Trop tard

Nu știu câți dintre cititorii acestei reviste, în special cei care au studiat literatura franceză din secolul XX, își amintesc de scriitorul și poetul comunist Vercors, născut Jean Bruller, din tată evreu din Ungaria Habsburgică. El adoptase acest nom de plume în amintirea eroilor de pe platoul Vercors, măcelăriți în iulie 1944 de către trupe de șoc naziste, ajutate, între altele, de două companii SS formate în întregime din voluntari originari din Rusia și Ucraina.

Mi-am reamintirit de acest eveniment tragic deoarece au trecut exact 50 de ani, din iunie 1969, de când directorul departamentului central de știri de la Europa Liberă, Nathan Kingsley m-a chemat în biroul lui și m-a întrebat cât de bine știu limba franceză.

“Excelent”, i-am răspuns, după care mi-a propus să plec în Franța, la Vercors, unde urma să aibă loc o mare ceremonie la aniversarea a 25 de ani de la revolta luptătorilor din Maquis împotriva trupelor de ocupație germane. Noi așteptam primul copil, dar abia în câteva luni, iar mama soției era deja la noi, deci nu aveam niciun motiv să refuz. Am acceptat propunerea și câteva săptămâni mai târziu eram în drum spre Vercors.

luptători în Maquis

Între timp am studiat istoria evenimentelor din 1944 și am aflat că această revoltă a fost un eșec total; fiecare participant îi blama pe ceilalți pentru dezastru. Luptătorii din Maquis îi acuzau pe Aliați că le-au aprobat acțiunea, fără să livreze însă ajutorul promis în armament, muniție, medicamente, telefoane de campanie și mai ales suportul aerian în fața superiorității evidente a armatei germane. La rândul lor, Aliații, în special Marea Britanie, se apărau, spunând că nu aprobaseră definitiv atacul, cerând mai mult timp de pregătire, dar rezistența locală s-a pripit și a declanșat acțiunea militară înainte de vreme.

După 75 de ani unii ar putea spune că trecutul nu mai contează, dar nimeni nu poate uita că peste 95% din luptătorii din Maquis, împreună cu cei care îi ajutau, au fost masacrați în câteva zile de trupele germane cu mult superioare, cu tancuri, avioane, artilerie grea și ușoară și cu soldați bine echipați și antrenați. Prizonierii au fost tratați cu sălbăticie mai ales de către “voluntarii” din Rusia și Ucraina, femeile violate, cu toții torturați și uciși fără milă, împotriva tuturor legilor internaționale privitoare la tratamentul prizonierilor de război. Foarte puțini luptători au reușit să se ascundă și să evite trupele inamice, în ciuda eforturilor naziștilor de a șterge orice urmă a atrocităților comise.

Revenind la schimbul de acuzații între rezistența franceză și Aliați, nu vreau să judec cine a avut dreptate, dar festivitatea mi-a oferit ocazia de a trăi un moment cu totul impresionant și neașteptat, pe care nu îl voi uita niciodată.

În ziua respectivă am ajuns din timp la locul evenimentului, având cu mine un tehnician de sunet de la redacția din Paris, un tânăr de vreo 25 de ani, foarte priceput. Am găsit acolo o tribună impozantă unde se aflau de acum câțiva miniștri, deputați, ofițeri superiori francezi și de la NATO, diplomați și alții, despre care nimeni nu știa de ce se aflau acolo, (ca de obicei în asemenea situații!)

Monumentul memorial de la Vercors

În fața tribunei erau multe rânduri de scaune pentru vizitatori, oaspeți, persoane locale; în apropierea tribunei era o masă destul de lungă pentru presă, de fapt cinci reporteri francezi și “omul” de la Europa Liberă cu tehnicianul lui.

Tribuna se umplea treptat. Între timp timp un domn de vreo 60 de ani, într-o uniforma veche dar bine întreținută, cu pieptul acoperit de medalii, s-a apropiat de noi, atras de magnetofonul nostru elvețian Nagra. Pe vremea aceea, din 1951 și până prin anii 90, Nagra era considerat magnetofonul cel mai avansat și mai reușit, fiind folosit de cele mai cunoscute stații de radio și de televiziune din lumea occidentală. Tehnicianul meu, foarte amabil, i-a explicat diferite amănunte tehnice. Se părea că domnul Fernand, cum ni s-a prezentat, era pasionat de electronică și înțelegea totul.

L-am întrebat la rândul meu dacă avea vreo legătură cu evenimentele din 1944 și după cum mă așteptam, am aflat că era unul din foștii partizani. Era născut și crescut acolo, iar înainte de război fusese ghid turistic, astfel încât cunoștea fiecare colină, fiecare drum, fiecare peșteră, fiecare colțișor al terenului, aproape fiecare pom sau tufiș! După zeci de ore de luptă împotriva unui inamic cu mult superior, timp în care “expediase” mai mulți naziști spre “o lume mai bună”, și-a dat seama că șansele lui de supraviețuire erau minime. De aceea s-a ascuns în locuri știute numai de el, schimbând locația din oră în oră, cu naziștii pe urmele lui. Până la urmă a reușit să ajungă într-un sat din apropiere și de acolo într-o gospodărie unde s-a ascuns într-o livadă. Acolo a așteptat trupele lui De Gaulle și s-a înrolat ca ofițer, luptând până la victoria împotriva Reichului. A mai rămas în armată ca ofițer și instructor până ce s-a pensionat.

Se pare că era foarte cunoscut, deoarece între timp numeroase persoane în uniforme asemănătoare, pline de medalii, s-au apropiat și l-au salutat cu respect. Când l-am întrebat de ce nu se urcă la tribună, mi-a răspuns că nu vrea să aibă de a face cu fanfaronii de acolo și preferă să stea alături de foștii lui camarazi.

În curând a început festivitatea, cu primarul orășelului vecin, ca de obicei în uniforma sa pompoasă, salutând oaspeții din Franța și de peste hotare. După aceea doi generali, unul din Franța și celălalt din Marea Britanie, au început să cânte osanale prieteniei veșnice dintre cele două popoare unite de sute de ani de un destin comun.

În acele momente s-a produs o comoție cu totul neașteptată, care mi-a rămas în memorie chiar și acum, după 50 de ani și m-a făcut să scriu rândurile de față.

În timp ce generalul britanic se pregătea să își încheie discursul, la orizont a apărut cu mare zgomot un grup de avioane RAF (Royal Air Force), patru bombardiere și opt avioane de vânătoare, coborând la o altitudine foarte joasă și clătinând aripile într-un salut militar. Toți cei prezenți au sărit în picioare, aplaudând oaspeții neașteptați, când noul meu cunoscut, Monsieur Fernand, s-a năpustit pe tribună, a smuls microfonul din mâna generalului englez, a ridicat un pumn încleștat și a strigat plin de furie la adresa aviatorilor britanici, într-o franceză cu accent local:

“Unde ați fost în 44, când vă așteptam???”

“25 ans trop tard!!!”… “25 ans trop tard!!!”… ”25 de ani prea târziu!!!”

Generalul francez s-a apropiat de Fernand, încercând să îl calmeze și i-a cerut microfonul ca să continue festivitatea. Fernand nu s-a opus. A coborât de pe tribună, îndreptându-se către micul Citroen cu care venise, dar când generalul englez a încercat să continue discursul, avioanele RAF au reapărut. Un alt veteran s-a ridicat în picioare, strigând la rândul lui:

“Trop tard, trop tard!!!… ”  

Tot mai mulți se alăturau cu același strigăt, până când mai toată lumea repeta “Trop tard… trop tard!!!”

Era clar că evenimentul fusese compromis. Încet-încet toți demnitarii au părăsit tribuna, unii cu discursurile pompoase încă în buzunar.

Revenind la hotel, tehnicianul mi-a facut o copie a benzii de magnetofon să o aduc la München.

A doua zi dimineața, înainte de a lua trenul spre casă, m-am uitat și în ziarele locale, și în cele din Paris, dar incidentul nu era pomenit nicăieri. Erau doar câteva cuvinte într-o publicație locală. Cred că înțelegeam motivul: francezii nu voiau să admită momentele penibile de deunăzi!

Ajuns la birou, am vorbit cu Nat și cu șeful meu direct, redactorul principal Iain Macdonald. Concluzia a fost să nu difuzăm nimic, mai ales că în acele zile tensiunile franco-americane erau foarte intense și nimeni nu voia să învenineze atmosfera.

Case closed, cum spun americanii.

***

De-a lungul anilor m-am gândit adesea la incidentul din Vercors și m-am întrebat de ce mă mai preocupă această întâmplare, când am fost de față și am relatat despre zeci de evenimente mult mai importante. Singura explicație este paralela dintre soarta acestor eroi măcelăriți așteptând în zadar ajutorul promis și între destinul poporului evreu, care a fost și el uitat de așa-zisele popoare civilizate în momentele cele mai tragice ale istoriei sale.

Cel puțin luptătorii din Maquis au murit cu arma în mână! Dacă evreii ar fi avut și ei măcar câteva arme…

Jack Chivo

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on June 22, 2019 Reply

    Un articol foarte bine scris şi binevenit. Acum, după 75 de ani, cine mai ştie de Maquis?!

  • Lucia Stoenescu commented on June 21, 2019 Reply

    Imi cer iertare: titlul correct este “Animale denaturate”. L-am citit demult, demult in copilarie. Citeam tot ce-mi cadea in mana… am si acum, infata imaginea copertii cu un cap de maimuta, din profil!

  • Lucia Stoenescu commented on June 21, 2019 Reply

    A scris si “Animale Bolnave”

  • Jack Chivo commented on June 21, 2019 Reply

    Draga Ivan,

    Sincer sa fiu, incerc dar nu inteleg comentariul, “Ce bine ar fi daca evreii din Diaspora neunitand trecutul si-ar intoarce privirile spre viitor.”

    Care viitor, si unde in Diaspora sau in Israel??

    • Ivan G Klein commented on June 22, 2019 Reply

      Gîndidu-se la viitor , o minoritate trebuie să ia în considerare că ea va fi partea mai afectată a societății cînd aceasta va fi într-o perioadă de “ down “ . Chemarea – în caz de nevoie –“ aux armes citoyens “ e de dorit să fie precedată de “ never again “ înțeles correct – Numai așa se va evita “ trop tard “ . Vezi și articolul meu din April 22 , 2017 , care are răspunsul la întrebare …. Filmul “ Le silence de la Mer “ ( 2004 ) merită a fi vizionat – youtube – fiind o creație cinematografică pentru idea din “ Tăcerea mării “ ( 1941 ) .

  • Ivan G Klein commented on June 21, 2019 Reply

    “ Cel puțin luptătorii din Maquis au murit cu arma în mână! Dacă evreii ar fi avut și ei măcar câteva arme…”
    Ce bine ar fi dacă evreii din Diaspora neuitînd trecutul și-ar întoarce privirile spre viitor . … Despre Vercors s-a scris o carte ( subțire ) cu totul deosebită – Tăcerea mării ( 1945 ) – după care s-a făcut un film cu totul deosebit – Le silence de la mer ( 2004 ) –

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *