálasi

Gyula Léber s-a născut la Cluj, în 1907. în aşa-numitele „vremuri de pace”, când Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar evreii se bucurau de toate drepturile obţinute în urma emancipării. A învăţat meseria de bijutier și și-a deschis un atelier de profil. Ȋn scurt timp a ajuns unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi bijutieri din Cluj, un profesionist de excepţie, de o corectitudine exemplară, faţă de clienţii săi. Ȋn 1939 s-a căsătorit cu Ibolya Leőb, iar în 1940 a devenit tatăl unei fetiţe: Zsuzsa. Gyula Léber a fost mobilizat în detaşamentul de muncă pentru evrei, din cadrul armatei maghiare. În 3 mai 1944 a început ghetoizarea și apoi deportarea evreilor clujeni care la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie au fost îmbarcaţi în trenurile cu destinaţia Auschwitz. Gyula, care era la muncă forţată, nu știa nimic din cele ce se întâmplaseră la Cluj, nu bănuia că rămăsese singur pe lume! Avea şi el problemele lui. Rănit în timpul bombardamentelor aliaţilor, mai întâi a fost internat la un spital militar din Budapesta.Read more…

Hanna

Unul din primele lucruri pe care le-am făcut când m-am pensionat a fost un abonament la piscină. Pe lângă sport, care sigur nu strică, am avut și plăcerea să cunosc tot felul de oameni, printre care și pe Hanna. E o doamnă ceva mai în vârstă ca mine, cu interese apropiate de ale mele și când ne întâlnim, stăm la taifas cu multă plăcere. Într-o zi mi-a povestit că familia ei era originară din Germania și că tatăl ei a fost scriitor. Vorbele ei mi-au stârnit curiozitatea. Despre cărțile lui nu am găsit prea mare lucru pe internet, probabil că nu era unul din reprezentanții de seamă ai literaturii germane. În schimb, dând o căutare despre autor, Leo Ermann, am găsit povestea salvării familiei în timpul celui de al Doilea Război Mondial, precum și numeroase fotografii. Aveam multe întrebări, așa încât ne-am așezat la o cafea, să discutăm pe îndelete. Ea mi-a adăugat diverse amănunte care le completează pe cele publicate pe internet. Iată deci povestea ei.Read more…

Memoria cetățenilor evrei din Marghita

Cu toții avem datoria morală de a nu-i uita pe cei dragi, pe prieteni sau pur și simplu pe concetățeni. Din păcate, înfloritoarea comunitate evreiască din Marghita, județul Bihor, a fost uitată. Eu doream să le păstrez memoria cu o mică placă comemorativă dedicată cetățenilor evrei din Marghita. Împreună cu prietenul meu din copilărie, Oscar, cetățean al orașului, plănuiam ca placa să fie pusă pe locul de unde peste două mii de evrei au fost luați cu forța la Auschwitz, unde majoritatea au fost uciși. În zadar am scris fostului primar al orașului și președintelui comunității evreiești din Oradea. Nici măcar nu mi-au răspuns. Din fericire, noul primar al orașului a luat inițiativa comemorării prin amenajarea cimitirului. Nu știu dacă a fost intenționat sau nu, dar odată cu instaurarea regimului comunist, urmele evreimii Marghitane au fost șterse treptat. Ceea ce s-a salvat ca prin minune după Holocaust, a fost distrus pe vremea comuniștilor. Acum vreo treizeci de ani, în timpul unei vizite, nu am reușit să identific mormântul frățiorului meu Ștefan, care a murit la vârsta de trei luni. Totul era acoperit de buruieni. Multe morminte au fost distruse.Read more…

Poşeta cu sonete

Ce plăcute sunt aceste zile febrile care preced reuniunea colegilor de clasă! Întinerim instantaneu, ne regăsim tonul şi limbajul celor mai frumoşi ani! În 29 mai se împlinesc 50 de ani (o jumătate de veac!) de la banchetul de absolvire a liceului. Acum cincizeci de ani (în acea fermecată lună mai a balului absolvirii), pentru sufletele noastre cuprinse de emoţie şi exuberanţă, nu exista decât frenezia timpului prezent. Eram convinşi că vom rămâne cu toţii neschimbaţi, prinşi în globul de vrajă pe care-l trăiam! Într-un fel aveam dreptate, întrucât în răstimpuri, atunci când ne întâlnim cu colegii, ne regăsim în acelaşi spaţiu magic pe care eu l-am numit Planeta LER…Este un motiv cât se poate de întemeiat să ne revedem cât mai des. Înainte de pandemie „nucleul dur” al clujenilor se întâlnea lunar, iar cu colegii care locuiesc în alte oraşe ne revedeam anual. În plus, ori de câte ori venea pe „acasă” vreun coleg de clasă stabilit în străinătate, organizam întâlniri „extraordinare”. Totuşi, reuniunea de 50 de ani pretinde un eveniment cu totul ieşit din comun! Atâta doar că vremurile pandemice ne obligă la o variantă online. Mai întâi dorim să facem o listă cât mai completă a colegilor noştri, actualizată şi cu cei care absentează de câteva decenii bune. Lista trebuie coroborată cu cea de pe sonet. Oare de ce i-o fi spunând “sonet”?Read more…

Un cuvânt numit ”speranță”

Eugen Stein a sosit în lagărul de concentrare Buchenwald în 9 iunie 1944. Era împăcat cu soarta care îl aștepta, n-avea iluzii. După ce a ajuns pe peronul gării și a avut loc selecția, fiind tânăr în bună condiție fizică, a fost trimis la muncă. În timp ce erau organizați în coloane pentru duș, unul din deținuții care îi număra, cu un triunghi roșu pe piept (comuniștii aveau aceste triunghiuri cusute pe hainele vărgate), îi șoptea în limba germană fiecărui nou venit care trecea pe lângă el: “Trupele aliate au debarcat în Normandia, nu mai e mult și ne vor elibera”. Eugen a rămas uimit, nu credea că mai există totuși o speranță în acest infern. Pentru o clipă și-a imaginat chiar că un tanc cu o stea albă ar intra pe poarta principală a lagărului. De acum avea să facă totul ca să supraviețuiască, așteptând întâlnirea cu tancul cu steaua albă. Comuniștii germani erau cei mai vechi prizonieri, care organizau viața de zi cu zi a lagărului. Îi ajutau pe cei slabi cu ce se putea: mâncare, haine etc. În lagăr erau deținuți din toată Europa: comuniști și social-democrați germani, preoți, mai ales catolici, polonezi și francezi, din rezistența antifascistă, soldați sovietici, aviatori americani, romi etc. Pe toți îi unea dorința de supraviețuire.Read more…

O poveste cu muzică și… disonanțe

M-am născut cu foarte mulți ani în urmă, în februarie 1935, la Lupeni.Copilăria fragedă mi-am petrecut-o în acest orășel de mineri, care pe atunci avea doar statut de comună. Între timp a devenit municipiu și a dobândit o notorietate de care s-ar fi putut lipsi. În vremea copilăriei mele, la Lupeni era o comunitate evreiască cu vreo 200 de membri. Acum mai există doar un cimitir evreiesc părăginit. Tatăl meu care era un om generos, iubitor de viață și de frumusețile ei, voia să mă învețe cât mai multe, dar ca toți oamenii pasionați de ceea ce fac, nu avea destul timp. Muncea mult, călătorea mult, era un sportiv pasionat. Era un împătimit al viorii. Ar fi vrut să cânt și eu, dar… nu a fost să fie. Tata ar fi împlinit în acest an vârsta profeților, 120 de ani. S-a născut în martie 1901, într-un sat românesc de lângă Săvârșin, cu numele parcă predestinat de Bătuța. Tata a fost lovit de vicisitudinile sorții, cu toate că era un om prietenos, săritor și iubit de toți. Din păcate am trăit prea puțin timp împreună.Read more…

Din istoricul societăților de înmormântare “Sacra” (Hevra Kadisha) ale comunităților evreiești din Cluj

Organizarea independentă a societăților (confreriilor) de înmormântare reflectă grija și preocuparea religiei mozaice pentru asigurarea respectării întocmai a preceptelor biblice și a ritualurilor de înmormântare legate de acest ultim act din viața enoriașului evreu. Cu timpul atribuţiile Hevrei Kadisha s-au diversificat, astfel că la Cluj ele au avut următoarele activități principale: pregătirea și apoi înmormântarea enoriașilor, gestiunea cimitirelor, acțiuni de binefacere pentru săraci, bolnavi, bătrâni, văduve și orfani. La Cluj au funcționat două societăți Hevra Kadisha. Cea ortodoxă (care după 1923 a fost numită Reuniunea Ortodoxă Hevra Kadisha Cluj) a funcționat în perioada 1836 – aprilie 1944 și apoi 1945 – 1949, iar cea neologă în perioada 1921 – aprilie 1944, apoi 1945 – 1949. Ambele au fost desființate, împreună cu celelalte instituții comunitare evreiești, în iulie 1949, ca urmare a aplicării Decretului nr. 589/1949 emis de Ministerul Justiției (nepublicat).Read more…

Mutațiile mass mediei. Orgolii și naivități din vremea tinereții

Iată un articol despre vremea tinereții mele. Deși pare elogios, poate chiar bombastic la adresa modestei mele persoane, aparent doritoare de publicitate, vă rog să-l interpretați ca pe o parte din istoria presei din vremurile de demult și a ceea ce a fost odată Uzina 1 Mai din Ploiești, unde mi-am petrecut jumătate din viață. Politica din anii 1960 practica popularizarea intensivă a realizărilor tehnice mai mult sau mai puțin importante și adeseori a celor implicați. Dacă autorii de inovații (mai rareori de invenții) erau muncitori, ingineri proveniți din rândul muncitorilor sau membri de partid, popularizarea era excesivă. Proiectele mele, odată realizate, au început să fie mediatizate de presa și televiziunea timpului. Inițial au apărut în gazetele de perete ale fabricii. Următorul pas a fost ziarul întreprinderii, Metalurgistul. Acest ziar, de circulație internă, publicat într-un format redus, relata toate succesele locale, inclusiv ale mele. Publicitatea
numelui se oprea însă la poartă fabricii! Popularizarea proiectelor mele fără a se menționa autorul mă întrista pe bună dreptate. Read more…

O poveste adevărată

Sara Imeinu (שרה אמנו, Sara mama noastră) este recunoscută în Vechiul Testament ca prima din cele patru mame ale poporului evreu. Ea a fost soția lui Avraham și mama lui Ițhak. Oricât ar fi ea de prețioasă poporului evreu, pentru mine, Sara cea mai iubită este mama mea. Chirurgul, publicistul și scriitorul american Atul Gawande susține, bazat pe studii științifice, că semnele de demență apar de obicei după 80 de ani. Bineînțeles, sunt și excepții, exemple de minte ageră avem printre numeroșii condeieri ai Baabelului, aflați la vârsta a treia. Tatăl meu z.l. aparținea acestui grup de excepție și a lucrat la computer până în ultima zi. Demența senilă se manifestă printre altele prin afectarea memoriei, mai ales a celei de scurtă durată. Persoana nu mai știe unde locuiește, care este data, uneori uită chiar numele celor dragi. Așa și cu mama mea Sara. E născută în 1932 și are nevoie de supraveghere continuă, de ajutor în activitățile zilnice. Din fericire, pe cei dragi îi recunoaște și îi iubește. Are momente de luciditate și vorbește cu noi, chiar dacă se repetă uneori. Încă de acum câțiva ani, când încă era perfect lucidă, mama mi-a povestit despre viața ei zdruncinată, ca să n-o uităm după ce va pleca dintre noi. Ea a fost de acord să-i public amintirile. Am stat cu ea mai multe zile și ea și-a depănat amintirile. Voi povesti succint despre viața ei, cu accent pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial.Read more…

Ce urme lasă studiile? (I)

Nu mă refer la “urme” în educație sau cunoștințe. Ar fi o întrebare mult prea dificilă pentru a ști să răspund. Nu… Mă refer la urme lăsate în memorie și suflet, urme care nu se șterg nici după foarte multe decenii. Mi-am început studiile la primul nivel în 1933, la grădinița Mon­tessori din Cluj, condusă de Serena Hamburg. Ea funcționa la re­nu­mi­ta adresă: Str. Elisabeta (azi E. Racoviță) nr. 12. Ce anume i-a asi­gu­rat „fai­ma”? Fap­tul că în ve­cini, la nr 10, stătea co­le­ga mea de gră­di­ni­ță Marianne Judovics, cunoscută de toată grădinița. Nu numai ea, ci toate fetele erau drăguțe, dar și mai mult mi-au plă­cut băieții. Mă uitam cu plăcere în special la unul dintre ei, Bandi Borsai. Îmi plăcea teribil cum o asculta cu ochii larg deschiși pe Serena poves­tind. Se pare că sen­ti­men­tele mele erau împăr­tă­și­te, căci într-o zi, ve­nind spre casă după ore­le de studiu, i-am co­mu­ni­cat mamei că tre­buie să mă întorc la ora şapte seara. Apoi am mai lămurit lucrurile. Că nu la gră­di­ni­ță, ci la Opera Maghiară, că nu toți, ci doar Bandi și cu mi­neRead more…

Oameni cu “O” mare (II)

Am relatat în numărul trecut al Revistei Baabel (https://baa­bel.ro­/2020­/­10­/­oa­meni-cu-o-mare-i/) cum am reu­șit să eva­dăm din mar­șul morții la gra­ni­ța cu Aus­tria, după două săp­tă­mâni de mers. Am povestit că această evadare s-a da­to­rat unui jan­darm cu pană de co­coș, care a intervenit pe lângă re­pre­zen­tan­tul am­ba­sa­dei (el­ve­ți­e­ne (sau suedeze?), pentru ca noi să ne putem ală­tu­ra gru­pu­lui care pă­ră­sea coloana în marș (cu ajutorul unui Schutzpass). El ne-a salvat via­ța, de­ve­nind pentru mine cel mai important Om cu “O” mare. În­treg gru­pul a fost înva­gonat în gara He­gyes­ha­lom. Va­go­nul de vite a fost în­cuiat din exterior și apoi atașat unui tren ca­re ve­nea spre Bu­da­pes­ta. După urcarea în tren ne-am con­si­de­rat ca și sa­lva­te. Drumul de întoarcere s-a dovedit mult mai dificil decât ne-am ima­gi­nat. Cei 150 de kilometri de marș forţat, în condiţii foarte grele, au lăsat urme se­ri­oa­se asu­pra mem­brilor gru­pu­lui. Câțiva aveau di­zen­te­rie, cu febră, dia­ree și văr­să­turi şi li s-a făcut loc pentru a se putea în­tin­de pe podeaua vagonului. Noi, cei sănătoşi, ne feream cât puteam, îndepărtându-ne de ei şi ajungând, astfel, să stăm foarte în­ghe­su­iți. Pe dea­supra, râia și păduchii de tot soiul, care nu oco­leau pe niciunul dintre noi, ne pro­du­ceau o per­ma­nen­tă și su­pă­ră­toa­re mân­că­ri­me. După o călătorie aparent foar­te lun­gă sosim la des­ti­na­ție, în ga­ra Kelenföld. Aștep­tăm cu nerăb­da­re să vină după noi cineva de la am­ba­sa­dă. Tre­c orele și nimic, nicio miș­care. Continuăm să aşteptăm mai multe ore, în­cuiați în vagon. Deodată se aude o bubui­tură puter­nică. Apoi din nou li­niș­te. Unul dintre noi se du­ce la uşa vagonului care – spre mi­ra­rea tu­tu­ror – se lasă îm­pin­să la o parte. Dar ni­meni nu se ara­tă pe peron, în fața ei. Ne îm­bul­zim să ieșim și cău­tăm cu pri­vi­rea în toa­te di­rec­ți­i­le. Ză­rim o sin­gură per­soa­nă care pu­tea fi au­to­rul lo­vi­rii la­că­tu­lui. Un soldat din Wehrmacht, care se înde­păr­tează de-a lun­gul va­goa­ne­lor. Read more…

Căminul Tibi Holan, zis Nyomortanya

La sfârșitul lunii aprilie 1945, cu 15 ani împliniți și 32 kg, reveneam la Cluj împreună cu mama, după aproape un an de experienţe chinuitoare în holocaust. Eram foarte fericite. Ne bucuram că eram în viaţă, că încercările regimului fascist de a ne extermina au dat greș și că ne aștepta acasă fratele meu drag, Encike (Andrei), de 19 ani, împreuna cu vărul meu iubit, Tibi, de 22 ani. Încă nu știam că pe tata, capul şi susținătorul familiei noastre, nu-l vom mai revedea niciodată. Multă vreme am așteptat pline de speranță revenirea lui, dar în zadar. Știam doar că de la Budapesta a fost în același marș al morții spre Germania, în care am fost și noi câteva zile mai târziu. Doar că noi am reușit să evadăm după două săptămâni (150 km) de mers în condiții jalnice. În locuința noastră nu puteam reveni, deși era liberă. Dar era goală. Goală în sens propriu. Lipsea nu doar mobila, covoarele, perdelele, etc., ci și așternutul, vasele, hainele. Nimic din cele necesare traiului zilnic nu mai era. În aceste condiţii am acceptat cu bucurie invitaţia vărului meu, Tibi Holan, de a veni la el.Read more…

Papa Moritz

Tatăl meu a murit încă din primii ani, cei mai grei, ai exilului nostru în Siberia. A suferit de foame ca noi toți, dar au fost și alte motive pentru care ne-a părăsit atât de repede. În zilele acelea i-au găsit pe frații Regenbogen nu departe de sat, în pădure, morți și mâncați de furnici. Mișa Goldberg nu știa că mama lui zăcea lângă el fără suflare, când s-a trezit dimineața. Pe Berta Langberg au găsit-o singură-cuc, pe un prici în clădirea părăsită a școlii din Krasnoiarka, cu picioarele negre, degerate. Când mama m-a trimis să-i duc o băutură caldă, ea încă vorbea, plină de speranță, de unchiul ei, generalul Goldberg, care va veni negreșit s-o salveze. Speranța nu a părăsit-o până la moarte. Ignaz Trichter era atât de înfometat încât a mâncat prea multe fructe otrăvite din pădure și a adormit pe veci, drogat.Read more…

La Budapesta, în octombrie 1956

La mijlocul lunii octombrie 1956 străbunica şi bunica au primit permisiunea de a pleca la Budapesta pentru a o vizita pe fiica mijlocie a străbunicii. Ultima oară se văzuseră în urmă cu 15 ani, când sora bunicii şi soţul ei, tineri absolvenţi de facultate, hotărâseră să plece în capitală (pe atunci Transilvania de Nord era parte a Ungariei) pentru a-şi face un rost în învăţământ, respectiv în avocatură. Părinţii mei lucrau şi neavând cine să aibă grijă de mine câtă vreme bunica şi străbunica aveau să fie plecate, s-a decis ca şi copilul să plece la Budapesta. Ĩn prima săptămână m-am jucat toată ziua până spre înserat cu copiii din curtea imensă a imobilului. Mă simţeam în elementul meu şi petreceam excelent alături de noii mei prieteni budapestani. Din păcate în 23 octombrie joaca noastră s-a încheiat brusc, când strada s-a umplut cu mii de oameni…Read more…

Nu au suferit în zadar! Sau: “Nebănuite sunt căile…”

Trei imagini îmi stăruie în minte: întâi, trecerea prin fața casei, pe biciclete, a unor soldaţi cu pălării ornate cu pene de cocoş, apoi o noapte petrecută împreună cu părinţii în pivniţa casei şi în dimineaţa ce urma, trecerea prin faţa casei a unor soldaţi încălţaţi cu cizme de pâslă. Era în septembrie 1944, când aveam şase ani. Cum am înțeles ulterior, cei cu pana de cocoş erau jandarmi din armata horthyistă, care ocupa temporar Aradul, iar cei cu cizme de pâslă erau ostaşi ai Armatei Roşii. Mult mai târziu am aflat de la părinți ce s-a întâmplat în acele zile: într-o încercare disperată de a întoarce soarta războiului, armatele hortyiste, aliate ale celor naziste, trecute la contraofensivă, au ocupat Aradul. În puţinele zile cât au reuşit să menţină ocupaţia, deşi dinspre răsărit venea tăvălugul peste ei, nu au avut altă grijă decât să-i adune pe evrei în vederea deportării. (În treacăt au ucis nouă evrei arădeni, martiri înhumaţi în cimitirul Neolog Vechi). Noaptea am petrecut-o ascunși în pivniţă, se știa că a doua zi evreii trebuiau să se prezinte în cetate pentru „luare în evidenţă”. Am mai aflat că seara, târziu, portăreasa casei în care locuiam a fost întrebată de jandarmii horthyişti dacă în casă locuiesc evrei. Spre cinstea ei, portăreasa, tot maghiară, deşi ştia că suntem ascunşi în pivniţă, a spus că nu sunt!Read more…

O noapte în tren, pe vremea mineriadei

În mulțimea de evenimente, cu prea desele schimbări de priorități, iată că o știre mi-a trezit amintiri. Știrea este despre exploatarea lignitului, mineritul de suprafață din Bazinul Olteniei. Acolo sunt cariere din care se extrage un cărbune de o calitate care nu prea justifică continuarea exploatării. Se repune problema oportunității acestui minerit, pentru care costurile sunt mari față de calitatea cărbunelui. Să nu mai vorbim despre costurile reconstrucției ecologice care se impune în aceste situații, ca să nu rămână acolo un teren sterp, cu aspect selenar. De fapt nu asta mi-a zgâriat auzul, ci ”vânturarea” ideii că minerii vor veni la București, eventual încolonați, ca să ”rezolve” problema. Această parte mi-a amintit despre o mineriadă din anii 90. Întâmplarea a făcut să mă nimeresc tocmai în trenul cu care minerii au venit la București. Este o poveste care mi-a rămas vie în minte și nu o voi uita niciodată. Este vorba despre Mineriada din septembrie 1991 și un tren al groazei. Despre această întâmplare nu am povestit până acum, dar o fac aici, pornind de la ce am scris mai sus. Read more…

Botoşani, 7 aprilie – 23 August 1944

Fiind interesată de tot ce se referă la orașul Botoșani, orașul unde s-a născut mama, unde am urmat clasa a V-a și a VI-a de liceu, unde trăiau bunicii și multe rude și unde am ajuns după deportare, am dat peste un articol de ziar, o poveste a orașului pe care nu o cunoșteam. Ea se referă la perioada 7 aprilie – 23 August 1944, despre care nici chiar localnicii nu știu prea multe. Eu am ajuns la Botoșani în 2 mai 1944, am trăit din plin evenimentele din acea vreme și țin minte unele lucruri care poate ar servi la lămurirea acestui episod controversat din istoria orașului. Nu de mult a apărut următorul articol în Adevărul localintitulat Cum a apărut Republica Sovietică Evreiască Botoşani. Istoria „statului autonom“ nebunesc proiectat de Ana Pauker în nordul Moldovei. Autorul atribuie Anei Pauker această idee și ea ar fi avut loc sub oblăduirea trupelor sovietice, după retragerea armatei române și a celei germane pe linia defensivă Rădăuți – Suceava – Fălticeni – Tg. Neamț – Pașcani – Tg. Frumos – Iași. Autorul afirmă că la Botoșani au rămas numai evreii, care i-au primit pe sovietici cu flori, apă și multă bucurie și pe acest fond s-a putut crea, deși pentru scurt timp, Republica Autonomă Evreiască Botoșani…Am citit și numeroase postări pe acest subiect, interesante ca poziționare actuală, unele și cu tentă antisemită. Care să fie subtextul apariției în presă după atâta vreme a acestui subiect neadevărat și controversat? Numai interes de senzațional și rost de o audiență mai mare? Când am ajuns eu la Botoșani, în 2 mai 1944, locuitorii orașului erau încă speriați de bombardamentul din 7 aprilie, odată cu intrarea armatei sovietice în oraș. Am mai văzut multă vreme urmările bombardamentului. Locuitorii își petreceau cel puțin o parte din noapte în pivnițele transformate în adăposturi.Read more…

20 mai 1974 – Ziua Ierusalimului

m Ierușalaim (Ziua Ierusalimului) este sărbătoarea națională care comemorează reunificarea Ierusalimului în urma Războiului de Șase Zile din 1967. Este pentru întâia dată de la distrugerea celui de-al doilea Templu de către romani în anul 70 e.n., când evreii controlează întreg Ierusalimul, permițând acces liber la Kotel Hamaaravi (Zidul de Vest). În dimineața zilei de miercuri, 15 mai 1974, soția mea Goldița și cu mine ne aflam în aeroportul București-Otopeni, îmbarcați în aeronava TAROM, gata pentru zborul spre Tel-Aviv. Pașapoartele noastre erau – conform formulei declarate la completarea formularelor – pentru o vizită la rude în Israel. Aveam la noi exact 10 dolari (ni s-ar fi cuvenit 10 dolari de persoană!) cumpărați de la ONT. Depuseserăm cererea de obținere a pașaportului pe la începutul lunii martie 1974. Conform legislației de atunci, răspunsul trebuia să ne parvină în maximum 60 de zile de la depuneriea cererii.Read more…

Amintiri și un pic de Istoria Medicinii

Azi e 2 mai. Poate pentru alții e o zi obișnuită, dar pentru mine este o zi specială. 2 mai 1952 este ziua în care am văzut lumina zilei, acasă la Cluj. Spun ”acasă” pentru că așa este și așa simt. Acolo am plâns pentru prima dată, acolo am râs prima dată, acolo am iubit prima dată, dar și a doua oară și a treia… După poveștile mamei, travaliul a început dis-de-dimineață, chiar la ora când se schimba garda și tura personalului. Moașa din tura de dimineață tocmai sosise cu plasele pline de cumpărături din piață. Văzând că nașterea mea a pornit, a rugat-o pe maică-mea “să aștepte puțin”. Fiind o persoană ascultătoare, așa a și făcut, iar ca urmare după naștere, nu voiam să respir. Medicul care asista nașterea și care mă ținea cu picioarele în sus ca pe o găină, mi-a tras câteva palme zdravene până ce am binevoit să respir. Aerul Clujului a pătruns cu forța în plămânii mei și pesemne a decis chiar atunci personalitatea mea și, nu în ultimul rând, patriotismul meu local pentru Clujul iubit. După două trei zile am ajuns acasă, în brațele angajatei casnice de atunci, Ilus. Așa a început ”Istoria Medicinii mele”.Read more…

Buchenwald 75, în zodia COVID19

La 11 aprilie 2020 se împlineau 75 de ani – trei sferturi de veac – de la eliberarea lagărului de concentrare de la Buchenwald. Erau planificate festivităţi ample care urmau să aibă loc cu o săptămână mai devreme întrucât anul acesta Paştele de rit occidental cădea în 12 şi 13 aprilie. În ciuda epidemiei de COVID19 care începuse să se extindă către Europa, la sfârşitul lui februarie-începutul lui martie încă nu se anulase nimic şi cei doi supravieţuitori clujeni ( ambii nonagenari cu acte în regulă) primiseră biletele de avion şi erau decişi să plece la Buchenwald. Erau foarte optimişti afirmând că „Am supravieţuit noi condiţiilor de la Auschwitz şi Buchenwald, n-o să ne temem de un virus!”. Totuşi, situaţia din Germania s-a deteriorat şi nimeni nu-şi putea permite riscul de a reuni în acelaşi loc un număr mare de oameni trecuţi de 90 de ani, mulţi însoţitori şi voluntari, astfel încât totul s-a contramandat…Read more…