De ce nu am rămas în Canada

Când ne-am întors din deportare, rudele noastre din Montreal și din Los Angeles ne-au făcut prima ofertă de a ne mijloci o eventuală emigrare. Cred că părinții ar fi fost de acord, dar eu, care începusem chiar la 1 Mai 1945 anul I la facultatea de medicină la Iași și eram îndrăgostită până peste cap de viitorul meu soț, nici nu voiam să aud, mai ales că speram că și în România sfârșitul războiului va aduce o lume nouă. De altfel nici nu mă simțeam în stare să iau încă o dată totul de la capăt. Mai mult, aveam impresia că rudele nu erau chiar atât de entuziasmate de venirea noastră. Oricum, de continuarea studiilor nu putea fi vorba. Ei ne-au avertizat că în caz că vom reuși să emigrăm, urma mai întâi să lucrez și să-mi susțin sigură cheltuielile pentru învățătură. Sora mea mai tânără încă nu avea dreptul de decizie. Până la urmă, cu mii de mulțumiri, familia a refuzat oferta. Poate că am fi preferat Israelul, dar el încă nu exista ca stat și mărturisesc că pe mine nici această idee nu mă atrăgea, dar e adevărat că nici nu prea știam despre ce era vorba. M-am apucat serios să recuperez anii de învățătură pierduți. Am reușit de bine-de rău să fac ultimele două clase de liceu într-un an, am început medicina la Iași și în 1947 m-am tranferat la IMF București, m-am căsătorit și din dragoste, dar și pentru a obține buletinul necesar transferului.

O nouă ocazie de a vorbi despre emigrare, de astă dată în Israel, a fost la începutul anilor 50, când a survenit primul val masiv de emigrări. Inițial el a fost susținut și de CDE (Comitetul Democrat Evreiesc, o extindere a PCR). Atât părinții cât și socrii mei, care stătea la Botoșani, ar fi vrut să amigreze, la fel ca foarte mulți evrei din întreaga țară. Dar noi, copiii, care ne credeam deștepți, ne-am opus și astfel au ratat și ei și noi această ocazie. Mai târziu nu am mai discutat despre această eventualitate și în cele din urmă, în anii 80, am rămas singurul medic evreu din spitalul Fundeni. Cred că am mai scris despre asta într-un alt articol. Că am regretat și că mai regret și acum, asta e altă poveste.

Ce m-a determinat să scriu acest articol? Recent prin intermediul revistei Baabel am reușit să reiau legătura cu fiul unei verișoare din Montreal. El plecase din România la vârsta de 15-16 ani; eu îl cunoșteam încă de mic din București. L-am revăzut când a revenit să-și regăsească colega de liceu din București și să se însoare cu ea. Apoi ne-am întâlnit la Montreal. Este un om împlinit cu doi copii, de meserie avocat și soția ingineră cu un servici bun.

După decesul soțului meu, la începutul anilor 90, la a doua mea vizită în Canada, mi-a făcut oferta de a rămâne acolo. El avea experiență în probleme de emigrație și m-ar fi putut ajuta. Vechile mele argumente împotriva emigrației nu mai erau valabile pentru că atunci nu mai lucram și aș fi putut beneficia de ajutorul oferit. Și totuși am refuzat din nou oferta. Nepotul s-a supărat rău de tot și a refuzat orice comunicare ulterioară cu mine. Totuși eu continuam să-i redirecționez revista Baabel și m-a bucurat că într-o zi el a reacționat și astfel am reluat legătura cu el. (Este vorba de articolul despre familia Celaru.)

Poate că a avut dreptate să se supere pe mine. Dar între timp cunoscusem mai îndeaproape toate rudele – încă cinci veri, toți foarte de treabă, fiecare dintre ei cu mulți copii. Mi-am dat seama că mi-ar fi fost foarte greu să mă integrez în familia din Montreal. E adevărat că pe vremea aceea se putea deja călători în vest, ar fi fost posibilă o perioadă de încercare, dar am dorit să fiu cinstită cu mine însămi și mai ales cu ei. Nu aveam nimic să le reproșez, dar ei erau altfel. Ei erau și mai sunt și acum foarte religioși și de fapt nu aveam nimic comun cu ei, doar rudenia de sânge. Poate că prin intermediul nepotului de care am pomenit m-aș fi putut apropia de ei, dar el era mult mai tânăr și avea problemele lui. Nu pot afirma că eu nu sunt credicioasă, dar credința mea este altfel și în niciun caz dogmatică ca a lor. Din numeroasele exemple pe care ei mi le-au oferit involuntar am ales câteva, ca să-mi justific mie însămi propria atitudine.

Am asistat la o Bar Mițva care a durat trei zile, cu sute de invitați. Aproape tot acest timp a fost petrecut în sinagogă, cu mese rituale și cu rugăciuni îndelungate, care mi-au pus la grea încercare nervii și chiar credința. De fapt în plin Montreal ei trăiesc ca într-un ghetou, numai între evrei, relații exterioare fiind numai cele de afaceri. Acolo locuiesc, acolo au prieteni, acolo sunt magazinele de unde se aprovizionează, acolo ei sunt acasă. Dar tot acolo am simțit pe pielea mea neplăcerea pe care i-am provocat-o unei verișoare, de altfel foarte darnică și simpatică, când am pus din greșeală sticla du lapte pe masa care era pentru carne și ea a hotărât că trebuie să o facă din nou kașer cu cărbuni încinși. Nu mai văzusem așa ceva niciodată, nici chiar la bunici. Tot ea, în loc de perucă purta tot timpul în casă o bască și avea o colecție în cel puțin zece culori. Mai cinstită ar fi fost o basma, a fost reacția mea imediată.

Astfel de lucruri „mărunte” și nesemnificative m-au determinat atunci să refuz o ofertă tentantă, într-un moment când am rămas singură și poate de acolo aș fi putut oferi și fiicei mele, pe atunci încă sănătoasă, o altă perspectivă de viață. Excursiile la Montreal mi-au plăcut, am cunoscut rudele, dar m-am întors la București, chiar dacă nici aici nu mă simt „acasă”.

Rudele din California, deși ne-au vizitat, n-au mai încercat încă o dată să ne convingă să emigrăm.

Dar eu am spus NU la încă o încercare din partea soțului prietenei mele din copilărie, decedată în 1996. El mi-a oferit să ne unim cele două singurătăți, a lui și a mea, și să mă stabilesc  în Israel, fără nicio dificultate, fără griji materiale, cu posibilități de a trăi o viață de doamnă, călătorii, etc. Fiica mea nu mai era în viață și totuși eu nu am reușit să mă dezlipesc de casa mea, de cărțile mele care vor ajunge cândva în cel mai bun caz la un anticariat, de România, cea care nu m-a vrut, m-a alungat și eu tot m-am întors „acasă”, la lucrurile mele vechi, cunoscute și iubite. Aici cel puțin sper că acum, la bătrânețe, sunt propria mea stăpână și mă pot comporta cum cred eu, fără să dau socoteală nimănui.

Da, sunt „o babă buclucașă”, știți pe cine-l pastișez.

Mirjam Bercovici

București, 29.10. 2019 

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on November 4, 2019 Reply

    Doamna Mirjam,

    Sunteti in izvor nesecat de trairi si intamplari, relatate cu sinceritate si naturalete.
    Despre problema emigrarii au scris doua persoane pe care le citez, una dintre ele a fost Vera Calin, in remarcabilul sau roman Tarziu, urmat de un al doilea volum mai subtirel
    Post-scriptum. Însemnări 1997-2002
    Cealalta persoana, care a scris despre emigratie este Prof. emeritus la Brown University, Sanda Golopentia, fiica lui Anton Golopentia si profesoarei mele de romana din clasele a patra si a cincea, la scoala 150, Bucuresti, Stefania Golopentia.

    Si inca ceva:
    Am observat in repetate randuri, poate in modul cel mai exacerbat in Israel, la populatia venita din fosta Uniune Sovietica, dupa 1990, sau poate si mai tarziu. O serie de evrei care nu au avut aproape nici in clin, nici in maneca cu religia, deodata au devenit fanatici.
    In ceea ce priveste America de nord, USA sau Canada, netraind intr-o comunitate, fiind relativ izolati, fara prieteni si fara relatii umane profunde, necesitatea de socializare, probabil mai putin in anii Facebook-ului, si mai mult in trecut, i-a facut pe evrei sa se simta atrasi de miscari religioase, fanatice uneori, ca de ex. Habad, sau altele, care activeaza destul de mult in tarile continentului american.

  • Ivan G Klein commented on November 4, 2019 Reply

    E foarte ciudată legătura noastră cu lucrurile materiale – parcă le transferăm parte din sufletul nostru .

  • Mila Barak commented on November 1, 2019 Reply

    Povestea vietii doamnei Miriam Bercovici nu te poate lasa rece. Trist si in acelasi timp atit de lesne de inteles. Important e ca fiecare sa fie impacat cu decizile pe care le-a luat pe parcursul vietii. Chiar daca uneori regretabile. Suntem cu totii doar oameni. Dea domnul sa aiba parte de inca citiva ani buni.

  • GBM commented on October 31, 2019 Reply

    Se spune că evreului trebuie să-i fie foarte, foarte rău ca să-și ia sacul/valiza și să-și schimbe domiciliul/orașul/țara.
    Probabil că acest precept e foarte adevărat pentru foarte multă lume. Altminteri cum poți înțelege îndărătnicia evreului european de a rămâne în niște locuri care devin pe zi ce trece din ce in ce mai periculoase….
    Se pare că istoria se repetă.
    GBM

    • Veronica Rozenberg commented on November 4, 2019 Reply

      Personal cred ca motivul plecarii in zilele noastre este legat de interese personale si nu de aceea ca ii este cuiva rau, sau bine.

      Evreului insa i se poate aplica, atunci si acum, zicala latina
      UBI BENE IBI PATRIA !!

      Din pacate…si chiar daca nu e generalizabil !

  • Nicole Sima commented on October 31, 2019 Reply

    „Buclucașă” poate, dar nu „babă”. Asta este părerea mea, dar și a fiicei și nepoatei mele de 11 ani.
    Noi ne bucurăm că nu ai ales să emigrezi, pentru că astfel putem profita direct de înțelepciunea și dragostea pe care ni le oferi.

  • Roza Arsene Brumfeld commented on October 31, 2019 Reply

    Atat de sensibil relatarea atat de bine cunoscuta si traita si de noi : hotararea de plecare definitiv din tara.
    Starea de crispare si de nesiguranta.
    Incepand cu depunerea actelor la militia Morarilor
    Bucuria libertatii adevarate,
    Imi trezesc amintiri de neuitat.
    Multumim Mirjam!
    Oare va mai aduceti aminte de momentul plecarii spre Eretz Israel?

  • Eva Grosz commented on October 31, 2019 Reply

    Doamna Miriam Bercovici fiecare scriere care vă aparține, vine din suflet și este autentică . De fapt tăria unor oameni nu se evidențiază întotdeauna prin emigrarea dintr-un loc în altul, ci din contra, prin capacitatea de a rămâne în același loc.

  • George Kun commented on October 31, 2019 Reply

    Fiecare emigrare e individuala si nu este pentru toti.Cred ca principiul “mai bine sa faci ceva si apoi sa regreti decat sa regreti pe o viata ca n-ai facut-o mi se potriveste mie, cu siguranta. Indrazneala e mai buna decat frica de esec. Dar toti avem tabuurile noastre.Eu aproape ca m-am insurat in Franta dar familia era prea religioasa pentru gustul meu. Oricum atat pentru d-voastra cat si pentru mine n-am ales cel putin cu niste povestiri bune pentru Baabel.😄

  • IVAN TRUTER commented on October 31, 2019 Reply

    Emigrarea sau “ramanerea”in alta tara nu este o chestiune simpla.
    Depinde ce simti,ce raspunderi si obligatii ai in tara ta,precum si modul cum vezi viitorul tau si al familiei in tara de adoptie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *