Când ne-am întors din deportare, rudele noastre din Montreal și din Los Angeles ne-au făcut prima ofertă de a ne mijloci o eventuală emigrare. Cred că părinții ar fi fost de acord, dar eu, care începusem chiar la 1 Mai 1945 anul I la facultatea de medicină la Iași și eram îndrăgostită până peste cap de viitorul meu soț, nici nu voiam să aud, mai ales că speram că și în România sfârșitul războiului va aduce o lume nouă. De altfel nici nu mă simțeam în stare să iau încă o dată totul de la capăt. Mai mult, aveam impresia că rudele nu erau chiar atât de entuziasmate de venirea noastră. Oricum, de continuarea studiilor nu putea fi vorba. Ei ne-au avertizat că în caz că vom reuși să emigrăm, urma mai întâi să lucrez și să-mi susțin sigură cheltuielile pentru învățătură. Sora mea mai tânără încă nu avea dreptul de decizie. Până la urmă, cu mii de mulțumiri, familia a refuzat oferta. Poate că am fi preferat Israelul, dar el încă nu exista ca stat și mărturisesc că pe mine nici această idee nu mă atrăgea, dar e adevărat că nici nu prea știam despre ce era vorba. M-am apucat serios să recuperez anii de învățătură pierduți. Am reușit de bine-de rău să fac ultimele două clase de liceu într-un an, am început medicina la Iași și în 1947 m-am tranferat la IMF București, m-am căsătorit și din dragoste, dar și pentru a obține buletinul necesar transferului.

O nouă ocazie de a vorbi despre emigrare, de astă dată în Israel, a fost la începutul anilor 50, când a survenit primul val masiv de emigrări. Inițial el a fost susținut și de CDE (Comitetul Democrat Evreiesc, o extindere a PCR). Atât părinții cât și socrii mei, care stătea la Botoșani, ar fi vrut să amigreze, la fel ca foarte mulți evrei din întreaga țară. Dar noi, copiii, care ne credeam deștepți, ne-am opus și astfel au ratat și ei și noi această ocazie. Mai târziu nu am mai discutat despre această eventualitate și în cele din urmă, în anii 80, am rămas singurul medic evreu din spitalul Fundeni. Cred că am mai scris despre asta într-un alt articol. Că am regretat și că mai regret și acum, asta e altă poveste.

Ce m-a determinat să scriu acest articol? Recent prin intermediul revistei Baabel am reușit să reiau legătura cu fiul unei verișoare din Montreal. El plecase din România la vârsta de 15-16 ani; eu îl cunoșteam încă de mic din București. L-am revăzut când a revenit să-și regăsească colega de liceu din București și să se însoare cu ea. Apoi ne-am întâlnit la Montreal. Este un om împlinit cu doi copii, de meserie avocat și soția ingineră cu un servici bun.

După decesul soțului meu, la începutul anilor 90, la a doua mea vizită în Canada, mi-a făcut oferta de a rămâne acolo. El avea experiență în probleme de emigrație și m-ar fi putut ajuta. Vechile mele argumente împotriva emigrației nu mai erau valabile pentru că atunci nu mai lucram și aș fi putut beneficia de ajutorul oferit. Și totuși am refuzat din nou oferta. Nepotul s-a supărat rău de tot și a refuzat orice comunicare ulterioară cu mine. Totuși eu continuam să-i redirecționez revista Baabel și m-a bucurat că într-o zi el a reacționat și astfel am reluat legătura cu el. (Este vorba de articolul despre familia Celaru.)

Poate că a avut dreptate să se supere pe mine. Dar între timp cunoscusem mai îndeaproape toate rudele – încă cinci veri, toți foarte de treabă, fiecare dintre ei cu mulți copii. Mi-am dat seama că mi-ar fi fost foarte greu să mă integrez în familia din Montreal. E adevărat că pe vremea aceea se putea deja călători în vest, ar fi fost posibilă o perioadă de încercare, dar am dorit să fiu cinstită cu mine însămi și mai ales cu ei. Nu aveam nimic să le reproșez, dar ei erau altfel. Ei erau și mai sunt și acum foarte religioși și de fapt nu aveam nimic comun cu ei, doar rudenia de sânge. Poate că prin intermediul nepotului de care am pomenit m-aș fi putut apropia de ei, dar el era mult mai tânăr și avea problemele lui. Nu pot afirma că eu nu sunt credicioasă, dar credința mea este altfel și în niciun caz dogmatică ca a lor. Din numeroasele exemple pe care ei mi le-au oferit involuntar am ales câteva, ca să-mi justific mie însămi propria atitudine.

Am asistat la o Bar Mițva care a durat trei zile, cu sute de invitați. Aproape tot acest timp a fost petrecut în sinagogă, cu mese rituale și cu rugăciuni îndelungate, care mi-au pus la grea încercare nervii și chiar credința. De fapt în plin Montreal ei trăiesc ca într-un ghetou, numai între evrei, relații exterioare fiind numai cele de afaceri. Acolo locuiesc, acolo au prieteni, acolo sunt magazinele de unde se aprovizionează, acolo ei sunt acasă. Dar tot acolo am simțit pe pielea mea neplăcerea pe care i-am provocat-o unei verișoare, de altfel foarte darnică și simpatică, când am pus din greșeală sticla du lapte pe masa care era pentru carne și ea a hotărât că trebuie să o facă din nou kașer cu cărbuni încinși. Nu mai văzusem așa ceva niciodată, nici chiar la bunici. Tot ea, în loc de perucă purta tot timpul în casă o bască și avea o colecție în cel puțin zece culori. Mai cinstită ar fi fost o basma, a fost reacția mea imediată.

Astfel de lucruri „mărunte” și nesemnificative m-au determinat atunci să refuz o ofertă tentantă, într-un moment când am rămas singură și poate de acolo aș fi putut oferi și fiicei mele, pe atunci încă sănătoasă, o altă perspectivă de viață. Excursiile la Montreal mi-au plăcut, am cunoscut rudele, dar m-am întors la București, chiar dacă nici aici nu mă simt „acasă”.

Rudele din California, deși ne-au vizitat, n-au mai încercat încă o dată să ne convingă să emigrăm.

Dar eu am spus NU la încă o încercare din partea soțului prietenei mele din copilărie, decedată în 1996. El mi-a oferit să ne unim cele două singurătăți, a lui și a mea, și să mă stabilesc  în Israel, fără nicio dificultate, fără griji materiale, cu posibilități de a trăi o viață de doamnă, călătorii, etc. Fiica mea nu mai era în viață și totuși eu nu am reușit să mă dezlipesc de casa mea, de cărțile mele care vor ajunge cândva în cel mai bun caz la un anticariat, de România, cea care nu m-a vrut, m-a alungat și eu tot m-am întors „acasă”, la lucrurile mele vechi, cunoscute și iubite. Aici cel puțin sper că acum, la bătrânețe, sunt propria mea stăpână și mă pot comporta cum cred eu, fără să dau socoteală nimănui.

Da, sunt „o babă buclucașă”, știți pe cine-l pastișez.

Mirjam Bercovici

București, 29.10. 2019