Am văzut recent premiera unui nou spectacol al TES și sper că va fi un mare succes. Desigur că la premieră spectacolul încă nu este rodat, adesea mai e nevoie de unele retușări. Dar și așa sunt sigură că „Scripcarul pe acoperiş” va ține afișul multe stagiuni. Nu sunt critic de teatru, dar pentru că am văzut acest spectacol de mai multe ori în locuri diferite, vă pot împărtăși părerile mele ca să vă conving să-l vedeți. Credeți-mă, merită.

Este un musical produs pentru prima dată în 1964 la New-York, dar este iubit și în ziua de azi. Garanția succesului este textul foarte bun, muzica și tot ce ține de un spectacol de care te bucuri că l-ai văzut și dorești să-l mai vezi de multe ori, ceea ce am și făcut.

Pornind de la piesa lui Șalom Aleichem Tevye der milichiger (Tevye lăptarul), autorii americani de pe Broadway, muzicienii și coreografii au creat un musical care se joacă și azi, după atâția ani, fără să plictisească publicul pretențios al marelui oraș unde nu lipsesc spectacolele bune. Filmul Fiddler on the Roof din 1971, regizat de Norman Jewison, a fost premiat cu Globul de aur și a primit mai multe nominalizări la premiul Oscar. Nici nu e de mirare, deoarece l-a avut ca actor principal pe Chaim Topol și au participat o serie de actori renumiți, binecunoscuți pe Broadway. L-am văzut în urmă cu vreo doi ani la postul TV Acasă.

Deși au trecut atâția ani de când nu mai am o legătură directă cu TES, mi-a rămas o mare dragoste pentru acest teatru. Multe spectacole le-am revăzut la nesfârșit, cunoșteam artiștii și regizorii, mă simțeam acolo „ca acasă”. Soțul meu s-a pensionat din teatru în momentul în care a fost adoptată propunerea ca o parte din spectacole să fie jucate în limba română, din lipsă de spectatori care să știe idiș. A fost un șoc, nu-mi puteam imagina cum va trăi fără teatru. Din nefericire soarta a hotărât – la scurt timp dup pensionare s-a îmbolnăvit. Și astfel, fără să vreau, m-am îndepărtat de teatru. TES are din ce în ce mai puține spectacole în limba idiș, iar eu mi-am pierdut obișnuința de a merge la teatru, spectacolele nefiind întotdeauna pe gustul meu.

Și iată-mă totuși la premiera „Scripcarul pe acoperiș”, spectacol pe care l-a văzut în engleză la New-York, în germană la Berlin și mai am și acum un disc vchi, de vinil, al spectacolului în idiș. Păcat că nu am văzut mult lăudatul spectacol de la Teatrul Regina Maria din Oradea, ale cărui turnee s-au bucurat de foarte mult succes.

Cel mai mult mi-a plăcut Scripcarul văzut în 1985 la Berlin, la Komische Oper, în plin RDG, când sălile erau umplute de cei care veneau din Berlinul de Vest, plătind bani buni pentru a trece granița la vestitul Checkpoint Charlie. Încă din anii 70 spectacolul era regizat de Walter Felsenstein, un regizor cunoscut și foarte apreciat, care făcea săli arhipline. Tevye a fost interpretat de Rudolf Asmus, iar Golde de Irmgard Arnold. Pe lângă decor, muzică autentică și coreografie de mare calitate, valoarea acestor artiști, vigoarea lor și intrarea lor în atmosfera celor scrise de Șalom Aleichem m-au entuziasmat. Pentru mine spectacolul văzut la Berlin a rămas până azi termenul de comparație pentru toate celealte variante. Nicio clipă nu m-a deranjat faptul că spectacolul era în limba germană; Tevye era perfect convingător în rolul evreului care se ceartă, mai bine zis discută „de la egal la egal” cu Dumnezeul lui.

Spectacolul din New-York mi-a plăcut în alt fel: Un muzical cu tematică veșnică, la fel ca toate scrierile lui Șalom Aleichem (romanul pe care se bazează textul l-am citit întâi în idiș, apoi și în limba română), The Fiddler on the Roof a fost un spectacol foarte american, ceea ce îi diminua într-o oarecare măsură autencitatea pe care am simțit-o la cel din Berlin. Poate că era doar impresia mea, după ce în decursul anilor am văzut piesa în repetate rânduri (întâi în 1952, la TES din Iași, în adaptarea lui Benno Popliker, cu muzica lui Bernard Segal și regia lui Izo Schapira și apoi la TES din București), dar mie mi-a fost destul de greu să mă adaptez la un Tevye care cântă și la toate personajele care dansează.

Și acum, după atâția ani, am acceptat cu plăcere invitația pe care mi-a făcut-o Andrei Munteanu la acest spectacol bazat pe textul admirabil al lui Șalom Aleichem. Eram curioasă să văd ce a realizat la TES acest tănâr regizor venit din Chișinău și care vorbește idiș. Cu toate că de obicei evit să ies în public, mi-am făcut această plăcere și am văzut spectacolul. Deși este „numai” un musical, nu este un spectacol ușor pentru un regizor, mai ales datorită numărului mare de participanți: actori care trebuie să și cânte, mulți dansatori și orchestră. Este un spectacol foarte costisitor, dar merită. Textul vorbit este în limba română – din păcate aceasta este soarta actuală a teatrului evreiesc în conițiile în care spectatorii nu știu idiș. Doar cântecele erau în idiș, cu traducera vizuală în română, dar mie mi-a făcut bine să mai aud totuși limba care mi-e atât de dragă și care îmi amintește de acel „acasă” trecut în veșnicie.

Nu vreau să ating acest subiect care merită un articol separat, poate că voi scrie despre el altă dată. Dar așa cum Caragiale este veșnic, așa și cele scrise de Șalom Aleichem sunt perene. Deși totul se petrece în târgușorul imaginar Anatevka, undeva în Ucraina, la începutul secolului XX, problemele umane, cele sociale și cele politice continuă să existe și azi, chiar dacă sub alt aspect. Discuția lui Tevye cu Dumnezeu, „DE CE M-AI ALES PE MINE?”, relația dintre părinți și copii, antisemitismul care continuă și poate chiar se accentuează acolo unde nu te aștepți, totul este în continuare valabil și mă tem că va mai fi încă multă vreme. Nu vreau să intru în subiectul spectacolului, mai bine vă las să-l descoperiți singuri.

Mi-au plăcut artiștii, deși când l-am văzut eu, Tevye (Claudiu Istodor) părea timorat de rol. În schimb Golde (Roxana Gutman) a fost minunată. Cele trei fiice ale lui Tevye, Țeitl (Teodora Păcurar), Hudl (Rusalina Bona) și Have (Ioana Repciuc) sunt artiste tinere, promițătoare, la fel și actorii care i-au jucat pe iubiții lor. Mi-a plăcut mult măcelarul, care a jucat dezinvolt și cu prestanță. O mare și plăcută surpriză a fost muzica live. Baletul l-am lăsat la urmă – era bun, dar prea rusesc pentru mine. Doar Scripcarul, cel care dă titlul întregii povești, mi s-a părut cam prea șters și nesemnificativ.

I-am mulțumit lui Andrei Munteanu pentru invitație și tot ce am scris aici i-am spus și lui. Oricum, sunt sigură că un cronicar de teatru va face o analiză adevărată a acestui spectacol. Eu am fost numai un spectator avizat.

Mi-a făcut o mare plăcere să văd sala plină și am auzit că și spectacole următoare s-au jucat cu casa închisă.

Am scris acest articol pentru cei care vin în București cu treburi sau ca turiști. Le recomand să vadă acest spectacol care le va face o mare plăcere, fie ei tineri sau bătrâni.

Mirjam Bercovici