Era o zi caldă de iunie la Madeira. Într-o pauză a simpozionului am ieșit să fumez în liniște o țigară. În fața mea se afla un coleg care mă privea cu atenție. Precis vrea să întrebe ceva în legătura cu prezentarea mea foarte controversată, mi-am spus. S-a apropiat de mine. Era cam de vârsta mea, cu părul negru, cu o înfățișare mediteraneană. Mi-am aruncat privirea asupra ecusonului de pe pieptul lui și am știut că va urma o discuție interesantă.

– Ești din Israel? Din ce oraș? m-a întrebat. Eu sunt din Siria.

– Nobody is perfect, i-am răspuns în glumă. A izbucnit în râs.

– Ești primul israelian cu care vorbesc, nu avem voie să avem relații cu voi. Tu ai mai cunoscut alți sirieni?

I-am povestit de studenții mei din țările arabe din perioada cât eram asistent la Clinica de Boli Infecțioase din Cluj. Printre ei era și un sirian pe nume Murad. S-a căsătorit cu o colegă româncă și și-a terminat rezidența la Cluj. Ne-am reîntâlnit la Cluj la cinci ani după ce am emigrat în Israel și i-am cunoscut și familia. La banchetul festiv cu ocazia terminării facultății de medicină am fost invitat ca asitent preferat al unei grupe de studenți în care majoritatea erau palestinieni și toți știau de plecarea mea în Israel.

– Mă numesc Bassam și lucrez la o clinică de ortopedie din Damasc, s-a prezentat. M-am prezentat și eu.

L-am învitat la o cafea și spre surpriza mea a acceptat. Așezați pe o terasă cu privire la Oceanul Atlantic, cu ecusoanele pe piept, am atras foarte multe priviri curioase.

– Oamenii se uită foarte nedumeriți la noi, spuse Bassam.

– Te deranjează?

– Dimpotrivă, mă amuză.

– Nu sunt de acord cu maniera conservativă pe care ai sugerat-o, de a face operația pentru fracturile de femur abia patruzeci și opt de ore după traumatism, mi-a spus. N-am apucat să-i răspund, pentru că Dr Batistta, organizatorul congresului, ne-a chemat la cocteil.

– Hei, voi din Orientul Apropiat, sunteți invitați să ciocniți un pahar în cinstea organizatorilor. Lăsați tratativele pentru mai târziu, ne-a spus.

După terminarea festivității mi-a sugerat să ne plimbăm pe malul mării și am aceptat.

– Te-ai mirat că am băut șampanie?

– Nu, deloc.

– Știi, eu nu sunt religios.

– Spune-mi, a continuat Bassam, în 1967 (Războiul de Șase Zile) și în 1973 (Războiul de Iom Kipur) ai fost pe front?

– Nu, i-am răspuns. Am venit în Israel abia în 1987. Și tu?

– Eu sunt născut în 1967, eram copil pe vremea aceea. Tatăl meu a fost colonel și a luat parte la luptele de pe înălțimile Golan, mi-a răspuns el.

– Cei doi veri ai mei kibuțnici au fost și ei pe frontul de pe Golan, în ambele războaie.

– Crezi că o să fie vreodată pace între țările noastre? m-a întrebat Bassam.

– Va mai lua timp, i-am răspuns, dar așa cum Egiptul și Iordania au semnat un acord de pace cu Israelul, cred că mai devreme sau mai târziu Siria va proceda la fel. Unul din visurile mele este să ajung în România cu mașina, trecând prin Siria și cu această ocazie să ajung și la Damasc, i-am spus.

– Crezi că acest lucru se va întâmpla cu adevărat? m-a întrebat Bassam.

– Nu știu, i-am răspuns, dar sper.

Pe parcursul simpozionului am stat de vorbă de mai multe ori, spre marea bucurie a doctorului Batistta, care spunea glumind că primul pas spre pacea dintre Siria și Israel a fost făcut de către noi, Bassam și cu mine…

La despărțire ne-am dorit toate cele bune și am schimbat adrese de e-mail, cu toate că știam că nu le vom utiliza prea mult…

Au trecut cinci ani. Într-o zi, spre marea mea uimire am primit un e-mail de la Bassam. Mă informa că emigrase cu familia în Anglia și poate vom reuși să ne întâlnim. Nu am reușit, cu toate că am continuat să ne scriem.

Din păcate acordul de pace dintre Siria și Israel încă nu s-a semnat. În Siria a început războiul civil care continuă și în zilele noastre, cu o situație politică deosebit de complicată. Rezolvarea conflictului dintre țările noastre pare aproape imposibilă, ceea ce nu l-a împiedicat însă pe Bassam să-mi amintească visul de a trece prin Siria și chiar prin Damasc în drum spre România.

– Deocamdată nici eu nu mă pot întoarce în țara mea. Aștept vremuri mai bune, când amândoi vom putea să ajungem la Damasc. De fapt tu nici nu stai departe de orașul meu natal, ești la doi pași…

Andrei Schwartz

2.6.2019