Vioara

Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte

Toate bat la poarta vieții,

Dar se scutur multe moarte.

Aceste versuri ale marelui nostru poet m-au urmărit toată viața. De tânăr, de la 11 ani, am bătut la poarta muzicii, dar încercările mele s-au sfârșit printr-un eșec zdrobitor. Mama n-a avut de unde să-mi ia o vioară. Locuiam la cămin şi direcția a pus mână de la mână şi mi-au adus o vioară. Cu ea m-am dus la conservatorul George Enescu din Iași, unde profesorul Pascu domnea suprem. El m-a luat la pian şi a lovit o clapă, BANG, s-a întors spre mine şi a zis:

– Repetă sunetul.

Am repetat BING.

– Încă o dată.

A lovit clapa şi din nou BANG, eu de colo BING. După mai multe încercări nereușite s-a întors spre mine şi a pronunțat sentința.

– Băiete, n-ai ureche muzicală absolută. Nu ești bun pentru vioară, cel mult vei zgâria la scripcă, la nunţi, asta vrei?

Am început să scâncesc:

– Nu vreau asta, vreau să cânt Paganini.

Profesorul Pascu a oftat.

– Ei, pentru asta nu ești bun. Ai nevoie de ureche absolută.

Nu m-a primit. Poarta conservatorului a rămas pentru mine pecetluită pe veci. Mi-am strâns vioara la piept şi împreună ne-am îndreptat spre cămin. Muzica a fost prima mea dragoste. În special îmi plăcea vioara. Mă duceam regulat să ascult concertele date de orchestra Doina Moldovei, care cânta la Teatrul Naţional, unde aveam intrare liberă, fiind angajat al teatrului. Ajuns la cămin m-am pus pe bocit şi am zăcut, fără să mă scol din pat, nici măcar la masă, de parcă aş fi avut friguri.

N-am putut însă să mă scufund pentru multă vreme în nenorocirea mea, pentru că într-un dormitor cu 60 de băieţi nu poți să te alinți şi să te ţii de o parte. Viața m-a luat val-vârtej şi m-a atras în mijlocul colegilor mei. Ei m-au compătimit cât m-au compătimit, pe urmă au uitat de mine şi s-au împrăștiat fiecare la treburile și la problemele lui.

Între timp, nu-mi amintesc cum, am dat de un muzicant, un rrom bătrân. El m-a luat în primire de milă şi mi-a dat lecții de vioară, pe gratis. Treaba a mers binișor. Bătrânul meu maestru nu era prea pretențios şi eu am dovedit mai mult voință decât talent. Până când am avansat la ceea ce a numit el “poziții”.

Atunci s-au întâmplat două nenorociri care au pus capăt sorţii mele de muzician. Întâi bunul meu maestru a murit. Pe urmă, într-o bună zi am lăsat vioara pe patul meu din cămin şi m-am dus la toaletă. Când m-am întors vioara era ferfeniță. Niște băieți s-au bătut între ei şi unul l-a trântit pe celălalt peste vioara mea. Eu eram de neconsolat, dar băieţii nu se sinchiseau prea mult, și așa îi tot înnebuneam cu exercițiile mele zilnice. După ce mă visasem pe scenă, concertând şi primind aplauzele şi adulația publicului, deodată m-am văzut orfan şi de maestrul meu şi de vioară. Cu timpul m-am resemnat cu gândul că decât muzician de mâna a doua, mai bine să fiu un ascultător de muzică de mâna întâi. Pentru că dacă toată lumea cântă, oare cine mai ascultă? Aşa filozofam eu în gândul meu, dar în inimă nu s-a stins dorul de a cânta. Dorul acesta m-a adus în sfârșit să-mi cumpăr – cu câteva lire – un fluier, halil în ebraică şi încet-încet am învățat să improvizez. Cânt destul de bine, cel puțin așa spun vecinii… Poate o dată voi acumula destul curaj şi mă voi încumeta să mă duc în parcul orașului ca să debutez pe o bancă, mai la umbră.

Îmi mai aduc aminte că în clasa a cincea cântam cu toții cântecul

Măi ciobane de la oi,

Măi ciobane, măi,

Bună-I brânza de la voi etc.

Învățătorul Vrânceanu se plimba prin clasă şi se apleca la fiecare bancă să asculte elevii. Când s-a apropiat şi de banca mea, s-a aplecat şi m-a ascultat o vreme îndelungată cum cântam. S-a îndreptat din șale şi mi-a zis:

– Tu nu cânta, mai bine taci.

Am tăcut, dar cu lacrimi în ochi. Îmi plăcea mult să cânt. Pesemene că de atunci mi s-a tras meteahna asta cu urechea.  

Moshe Yassur

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • Jack Chivo commented on May 17, 2019 Reply

    Am citit articolul cu placere, si cu un suras pe buze, deoarece sunt un afon muzical complect.

    Din pacate, nu am inteles nevoia de a il cita pe Eminescu, un anti-Semit feroce, care ne-a pangarit numele, si care era un dusman al evreilor!

    Parerea mea!!

    • Ivan G Klein commented on May 18, 2019 Reply

      Nefiind de părerea d. Chivo , mă alătur la alți doi știuți de mine – fostul Rabin șef Moșe Rosen ( mare admirator al lui Eminescu , dar opponent hotărît al publicării volumului XIII cu conținut antisemit ) – și desigur d. Yassur , autorul articolului . Oare adoptînd poziția d. Chivo nu ne-ar asemăna cu cei care aruncau în foc , neselectiv cărți de autori evrei ? Dacă prin absurd s-ar descoperi că cel care a inventat roata a fost antisemit , ar trebui ca evreii să n-o mai folosească ? Asta nu înseamnă că nu am deplină înțelegere pentru dorința supraviețuitorilor sosiți din lagăre să nu audă în Israel , muzică de Wagner .

  • Ivan G Klein commented on May 16, 2019 Reply

    Să-mi cînți cobzar , să-mi cînți ceva
    Să-mi cînți ce știi mai bine ….
    ÎN PROZĂ …. căci eu nu am ureche muzicală .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *