În anul 1929 în Palestina aflată sub mandat britanic au avut loc niște atrocități cumplite, care au zguduit comunitatea evreiască din țară și au lichidat multe localități cu populație mixtă, evreiască și arabă, precum și unele localități evreiești aflate în vecinătatea celor arabe. Anul acesta la 23 august s-au împlinit 90 de ani de la izbucnirea acestor atrocități. În ebraică ele sunt cunoscute ca Meoraot Tarpat (Evenimentele din 1929, după calendarul evreiesc anul 5289, exprimat în litere ebraice תרפ”ט , tav-reiș-pei-tet, pronunțat pe scurt tarpat).  În engleză s-au numit Palestine riots of 1929 (Revolta din Palestina din 1929), iar în arabă Thawrat al-Buraq (Revolta Zidului Plângerii). Aceasta demonstrează o dată mai mult că întotdeauna se poate găsi un pretext legat de Zidul Plângerii și de Muntele Templului. Tendința de a-i învinui pe evrei de o așa-zisă dorință de a cuceri Muntele Templului există de peste o sută de ani

Problemele au început în 1928, de Iom Kipur, când evreii din Ierusalim s-au adunat la rugăciune pe esplanada din fața Zidului Plângerii și au pus niște paravane care delimitau zone separate pentru bărbați și pentru femei, ceea ce contravenea statu-quo otoman rămas în vigoare. A doua zi poliția engleză le-a îndepărtat. Li s-au alăturat tineri arabi care țipau „Moarte evreilor”. Bineînțeles că evreii s-au opus. Treptat conflictul s-a extins, primind și un aspect religios. A apărut o caricatură cu un steag evreiesc pe Cupola Stâncii. Muftiul Ierusalimului, Haj Amin al Husseini (care, câțiva ani mai târziu, îl vizita pe Hitler la Berlin cu intenția de a colabora cu el la exterminarea evreilor din Palestina) a declarat că evreii vor să cucerească muntele. Istoria se repetă! În 1929, în ziua de 9 Av (care în acel an cădea pe 15 august), evreii au manifestat pentru libertate de cult la Zidul Plângerii. A doua zi, în 16 august, era ziua de naștere a Profetului Mahomed. Arabii din moscheea Al-Aksa au ars cărțile de rugăciune și obiectele de cult de la Zidul Plângerii.

Guvernatorul britanic, John Chancellor, era în vacanță în Anglia. Îl înlocuia secretarul de stat Harry Luke. Acesta era un evreu convertit care îi ura profund pe evrei. El a minimalizat intenționat importanța celor întâmplate, așa încât atacurile asupra evreilor au continuat și zilele următoare. El le-a propus liderilor evrei și arabi să negocieze, însă negocierile au fost fără rezultat. Vineri 23 august, arabii din satele de lângă Ierusalim au venit la rugăciune în moscheile de pe Muntele Templului înarmați cu unelte agricole și cu cuțite. Evreii și-au închis magazinele. Arabii s-au năpustit asupr evreilor, au înjunghiat, au violat femei și au jefuit tot ce au întâlnit în cale. Au fost atacate majoritatea cartierelor din oraș: Mea Șearim, Bait VaGan, Bet HaKerem, Talpiot, Ramat Rahel și spitalul Misgav Ladach. Arabii au încercat să blocheze chiar șoseaua spre Tel Aviv. Luke i-a cerut lui Haj Amin al Husseini să-și calmeze oamenii, dar al Husseini a întețit focul. A doua zi violența s-a răspândit în toată țara.

Să vedem pe scurt cauzele care au adus la masacrele din 1929. Deceniul al doilea al secolului XX a fost cel mai calm din cei 150 de ani de reînnoire a comunității evreiești din Israel. În 1920-21 au fost atacuri asupra evreilor în câteva orașe, mai ales la Iafo, după care au urmat încă opt ani de liniște, timp în care lumea trecea printr-o criză economică catastrofală. În acești ani, populația evreiască din Palestina aproape că s-a dublat, ajungând în 1929 la aproximativ 160,000. În urma anilor pașnici, populația evreiască a fost luată prin surprindere de evenimente. În toată țara nu erau mai mult de 60-70 de polițiști. Hebron, un oraș cu mii de locuitori, avea doi polițiști! Fiind și perioadă de vacanță, situația era și mai gravă. Armata britanică lipsea cu desăvârșire, erau doar câțiva studenți de la Oxford, proaspăt recrutați, care nu faceau față. Aviația fiind încă la începuturi, întăriri puteau fi aduse doar cu vaporul, ceea ce ar fi durat vreo zece zile. Organizațiile paramilitare evreiești, ca de exemplu Hagana, erau noi și încă nu funcționau bine. Totul era pregătit pentru un dezastru.

Rezultatele au fost într-adevăr dezastruoase. În numai șase zile au fost uciși 133 de evrei și răniți 339, un număr foarte semnificativ pentru o populație de 160,000.

Orașe în care au avut loc masacre

Cel mai cunoscut a fost masacrul din Hebron, unde au pierit 67 de evrei dintr-o populație de câteva sute. Evreii, care trăiau aici încă de pe vremea regelui David, cu câteva scurte întreruperi, au fost evacuați. Câteva familii s-au întors, dar au fost din nou evacuate. Comunitatea din Hebron a fost restabilită abia după Războiul de Șase Zile. Astăzi stau în oraș câteva sute de evrei și încă câteva mii în orașul alăturat, Kiriat Arba. Statul Israel a comemorat 90 de ani de la dispariția vechii comunități evreiești din oraș și renașterea ei în ultimii ani. Au participat toți liderii Israelului, iar Beniamin Netaniahu a vizitat pentru prima oară orașul Hebron în calitate de premier.

Un alt oraș important de unde evreii au fost evacuați și nu s-au mai întors nici până astăzi este Gaza. Nu mulți știu că și aici exista o comunitate veche de sute de ani. Când au început atacurile, evreii s-au refugiat într-un hotel, apoi au fost duși la Tel Aviv și nu s-au mai întors decât pentru a-și recupera bunurile.

Unele orașe precum Iafo, Haifa, Țfat (Safed), Ramla, Akko (Acra) și-au păstrat caraterul mixt în ciuda violenței. Dar în multe locuri ori au plecat evreii de frica arabilor – cum a fost la Șhem (Nablus), Jenin, Tulkarem, ori au fugit arabii în timpul Războiului de Independență, de teama răzbunării evreilor pentru masacrul din 1929. Așezări precum Beer Tuvia, Kfar Malal, Hartuv, Moța și multe altele sunt astăzi locuite numai de evrei.

Familia Maklef

O mențiune specială merită povestea familiei Maklef din satul Moța (astăzi mai degrabă un cartier la intrarea în Ierusalim). Capul familiei venise în Palestina în 1882, în cadrul primului val de imigrație. Era o familie numeroasă, ramificată, cu mulți copii. Pe atunci Moța era un sat cu o populație mixtă și destul de izolat. În ziua tragicelor evenimente, arabii din sat au atacat membrii familiei cu cuțite, topoare, furci și au început să-i măcelărească. Unul din fiii mai mari a găsit un cal și o pușcă și a fugit din infern, reușind să-și salveze și doi frați mai mici, pe Mordechai și pe Sara.

Cu 20 de ani mai târziu Mordechai Maklef a devenit cel de al treilea și cel mai tânăr șef de stat major al armatei israeliene. În perioada de după Războiul de Independență, sub conducerea sa au fost consolidate unitățile armatei abia înființate. Tot el a înființat batalionul 101 al parașutiștilor, în fruntea căruia se afla renumitul Ariel Șaron, pe atunci maior.

Ce putem învăța?

Se pune întrebarea dacă evenimentele tragice din 1929 sunt „punctul zero” de unde a pornit conflictul dintre evrei și arabi, respectiv dintre israelieni și palestinieni. Mulți specialiști sunt de această părere. Adevărul este însă că el a început cu mult înainte. Dovadă este lista oficială a celor căzuți în acest conflict, iar ea începe în 1860. Prima victimă a fost Aharon Herșler, în vârstă de 23 de ani. El făcea parte din primul grup stabilit în afara zidurilor Ierusalimului și a fost omorât de arabi.

Un lucru trebuie să le fie clar tuturor, indiferent de apartenența politică. Acest conflict nu a început nici în 1967, odată cu Războiul de Șase Zile, nici în 1948, odată cu înființarea statului Israel și este puțin probabil că se va termina odată cu retragerea din teritoriile ocupate, după sloganului „două state pentru două popoare”. Din păcate el are rădăcini mult mai adânci. Putem numai să sperăm că se va găsi cândva o soluție bună pentru ambele părți!

Asher Shafrir