„Sinaia” e un nume de fată…

Zilele trecute mă oprește pe stradă o doamnă.

         – Eu te cunosc de undeva, îmi spune, dar nu știu de unde.  (În ebraică, la fel ca în engleză, toată lumea e „per tu”, ceea ce face viața mult mai simplă.)

         Mă uit la ea întrebătoare.

         – Nu știu…

         – Pe mine mă cheamă Dafna.

         – Dafna…  Dafna…  Nu cumva Dafna Behar?

         – Ba da!

         – Nu te-am mai văzut de un secol!  Mai exact de la nunta ta.

         – Ehei, au trecut de atunci treizeci de ani…

        Dafna este fiica unei foste colege de serviciu, Matilda, Mati.  Dintre toate colegele ea mi-a fost cea mai dragă.  Am lucrat vreo zece ani în aceeași încăpere și ea îmi spunea, mai în glumă, mai în serios, că pe mine mă vede mai mult decât pe soțul ei…  Nu mi-a fost doar prietenă, m-a ajutat la nevoie, m-a învățat să cos, aș putea spune că mi-a ținut loc de mamă. 

Mati

La nunta Dafnei, pe care mi-o amintesc de parcă ar fi fost ieri, printre invitați se afla o tânără femeie îmbrăcată în straie tradiționale arabe.  Membrii familiei au primit-o ca pe o rudă apropiată.  A doua zi am întrebat-o pe Mati cine era arăboaica și am auzit o poveste cât se poate de neobișnuită. 

Povestea datează din 1956, din timpul războiului din Sinai – dar întregul adevăr a ieșit la lumină abia recent, când unul din participanți, generalul de brigadă în rezervă Aharon Lavran și-a publicat amintirile.  Pe baza lor a fost realizat filmul documentar Sinaia, o poveste încheiată https://www.youtube.com/watch?v=bpp8ABwWJjU 

         Războiul din 1956, cunoscut și sub numele de Operațiunea Sinai, a pornit la sfârșitul lui octombrie.  Israelul cerea încetarea atacurilor unităților egiptene fadaiun contra populației civile israeliene, precum și dreptul de a naviga prin Canalul Suez. 

         Din amintirile lui Aaron Lavran.

Aaron Lavran

În a doua zi a războiului am primit ordin să plec cu vreo zece soldați în două jeep-uri pentru a „curăța” drumul de la Eilat spre așezarea Temed din Sinai.  Drumul era practicabil, nu au fost ambuscade, a avut loc un singur incident.  La un moment dat am văzut la distanță un camion militar oprit, înconjurat de un grup de oameni.  Eram convinși că sunt soldați egipteni și am tras asupra lor.  Unii s-au adăpostit sub camion, alții s-au împrăștiat care încotro.  Când ne-am apropiat am descoperit că era un camion de-al nostru, abandonat, probabil avariat, iar oamenii din jur erau beduini.  Unul singur părea să fie soldat egiptean, așa că l-am luat prizonier.  

Înainte de a pleca am auzit de sub camion un plânset de copil.  M-am aplecat și din grămada de morți am scos un bebeluș, o fetiță beduină.  Mama ei era moartă, fetița era și ea rănită.  Doar nu era s-o lăsăm pradă fiarelor sălbatice!  Am luat-o cu noi în mașină, împreună cu prizonierul egiptean, ne-am întors la Eilat și am dus-o la spitalul de campanie.  Glonțul care îi omorâse mama o rănise și pe ea, dar rana nu era gravă.

Din interogatoriul prizonierului egiptean am aflat că el nu era soldat ci beduin, localnic.  Când a văzut camionul abandonat, s-a apropiat în speranța că va găsi… de mâncare.  Tot de la el am aflat că mama fetiței fusese o verișoară a lui.  Ar fi fost logic să o ia în grija lui, dar el a refuzat, zicând că nu poate s-o crească singur.  Deci ce era să facem cu fetița?  Până la urmă unul din medicii spitalului de campanie, dr Albert Behar a luat-o cu el la Ierusalim și-a dat numele de Sinaia, după locul unde a fost găsită.

Dr Albert Behar era soțul colegei mele Mati.

Pe Sinaia au internat-o întâi la spital și după ce s-a vindecat, au dat-o la creșă.  Dar încă de la început au îndrăgit-o.  Au vizitat-o în spital, de la creșă au luat-o acasă la început în week-end, apoi tot mai des.  Încet-încet Sinaia a devenit parte din familie; propria lor fetiță era convinsă că Sinaia e sora ei.

Mati şi Sinaia

Această situație a continuat timp de doi ani.  Totuși nu era corect ca o fetiță arabă să crească printre evrei.  Dr Behar i-a căutat o familie adoptivă arabă.  S-au găsit mulți care ar fi vrut să o adopte, dar el i-a preferat pe Fares Hamdan și pe soția lui, o pereche fără copii.  Fares Hamdan era un om înstărit, membru în Knesset și cetățean de frunte al orășelului Baqa el-Gharbiyye, lângă Hedera.  Se povestește că el a deschis prima grădiniță în orășel, special pentru Sinaia, care era obișnuită să meargă la grădiniță… 

Fares Hamdan

Dar pentru familia Behar despărțirea a fost foarte grea.  Au încercat să mențină legătura.  Dr Behar s-a dus în vizită la familia Hamdan ca să se asigure că fetiței îi merge bine.  Când l-a văzut, ea l-a întrebat nedumerită: „Tati, unde e mami?”, iar el abia a putut să-și stăpânească lacrimile.  De atunci legătura s-a întrerupt.

La familia Hamdan Sinaia a primit un nume arab – Sanaa.  Nici în continuare viața ei nu a fost lipsită de probleme.  Într-o așezare destul de mică, unde toți locuitorii se cunoșteau între ei, tatăl adoptiv s-a temut că Sinaia va afla de la ceilalți copii că e adoptată.  De aceea încă de la o vârstă fragedă a trimis-o la internat la Nazaret, de unde venea acasă numai o dată pe lună.  După Războiul de Șase Zile granița dintre Israel și Egipt a fost deschisă și rudele ei din Sinai, care auziseră unde se află, au venit să o ceară înapoi.  Sinaia povestește că nu avea voie să meargă nicăieri singură, de teamă să nu fie răpită.  Nici să meargă la Beer Șeva nu avea voie, pentru că acolo trăiau beduini.  Dar până la urmă soarta ei a fost să se căsătorească tocmai cu un beduin.

Dr Sliman A-Sanaa

Soțul ei, Dr Sliman A-Sanaa e beduin, dar nu e nomad.  Familia lui e stabilită într-o așezare de lângă Beer Șeva, iar el însuși este medic pediatru.  S-au cunoscut în 1977, prin corespondență.  Pentru ea a fost primul contact cu cineva din neamul ei.  Când s-au cunoscut, Sinaia i-a spus povestea ei, dar el o cunoștea deja, o auzise dela colegii lui de facultate. 

După ce s-au căsătorit, Sinaia (numită acum… Sanaa A-Sanaa!) l-a rugat s-o ajute să-și regăsească rudele de sânge.  Au plecat împreună în Sinai în căutarea familiei pierdute.  La fiecare tabără de beduini unde au poposit, povestea era cunoscută și au fost îndrumați spre tabăra familiei.  Sinaia și-a întâlnit pentru prima dată frații, surorile și chiar unchiul, fostul prizonier egiptean. 

La întoarcerea din Sinai au hotărât să-l caute pe Prof Behar.  (Între timp devenise profesor, șeful secției de patologie a spitalului Hadassah.)  Convorbirea telefonică, prima după atâta amar de ani, a fost foarte emoționantă, atât pentru Sinaia, cât și pentru familia Behar.  Soții A-Sanaa au venit la Ierusalim împreună cu fiica lor, care avea pe atunci vreo cinci ani.

         Povestește Dr Sliman A-Sanaa: Când am intrat, s-au repezit s-o strângă în brațe pe fetiță – le amintea de Sinaia la aceeași vârstă.  Abia mai târziu i s-au adresat mamei, adevărata Sinaia.  Am cunoscut-o atunci și pe fiica lor Riva, care e cu câțiva ani mai mare ca Sinaia.  Când tatăl ei s-a întors din război i-a spus „Uite, ți-am adus o surioară.”  Cele două fetițe au fost foarte apropiate.  Când am fost la ei, Riva a izbucnit în lacrimi și le-a reproșat părinților: „Mie mi-ați spus că e sora mea, dar când a plecat n-ați scos o vorbă!”  Așa a răbufnit durerea veche de treizeci de ani. 

După ce Sinaia a fost adoptată, cuplul a avut încă o fiică, Dafna

Dafna

         Povestește Dafna: În ziua în care trebuiau să vină eram cu toții foarte nervoși.  Ne învârteam prin casă și nu ne găseam locul.  Oare cum arată?  Ce fel de om a devenit?  Ce ne așteaptă?  A sunat, ușa s-a deschis și iat-o pe Sinaia cu fiica ei.  Fetița trebuie să fi semănat cu mama ei când era mică, pentru că mama a strâns-o în brațe, de parcă nu ar fi trecut atâția ani.  Apoi ne-am așezat să vorbim.  Deodată mama a dispărut și s-a întors cu un săculeț în care era o salbă.  Mama i-a dat-o Sinaiei, spunând că e salba găsită pe trupul neînsuflețit al mamei ei.  A păstrat-o pentru că știa că se vor reîntâlni într-o bună zi.  Sinaia a fost extrem de emoționată.

         Legătura dintre cele două familii se păstrează până în ziua de azi.  Sinaia și soțul ei au fost la nunta Dafnei, unde i-am cunoscut și eu.  Dar nu e vorba numai de petreceri.  Când Prof Behar a fost grav bolnav, internat la Hadassah, Sinaia și soțul ei au lăsat totul și au venit să-i stea alături.  La nevoie Dafna ar face exact același lucru pentru ei.

         Iar Sinaia, cu nepoții pe genunchi, spune plină de mândrie:  Am o fiică directoare de școală, fiul meu Haldun e fizioterapist, al doilea fiu, Hilal, studiază economia, iar cel mic e student în Iordania.  Fiica are trei copii, Haldun are o fiică pe nume Sinaia, iar Hilal are un fiu pe nume Omar.

Sinaia


         Povestea Sinaiei este tragică și totuși până la urmă ea a avut parte de o viață fericită, la care au contribuit atât salvatorii ei evrei, cât și părinții ei adoptivi arabi și desigur soțul și copiii ei. Poate că această poveste va ajuta la mai buna înțelegere între cele două popoare, pentru binele comun.  Cine știe?…

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

4 Comments

  • George Kun commented on June 25, 2019 Reply

    Foarte emotionanta povestea.

  • Veronica Rozenberg commented on June 22, 2019 Reply

    Dna.Hava Oren, Sunteti un om o femeie BOGATA, spun aceasta referindu ma la bogatia dvs ca la multitudinea experientelor de viata traite, a povestilor cu un continut variat si emotionant, nu odata, pentru ca le citesc de o vreme incoace, cuvantul si mai potrivit in ebraica ar fi Havaiot,. Inregistearea realitatilor din jur, cat sii trairile dvs, sunt ceea ce ma face sa spun cele dinainte.

  • Eva Grosz commented on June 21, 2019 Reply

    Ce poveste minunată !

  • Ivan G Klein commented on June 21, 2019 Reply

    Poveste veridică despre grozăvia războiului și despre un umanism care îți încălzește inima .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *