Turnul Londrei

Turnul Londrei este cel mai vechi palat, fortăreaţă şi închisoare din Europa. Imensa construcţie a fost creată de Wilhelm Cuceritorul pe locul unde, cu un mileniu înainte, împăratul roman Claudius construise un fort, ale cărui ziduri se pot vedea până azi.

În continuare regii care s-au succedat la tron au construit noi ziduri, turnuri şi alte elemente arhitecturale, cu care nu doresc să încarc memoria cititorilor.

În piaţa centrală, Trinity Square, se afla pe vremuri un eşafod, unde numeroase sus-puse persoane din complicata istorie a Angliei au fost expediate într-o lume mai bună, prin decapitare.

O listă, desigur parţială, cu numele acestora este inscripţionată pe o placă de bronz, plasată nu departe, spre uzul vizitatorilor mai puţin erudiţi.

Încercând să memorez câteva din numele personalităţilor din tabela respectivă, atenţia mi-a fost atrasă de o tânără persoană de sex feminin, îmbrăcată într-un taior bine croit şi care explica cu patos unui grup de studenţi cu papioane amănunte legate de personalitatea nefericiţilor decapitaţi. Observând atenţia cu care urmăream subiectul – şi spre stupoarea mea – lectora mi-a atras atenţia că grupul de ascultători este privat, sau cu alte cuvinte să-mi văd de drum.

Indignat de obrăznicia tinerei fiice a Albionului, am replicat instantaneu cu o frază impertinentă, învăţată peste Ocean (şi utilă în multe ocazii): it’s a free country, lady! şi în mod simultan i-am fluturat sub nas biletul de intrare la Turnul Londrei, bilet care odată achitat, îmi acorda privilegiul de a staţiona oriunde între zidurile acestei proprietăţi a Majestăţii Sale.

Incidentul s-a încheiat fără urmări, în rânjetele celor din grupul privat, pe care replica cu “a free country” părea să-i fi amuzat teribil.

Corbii de la Turnul Londrei, urmăriţi cu interes amestecat de toţi vizitatorii, se pot vedea mai ales în zona eşafodului, unde strămoşii lor au asistat la multe execuţii din acele vremuri crude.

Sinistrele creaturi, opt la număr, dintre care două stau în cuib, au fiecare un nume şi anume băieţii se numesc: Hardey, Cedric, Gwylum I, Gwylum II şi Thor, iar fetiţele Larry, Munin şi Hugine. Decanul de vârstă este Hardey, născut în 1985, iar tinerii au fost clociţi în 1995.

Identificarea numelui fiecărui corb, potrivit tabelei informative aflată în fortăreaţă, se poate face cu uşurinţă după culoarea inelului montat pe piciorul acestuia, dar neavând temeritatea să iniţiez o apropiere, m-am mulţumit să-i admir de la distanţă, fără să cunosc în mod specific identitatea fiecăruia.

Ravenmaster-ul, sau în argoul ivrit-romanit “ahrai-ul cu corbii” (există şi aşa ceva), are grijă de toate problemele legate de cele opt făpturi negre, inclusiv de alimentaţia corectă a acestora cu mortăciuni, problema complicată a repartizării teritoriului, şi mai ales securitatea lor, ţinând seama că există pericolul luptelor fratricide între păsări, al atacurilor cu pietre din partea unor turişti răutăcioşi sau char atacarea unor vizitatori necombatanţi de către unii corbi care au avut o zi mai grea.

Ravenmaster-ii deţin una dintre cele mai sigure sinecuri, deoarece potrivit unor legende, de existenţa corbilor de la Turnul Londrei ar depinde continuitatea monarhiei britanice…

Unul din spectacolele cele mai atractive pe care le-am admirat pe parcursul traseului a fost cel al varietăţii şi coloritului vizitatorilor înşişi fără de care, după părerea mea, obiectivul ar pierde categoric din valoare.

Am remarcat astfel grupuri de elevi din Singapore, sosiţi practic de la antipozi, în uniforme scoţiene şi conduşi de un institutor englez, cetăţeni africani (din elita diplomatică) îmbrăcaţi în costume pitoreşti şi însoţiţi de neveste superbe, gentlemeni englezi cu melon şi mai ales foarte multe grupe de 3-4 adolescenţi sosiţi absolut singuri din Scandinavia, Germania sau Franţa, cu telefoane celulare şi credit card, fără problemele pe care le aveam noi când, la aceeaşi vârstă, călătoream la Snagov sau Pădurea Păuleşti.

Mi-am amintit, fără invidie, că personal am făcut prima excursie în Bucegi abia la 18 ani, ca student, călătorind în mod organizat, pe platforma unui camion cu prelată, distanţa de 60 de kilometri care despărţea oraşul Ploieşti de Cota 1400 din Sinaia…

Am încercat să-mi anihilez, în acelaşi timp, un sentiment de legitimă superioritate faţă de aceşti tineri care, nefiind pionieri sau UTM-işti, au ratat ocazia de a face muncă voluntară la alfabetizare sau colectare de haine pentru Coreea, de a căra tablouri cu ştabii CC-ului din centrul Capitalei la Floreasca cu ocazia zilei de 1 Mai, sau, în rezumat, nu au cunoscut gustul “crepului” [pentru necunoscători este vorba de griş fier în apă şi îndulcit, de culoare albă ca şi ….pantofii de crep] de la cantinele anilor ’50…

Cabinetul de Război

În 1940, când bombele aruncate de Luftwaffe transformau Londra în ruine, Winston Churchill, Cabinetul de Război şi Intelligence Service (adică serviciile de spionaj) se întâlneau într-un edificiu subteran fortificat de pe strada Whitehall, loc care a fost denumit Camerele Cabinetului de Război.

Acestea ofereau un adăpost în timpul raidurilor aeriene, un loc de lucru, de dormit şi locuit pentru perioada necesară. Azi vizitatorii îl pot vedea aşa cum arăta în timpul războiului.

La intrare sunt disponibile receptoare, asemănătoare unui telefon portativ, în care se pot asculta explicaţiile de specialitate, într-una din limbile utilizate de vizitatori.

Găsim cu oarecare satisfacţie un aparat pentru limba ivrit şi coborâm înăuntru în sunetele lugubre ale sirenelor care vesteau atacurile aeriene, efect sonor menit să ne introducă de la început în atmosfera timpului, împreună cu fotografia imensă a unor copii pe fundalul unor ruine fumegânde…

Vocea din aparat, care explică în limba ebraică, are timbrul grav al unui bărbat matur, al cărui accent englez imperceptibil sugerează şi mai mult ambianţa.

Prin pereţii de sticlă ai coridoarelor se pot vedea Camera lui Churchill, unde acesta era obligat să-şi petreacă nopţile când întoarcerea la reşedinţa sa din Downing Street nr. 10 era periculoasă, Camera Hărţilor, folosită din primul moment şi până în Ziua Victoriei, Camera Telefonului Transatlantic, de unde Churchill şi preşedintele american Roosevelt purtau discuţii strategice, şi Camera Cabinetului, unde un grup redus de miniştri ţineau şedinţele – şi multe altele.

Impresionează austeritatea acestor odăi, manechinele ofiţerilor şi personalului în diverse posturi de activitate şi toate detaliile, inclusiv telefoanele, maşinile de scris şi lămpile de birou specifice epocii.

Desigur, acest muzeu nu este un loc pentru divertisment, ci unul de reculegere şi cugetare, exceptând magazinul de suveniruri care oferă spre vânzare afişe celebre ale celui de al Doilea Război Mondial sau poze cu vedetele ecranului, CD-uri cu melodiile perioadei şi chiar diferite decoraţii.

Personal nu am investit nimic în acest magazin, dar odată întors acasă, am achiziţionat la magazinul Home Center din Haifa o lampă de birou cu suport metalic şi abajur translucid de culoare verde, identică cu cele folosite în odăile Cabinetului de Război…

Am ieşit afară în strada Whitehall, flancată de numeroase edificii guvernamentale şi aglomerată de tineri turişti, născuţi după al doilea război mondial, bucuroşi de lumina orbitoare a soarelui, mai puţin obişnuită în acest oraş considerat ceţos.

Nu departe se află Downing Street care, deşi închis cu o barieră, permite o privire spre casa cu numărul 10, unde, potrivit tabloidelor londoneze, doamna Blair, soţia primului ministru, a apărut nu de mult în uşă cu părul pus pe moaţe…

Hampton Court

Este o zi însorită şi decizia de a ieşi din Londra pentru Hampton Court este pe deplin logică.

Obiectivul, atrăgător pentru cei interesaţi mai curând de trecutul Angliei decât de cumpărături, mi-a fost recomandat călduros şi de un coleg de serviciu, care a precizat că este un loc vizitat de prietenii săi din aliaua rusă.

Hampton Court Palace reprezintă o călătorie prin 500 de ani de istorie a Regatului Unit, deşi este asociat de multă lume cu Henry VIII, cunoscut chiar de cei mai puţin familiarizaţi cu istoria Angliei, fiind subiectul unor pelicule cinematografice, cât şi datorită faptului că a avut şase soţii, pe trei dintre care le-a expediat personal într-o lume mai bună…

Figura rubicondă, faţa bărboasă şi pălăria în formă de disc cu pene a acestuia, aşa cum a fost imortalizată în picturile lui Hans Holbein, se poate întâlni în multe muzee ale lumii şi chiar în manualele de istorie ale şcolilor elementare din lumea a treia.

Ne instalăm în “tube”, cum zic englezii metroului, trecem pe sub Tamisa şi ieşim la lumină în gara Waterloo, pentru trenul de Molesey (Surrey), un orăşel aşezat pe malul Tamisei, la mai puţin de o oră de capitală.

Arhitectura gării Waterloo este o surpriză plăcută pentru noi. Staţia arată ca un aeroport modern şi la ultimele peroane se pot vedea garniturile aerodinamice ale trenului de Paris, care trec prin tunelul de sub Canalul Mânecii, ajungând după trei ore în capitala franceză.

Tipul de la casa de bilete vede că nu suntem localnici şi întreabă dacă avem permis săptămânal de transport urban. Prezint documentul, omul micşorează preţul cu un procent oarecare, dar când vede sinistra fotografie făcută la automatul de pozat al aeroportului Ben Gurion, mormăie ceva care aduce a “senior” (vârstnic) şi îmi acordă încă o binevenită reducere…

Trenul provincial, aproape gol, pleacă de la primele peroane, opreşte în toate staţiile şi finalmente ajunge la modesta gară East Molesey.

Coborâm şi suntem confruntaţi cu un imens aviz care, în mod bizar, informează călătorii că toaletele sunt situate în cadrul lui Hampton Court Palace, cale de aproape 500 de metri de gară, trecând podul peste Tamisa.

Nimic nu ne zorea, astfel încât am parcurs distanţa pe îndelete, admirând micile ambarcaţiuni de pe fluviu şi mulţimea de raţe sălbatice, inconştiente de soarta verişoarelor lor din Austria, “gastronomizate” nu de mult de către turişti din est.

Hampton Court include numeroase clădiri din cărămidă roşie, având o eleganţă sobră, despărţite prin curţi interioare şi înconjurate de un parc imens.

poza 5 bis

Construcţiile au fost realizate prin grija arhiepiscopului de York, Thomas Wolsey, pe la începutul anului 1500. Au locuit aici o parte din regii Angliei, cum ar fi Henry VIII, James I, Charles II, precum şi renumita Queen Mary II la sfârşitul veacului 17.

Pe unul din pereţii palatului este expusă de o schemă cu toate dinastiile regale şi monarhii respectivi care au condus Regatul Unit. Deşi sunt un tip obişnuit cu scheme hidraulice şi alte chestii tehnice sofisticate şi nu mă consider un simpatizant al politicii insularilor, soarta elevilor din UK obligaţi să memorizeze imperiograma respectivă m-a înduioşat oarecum.

Itinerariul include vizitarea apartamentelor lui Henry VIII, bucătăriile dinastiei Tudor, camerele georgiene şi ale arhiepiscopului Wolsey, apartamentele reginelor şi ceea ce categoric nu trebuie ratat, “Renaissance Picture Gallery”.

În sala mare a palatului, unde pe vremuri se primeau ambasadorii, se află o tapiţerie imensă, al cărei subiect este strămoşul nostru Avraham participând la circumcizia fiului său Itzhak, considerată, de evrei cel puţin, ca prima operaţie de acest gen menţionată în zbuciumata istorie a poporului Israel.

Ne aşezăm pentru câteva minute pe unul din scaunele care înconjoară sala, privind uriaşa operă de artă şi reflectând la destinul urmaşilor lui Itzhak, în ultimele milenii care au trecut de atunci.

Cerberul sălii, îmbrăcat într-un costum de epocă, sesizează intenţia mea de imortalizare a operei şi-mi face cu arătătorul un semn internaţional de prohibiţie.

Continuăm traseul prin magazinul alăturat de suveniruri, de unde cumpărăm un pachet de cărţi de joc cu figurile regilor Angliei, pachet care stă nefolosit până azi, de teama comiterii involuntare a unei les-majestăţi…

Parcul care înconjoară palatul de la Hampton Court, gazonul, peluzele înflorite, statuile, copacii umbroşi şi vederea idilică spre lac sunt un minunat prilej de relaxare, pentru oricine evadează din atmosfera citadină a Londrei, în acest iulie canicular.

Pe una din laturile parcului ne apare în faţă renumitul “Hampton Court Maze”, un labirint vegetal renumit în întreaga lume, pe care însă, din prudenţă, evit să-l abordez. Decizia a fost luată atât datorită instrucţiunilor primite de la colegul meu, care anul trecut a avut probleme cu găsirea ieşirii, în ciuda voluminosului său ghid în limba rusă, cât şi a experienţei mele din copilărie, când vizionarea unei pelicule cu Stan şi Bran m-a făcut să am rezerve în legătură cu intrarea într-un asemenea labirint.

Este ora 4; vizităm bufetul în aer liber care la ora respectivă oferă doar cafea, ne luăm rămas bun de la Henry VIII cu cele şase neveste, traversăm podul peste Tamisa şi ne întoarcem la staţia de tren East Molesey, unde garnitura de Londra ne aşteaptă tristă pe peron.

Anunţul scandalos din gară, despre care v-am relatat la începutul capitolului, este complet irelevant pentru noi, deorece fiind familiari cu textul, am vizitat în prealabil facilităţile aflate pe teritoriul magnificei curţi a majestăţilor sale britanice…

Radio Londra

Vocea din căştile autobuzului etajat care face turul turistic al Londrei anunţă în ivrit că ne aflăm în faţa clădirii celebrului BBC

Informaţia respectivă activează acea porţiune din cerebrum unde este localizată memoria, aducând în actualitate informaţii stocate cu mulţi ani în urmă.

La vârsta de 6 ani, când frecventam o grădiniţă cu limba de predare germană în piaţa Hirsch din Braşov, am aflat de existenţa postului de radio Londra, de faptul că acesta este interzis de ascultat (în anii de tristă amintire ai războiului) precum şi că acest post a anunţat dezastrul armatei germane la Stalingrad şi ulterior debarcarea forţelor aliate în Franţa.

Chestia a fost confirmată când uriaşa hartă din Piaţa Sfatului, care marca cu steguleţe germane linia frontului, a dispărut fără urmă din vitrina unde fusese expusă.

La Braşov, unde tatăl meu presta muncă obligatorie, inclusiv curăţirea zăpezii, ajunsesem datorită deciziei autorităţilor din Ploieşti – unde locuiam – de a face ca oraşul să devină Judenrein.

După 23 august, revenind în Ploieşti, elev la şcoala primară şi membru în organizaţia Betar din acelaşi oraş, am înţeles rolul nefast al Londrei în problema Eretz-ului în anii premergători înfiinţării statului evreu şi m-am decis să trec postul de radio din capitala britanică pe lista celor răi…

În anii ’50, fiind băiat mare şi elev la şcoala medie tehnică, în ciuda faptului că participam la toate mitingurile contra imperialismului anglo-american, poziţia mea faţă de Londra s-a ameliorat. La un receptor de construcţie proprie, echipat cu două lămpi “ghindă”, ascultam bătăile de gong care anunţau emisiunea în limba română a postului de radio insular şi încercam să înţeleg ceva prin vacarmul de bruiaje emise în paralel de tânăra democraţie populară.

În anii studenţiei, ideea paralizantă că audiţia ilicită a posturilor occidentale de radio îmi poate afecta drumul spre diplomă, m-a făcut să-mi limitez sursele de informaţii exterioare exclusiv la revista sovietică “Timpuri Noi” (foarte interesanta), precum şi la publicaţiile franceze “L’Humanité” şi “Le Monde”, care se găseau uneori la chioşcurile de ziare.

În anii ’60 şi ulterior ’70, sursa principală de informaţii pentru toată populaţia aflată pe teritoriul României devenise postul de radio Europa Liberă şi practic am uitat de Radio Londra.

Trebuie să adaug, în legătură cu şefii mei din perioada respectivă (tipi subţiri şi umblaţi de altfel), că în iunie ’67 am fost invitat în biroul acestora, unde, fără comentarii, mi s-au pus pe masă, spre folosinţă temporară, nişte exemplare din “Paris Match”, unde războiul de şase zile era prezentat prin hărţi zi cu zi, inclusiv rezultatele finale ale acestuia, foarte diferite de cele citate în “Scânteia”, după oficiosul egiptean “Al Ahram”.

Relativ recent, televiziunile prin cablu au adus pe micul nostru ecran canalele BBC, având emisiuni total subiective în problema Orientului Mijlociu şi, cu părere de rău, am fost nevoit să reintroduc Radio Londra pe lista celor răi…

Pentru a evita orice interpretare greşită (sau politică, dacă vreţi) a celor scrise mai sus, doresc să precizez că listele mele cu buni şi răi sunt rezultatele unor păreri absolut subiective, se referă la BBC şi nu se referă în nici un caz la supuşii majestăţii sale, care s-au luptat în mod brav cu naziştii, încă pe vremea când fraţii noştri din Răsărit făceau pacte cu Ribbentropp, iar în aceeaşi perioadă, pe lângă radar, englezii au descoperit şi penicilina – medicament care m-a ajutat enorm, în perioadele cele mai grele ale vieţii…

Londra fără britanici?

Datorită profesiunii mele de inginer, în cursul susţinerii unor proiecte şi îndeosebi în timpul pauzelor de cafea sau de masă care au urmat, am avut ocazia să discut cu persoane de diverse naţionalităţi.

Acolo fiind încă, am conversat de exemplu cu ruşi, azeri, polonezi sau unguri, iar după alia, cu americani, italieni, suedezi sau chiar cu persoane calificate din state asiatice, tipi simpatici de altfel, dar pe care nu-i pot specifica aici, aceştia neconsiderând sănătos să se ştie că au de-a face cu israelieni…

Ei bine, cu toate astea, niciodată, dar absolut niciodată nu am avut de-a face cu englezi! Speram că această primă vizită la Londra va elimina această lacună din relaţiile mele internaţionale, dar nu a fost să fie aşa.

Ţinând seama că aglomeraţiile umane de pe Oxford sau Regent Street, din faţa Palatului Buckingham sau de pe podul Westminster erau formate numai din turişti, mare parte din ei japonezi, în mod practic nu am reuşit să întâlnesc englezi.

La aeroport, paşaportul mi-a fost controlat de un tip cu turban, şoferul taxiului de la firma Londoneză Nissim, care m-a transportat la hotel, era evident israelian, la fel şi tânărul suspectat pe nedrept ca escroc, de la care am cumpărat biletele la excelentul spectacol muzical “The King and I”.

Un biet om claustrat în biroul subteran al metroului, şi care pentru 12 sterline mi-a eliberat biletul săptămânal (valabil pentru toate mijloacele de transport urban), era indian, fata care făcea curat în camera de hotel era cehă, iar personalul de la recepţie era alcătuit dintr-un conglomerat etnic realmente cosmopolit…

În fine, băiatul de la supermarketul aflat în apropiere, de unde cumpăram pui fripţi cu un adaus delicios condimentat de cartofi prăjiţi şi fasole (la un preţ inferior produselor subsidiate din ţara noastră), tip considerat iniţial de provenienţă subcontinentală, m-a informat discret că este tamil din Sri-Lanka.

Este de asemenea regretabil că multitudinea de filme având ca subiect acţiuni de comando trimise de englezi în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în care indivizi curajoşi aruncă în aer uzine de rachete şi depozite de armament din Germania, sunt producţii californiene cu artişti în marea lor majoritate americani…

În acelaşi context, am fost afectat şi de faptul că cele mai intime probleme britanice, legate de secretul datei şi locului debarcării din ’44, precum şi aşa-numitul “England Spiel”, având ca obiect intoxicarea reciprocă a serviciilor de spionaj engleze şi germane, au fost publicate în cărţi categoric interesante, dar scrise de indivizi fără cetăţenie britanică…

Muzeul Victoria şi Albert

Muzeul “Victoria şi Albert” (sau pe scurt V&A) tezaurizează colecţii de arte frumoase din multe părţi ale lumii şi este categoric un punct obligatoriu de prezenţă pentru oricine vizitează Londra.

Deschis în 1852, cu intenţia lăudabilă de a educa pe cei ce muncesc şi de a inspira design-ul şi fabricaţia britanică, muzeul a fost mutat ulterior în clădirea actuală din South Kensington iar în 1899 Regina Victoria a pus piatra de fundaţie a părţii frontale a clădirii, şi lăcaşul de cultură a primit denumirea actuală.

Colecţiile includ nenumărate picturi, sculpturi, altare, mobile, bibelouri, lucrări în metal sau lemn, textile, fotografii şi ceramică. Provenienţa splendidelor obiecte este europeană, îndeosebi din Italia şi Germania, completate cu exponate din Japonia, Coreea, China şi din diferite ţări islamice.

În imensa sală cu sculpturi admirăm îndelung capodopera lui Canova, reprezentând cele trei fiice ale lui Jupiter, Aglaia, Euphrosyne şi Thalia, cunoscute publicului larg sub denumirea de “cele trei graţii”.

Superba statuie din marmură albă, considerată ca cea mai scumpă sculptură din lume (peste 7,5 milioane de lire sterline), are şi o istorie recentă, fiind cumpărată de Muzeul Getty din Los Angeles. Noroc că exportul graţioaselor surori a fost blocat de guvernul englez, iar muzeul V&A, împreună cu “National Galleries of Scotland”, au obţinut fondurile necesare de salvare a capodoperei, infirmând categoric miturile despre zgârcenia proverbială a scoţienilor…

În acest context trebuie să amintesc că, potrivit unei publicaţii obţinute în incinta muzeului, dl. Mark Jones, actualul director, în ciuda imenselor dificultăţi financiare cu care este confruntată instituţia, intenţionează să extindă clădirea cu o construcţie în formă de spirală, concepută de ex-israelianul Daniel Liebeskind.

Viitoarea faţadă a muzeului, datorită stilului mai puţin clasic, este controversată, fiind chiar considerată de nişte oponenţi din South Kensington (în minoritate, sper) drept o crimă împotriva bunului gust…

Personal sunt un simpatizant al celebrului arhitect care a realizat recent o foarte apreciată operă arhitecturală în Berlin, având ca obiect un muzeu despre evreii germani, precum şi una dintre cele mai bine cotate versiuni de reconstrucţie a Turnurilor Gemene din New York.

Interesant este că după o statistică recentă, V&A a fost vizitat de peste un milion de persoane pe an şi în consecinţă guvernul a subsidiat fiecare vizitator cu 24 de lire sterline, faţă de numai 5 lire sterline per capita la “National Portrait Gallery”, alt muzeu apreciat din capitala engleză, dar pe care nu am reuşit să-l vedem.

În interiorul muzeului era deschisă, în mod temporar, o expoziţie intitulată “Art Nouveau”, cu subtitlul “Esprit de la Belle Époque”. Sălile alocate acestui eveniment artistic au atras o mulţime de iubitori de artă, în marea lor majoritate cetăţeni britanici. Personal sunt un admirator al artei (ca şi al arhitecturii) realizate în perioada care face obiectul expoziţiei şi anume din 1880 până în 1914, astfel încât m-am alăturat în mod firesc frumoaselor vizitatoare şi erudiţilor însoţitori ai acestora, care la vernisajul expoziţiei au umplut sălile până la refuz.

Aubrey Beardsley, Louis Tiffany sau Edward Munch sunt câteva nume de reţinut din cadrul expoziţiei de pictură, care prezenta printre altele mobile, bibelouri, fluturi gigantici şi alte obiecte frumoase, inclusiv felinare şi intrări de metrou din perioada respectivă.

Deşi multitudinea de obiecte expuse în spaţiul V&A reprezintă un uimitor tezaur de artă pentru orice iubitor de frumos, surpriza noastră emoţională a fost ansamblul a două săli imense cu reproduceri după marile sculpturi ale lumii, denumite în engleză “casts”.

Realizate printr-un procedeu tehnic remarcabil, unele din aceste reproduceri au devenit mai valoroase decât lucrările originale deteriorate de vremuri ostile.

Într-una din săli, dominată de lucrările lui Michelangelo, se află printre altele statuia celebrului nostru monarh David, statuie a cărei versiune originală am admirat-o cu ani în urmă la Florenţa.

În cealaltă sală, celebra Columnă a lui Traian aminteşte victoriile militare ale romanilor asupra Daciei, care, deşi au avut loc cu mulţi ani în urmă (101-106 e.n.), trezesc în noi sentimente care se referă la primul capitol al vieţii noastre, petrecut în urmă cu ani pe teritoriul de referinţă a monumentului…

Coloana expusă aici este divizată în câteva segmente, înlesnind astfel examinarea sculpturilor reliefate pe o fâşie spirală, lungă de 200 de metri, a cărei lăţime creşte progresiv, ajungând în porţiunea superioară la 1,25 m.

Pe una din cele 23 de circumvoluţiuni ale basoreliefului încerc să identific figura puţin probabilă a unui străbunic din “Cohorta Judaica”, care, după surse neconfirmate până în prezent, ar fi trecut Dunărea spre Dacia Felix în perioada respectivă.

Dar revenim în prezent şi, după ce decidem o a doua vizită la acest muzeu, deschidem umbrelele şi ne îndreptăm spre staţia de autobuze, unde, cu uşurinţa pe care ţi-o oferă rutina a trei zile prin Londra, identific imediat pe tabela indicatoare numărul autobuzului care ne va transporta înapoi, spre Oxford Street…

Theodor Toivi