On revient toujours à son premier amour (Sau întoarcerea fiului rătăcitor)

Mai întotdeauna, când e vorba de o personalitate importantă, indiferent de domeniu, dar controversată în ceea ce privește viața personală, se aud voci care propun să se facă distincție între aportul individului la bunăstarea sau progresul societății și aspecte ale vieții sale care (în ochii multora) nu-i fac cinste.

Trebuie să mărturisesc că personal, de-a lungul vremii am dezvoltat o atitudine cu totul schizofrenică cu privire la cel care a contribuit mai mult ca alții la cinematogafia americană și mondială, Woody Allen.

De zeci de ani îi urmăresc filmele și m-am entuziasmat nu de puține ori de modul său de a prezenta aspectele umane, ale vieții de toate zilele, prelucrate în mai toate filmele sale, dar mai ales de originalitatea și inventivitatea prezente în fiecare peliculă.

Și de ce să nu mărturisesc, am fost întotdeauna interesat de modul în care evreul american a apărut în filmele sale, mascat sau evident???. De fapt e vorba de un tip special de evreu american, acela care a rămas în Diaspora și pe care nimeni nu-l poate scoate de acolo, pentru că (o parafrază, bineînțeles) poți scoate evreul din Diaspora făcându-l cetățean american cu toate drepturile, dar nu poți scoate Diaspora din evreu!

Eroul ”clasic” al filmelor lui Allen e cel ce nu se poate adapta la vicisitudinile realității de zi cu zi, simțindu-se veșnic în pericol, pregătindu-se pentru ce poate fi mai rău, posedând un ”survival kit”, pentru că nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla.

Acesta e intelectualul ratat, bărbatul care eșuează în viața conjugală, dar care se simte în stare să dea sfaturi oricui, de parcă el ar fi posesorul succesului absolut în viață. Aceasta e femeia neurotică, aflată mai tot timpul între două tendințe, fidelitatea și dorința de aventură.

Dar pe lângă toate acestea, sau deasupra tuturor acestor elemente care caracterizează filmele sale, Woody Allen este un produs al New Yorkului. N-am numărat, dar am senzația că cel puțin jumătate din filmele sale din perioada ”americană” (va urma explicația acestei expresii în ghilimele) se petrec în orașul devenit de mulți ani emblema Americii. De fapt greșesc, nu în New York, ci în Manhattan! Acela e perimetrul său, acolo locuiesc eroii săi, acolo au loc aventurile amoroase, aproape toate un eșec, acolo își plasează acțiunea filmelor sale, pe cerul Manhattanului apare mama sa, puțin timp după deces, pentru a-i pune sub semnul întrebării alegerea partenerei de viață.

Dacă nu filmez în cartierul meu, totul devine teribil de plictisitor…”

Ba mai mult, în unele filme pare foarte clar că unul din eroi, dacă nu cel principal, este de fapt o oglindă a regizorului: aceleași probleme, aceeași dorință de a-i fi recunoscute meritele, aceleași angoase.

Și câte angoase!!

Allen admite cu ușurință că îi este frică de cancer, de câini (vă spune ceva?!), de moarte, de microbi, de aproape orice: ”mi-e frică de întuneric și devin suspicios la lumină”.

O scenă de film, devenită celebră de-a lungul anilor, îl reprezintă pe eroul principal (de fapt Allen însuși, dar jucat de un alt actor) ieșind din cabinetul medicului de familie, țopăind într-un picior, fericit că e sănătos tun. Dar după o clipă se dezmeticește: ”…sănătos, dar până când??!!”

Istoria filmelor sale nu începe cu New Yorkul.

Woody Allen a început ca stand up-ist, a scris glume pentru alții și primul său film (l-am văzut la mai puțin de un an de la emigrarea mea în Israel), a fost pseudocomedia What’s up, Tiger Lily? (1966), un film japonez căruia i-a schimbat dialogurile, transformându-l într-o poveste de spionaj, în care eroii căutau secretul rețetei… salatei de ouă!

De atunci Allen a realizat cam 50 de filme, de toate genurile, în multe a jucat și el, și toate (până în anul 2005) filmate în Statele Unite.

Exasperat de atitudinea studiourilor americane și de lipsa de apreciere a ”oficialităților” Hollywoodului, dar mai ales de absurda situație provocată de lipsa de atenție (trei filme au fost propuse, dar niciunul nu a primit premiul Oscar) Allen s-a mutat în Europa:

”Studiourile americane, în goană după bani, nu sunt interesate să facă filme bune, nu că s-ar opune, dar cel mai important scop e banul. Ele doresc filme care costă 100 milioane, dar care aduc imediat 500 milioane. Personal sunt fericit să lucrez la Londra, unde m-am întors la modul liberal de creativitate cu care eram obișnuit pe vremuri”.

În Europa meritele sale au fost imediat recunoscute, el primind premiul la Cannes pentru întreaga sa creație cinematografică.

Așa a început o perioadă de aproximativ zece ani, ”divorț” autoimpus, dar care l-a împins să realizeze o serie de filme foarte bine primite pe bătrânul continent.

Nu că ar fi uitat America. De-a lungul acelor ani i-a încurajat pe cineaștii americani să continue să facă filme, mai ales după tragedia din 11 septembrie.

Dar el a rămas în Europa, a făcut filme la Londra, Paris, Barcelona, Veneția, Roma.

Scopul lui nu era de a face avere (”în viața mea am făcut mai mulți bani din proprietăți imobiliare decât din filme!”), căuta doar libertatea de exprimare, așa cum își dorește orice om de artă, fără să se aservească intereselor pecuniare ale producătorilor.

Acolo, în Europa, i s-a spus: ”noi dorim să faci filme și de aceea noi îți procurăm fondurile necesare. Dar noi nu dorim să ne iei drept bănci care dau bani și vor profit. Noi vrem să citim scenariul, să știm cine sunt actorii… Această poziție mi s-a părut mai mult decât rezonabilă, deci am plecat în Europa”.

În vederea scrierii acestor note am revăzut lista de filme realizate în Europa: opt filme în toți acești ani de ”exil”, șase filmate în Europa, două în Statele Unite, dar  pe coasta de Vest. În niciunul acțiunea nu se petrece la New York!

Dar anul acesta autoexliarea a luat sfârșit, cel puțin pentru moment.

S-a întors la New York (”n-am fost plecat, deci nu m-am întors”, aceasta a fost reacția sa la reapariția în Manhattan), și a realizat ultimul său film: O zi ploioasă la New York.

Am văzut filmul acum vreo zece zile. Nimic special. Încă un film. Și totuși are ceva deosebit.

De această dată perimetrul acțiunii s-a restrâns în mod simțitor. Nu e New Yorkul cel mare, nu e nici măcar întregul Manhattan, ci doar o mică porțiune din el. Așa de mică, încât la un momentul dat am avut senzația că acțiunea se petrece la… Buhuși, orășelul copilăriei mele!! Eroul, un fel de Woody Allen foarte tânăr, se întâlnește pe stradă cu toată lumea, cu prieteni din copilărie, cu unchiul și mătușa, cu sora unei foste iubite din adolescență, așa cum se întâmplă când urbea are doar o singură stradă principală.

Totul se învârte în jurul lui Central Park, diversele evenimente au loc unul lână celălalt, doar rareori e nevoie de un taxi.

Am auzit și am citit destule critici la adresa acestui ultim film și nimic nu mi se pare exagerat: un scenariu banal, personaje deja cunoscute și întâlnite în alte filme… Dar de fapt mie mi s-a părut că filmul e produsul nostalgiei, o dorință acutizată de reîntoarcere, ”acolo”, în cartierul lui, pe străzile pe care le cunoaște dintotdeauna, chiar dacă mulți din cei cu care a conviețuit au dispărut.

Oare asta înseamnă că Woody Allen, unul din cei mai cunoscuți cinici din lumea de azi, posedă și sentimente?!

Mai mult ca sigur.

Doar el e cel care a declarat că o autobiografie conține doar sentimente și nicidecum fapte!

Doar el e cel care, de dragul sentimentelor, și-a transformat fiul (Ronan) în propriul său cumnat, căsătorindu-se cu sora vitregă a acestuia.

Doar el e cel care niciodată, niciodată, nu și-a mai văzut propriile sale filme după ce au fost prezentate publicului, ca un părinte care se dezice complet de copiii lui, odată ajunși la vârsta maturității.

Orice s-ar spune despre el, Woody Allen este o ființă curioasă. Nu doar pentru că viața sa personală e plină de scandaluri, nu pentru că nu a posedat niciodată un calculator, toată corespondența sa electronică fiind purtată eminamente de secretarele și asistenții săi.

Woody Allen este un om curios, pentru că personalitatea lui este un amestec de contraste, de treceri de la o stare de spirit la alta (așa e descris de cei care-l cunosc bine), pentru că știe să critice Israelul, fără să știe prea multe despre această țară (și din câte știu – poate greșesc! – nu ne-a vizitat niciodată).

De aici atitudinea mea de schizofrenic atunci când mă gândesc la el.

Și ce?!

Pentru mine Woody Allen este un cineast peste ale cărui realizări nu poți trece. În el mă revăd, mă recunosc și mă identific cu el în ce privește sfârșitul (singurul lucru sigur în viață).

Pentru nimic în lume nu doresc să devin nemuritor prin filmele mele. Ceea ce doresc e foarte simplu: să nu mor!!

Dar nici nu poți să-l crezi în tot ce spune. De exemplu:

„Singurul meu regret este că nu sunt altcineva!!”

Și asta pentru simplul motiv că Woody Allen a demonstrat și încă demonstrează, în tot ce a făcut și face, că e foarte mulțumit cu cine este și că în niciun caz nu ar fi dispus să-și schimbe viața și identitatea cu ale altcuiva.

Sau poate da??!!

Răspunsul la această dilemă va rămâne secretul vieții lui.

Gabriel Ben Meron

12 Comments

  • Rose commented on November 9, 2019 Reply

    exceptional Gaby si eu il iubesc tare mult

  • gabriel ben meron commented on November 4, 2019 Reply

    Si iata inca un comentariu trimis pe adresa mea electronica, si pentru care am primit acordul de a-l transfera aici. El vine de la o superba intelectuala si arhitecta, stabilita de mult la Madrid.
    Iata textul:

    A mi tambien me gusta Woody Allen, dar nu chiar toate filmele lui m-au
    impresionat la fel de mult. Vreau sa-ti aduc aminte ca aici in Spania se
    bucura de mult succes, acum cativa ani i-a fost acordat premiul “El
    Principe de Asturias”, un fel de Nobel spaniol, care cuprinde o mare
    diversitate de discipline, arta, sport, stiinta, activitati sociale,
    etc. Festivitatea are loc in fiecare an in Oviedo, un oras incantator
    din nordul Spaniei, capitala principatului de Asturia. W.A. a fost f.
    impresionat si de oras si de primire si ca atare a decis sa realizeze
    filme in tara asta. Primul a fost acel Vicky, Cristina , Barcelona si
    mai nou vara asta si-a petrecut-o in San Sebastian, un alt oras “con
    encanto” din nord, de data asta en el Pais Vasco. Acolo in fiecare an
    are loc un festival de film international si W.A. ii face un fel de
    omagiu in noul sau film, care s-ar numi Rifki´s Festival, titlul
    provizoriu si care nu stiu cand va apare pe ecrane…E vorba de o
    pereche de americani care vine la acest festival spaniol si care sunt
    deviati in aventuri sentimentale, fiecare in felul sau….

    Articolul tau e fff interesant Gaby G si mi-a facut mare placere sa-l
    citesc.

    Flory

  • gabriel ben meron commented on November 4, 2019 Reply

    Iata ce am primit zilele trecute de la o buna prietena si fosta colega. I-am cerut permisiunea sa copiez textul la rubrica comentarii si asta am si facut
    GBM

    Formidabilă această revistă!
    Multumesc că mi-ai trimis-o!
    Bineînţeles că am citit întâi comentariul tău despre năzdrăvanul de Woody Allen! Savuros! Tu chiar meriţi acea DIPLOMA promisă, ai în sânge umorul. Am descoperit că UMORUL este CREDINŢA ta! Si te pot asigura că eşti pe calea cea mai bună aşa cum de fapt şi tu ştii! (dar sper să te bucuri că există cineva care îţi confirmă acest fapt).
    Am citit si articolul lui Dorel Toivi, soţul dragei mele Sanda cu care eram prietenă şi vecină la…Ploieşti. Excepţional şi textul lui, te rog spune-i doar dacă îl vezi ”pe viu”.
    Doamne, dar ce curent de sinceritate străbate în revista asta!
    După ce am citit textul lui Mirjam Bercovici (cred că e cam de ”seama” noastră, nu?), am simţit că doresc foarte mult să mă întâlnesc cu scumpa de ea. Şi eu am fost la…Montreal şi …şi…, dar, la fel ca şi ea (deşi din motive diametral opuse) n-am rămas în Canada…(bineînţeles că nu regret, aşa cum nici ea nu regretă, ci e împlinită pe meleagurile natale).

    Cu drag,
    Roxana Cristian

  • iosi commented on November 2, 2019 Reply

    poate pot trece drept ignorant sau pur si simplu tampit’ dar pentru mine numele WOODY ALLEN este sinonim cu boicotul impus in Israel lui Richard Wagner.Fiti convinsi ca doar o scanteiere a destinului a facut ca inca multe alte milioane de indivizi nu i-a facut sa fie cineasti,poeti sau scriitori de geniu,Vreau sa spun ca nu s-ar fi produs niciun cataclism daca dl,allen s-ar fi ocupat de orice altceva.

    • Andrea Ghiţă commented on November 2, 2019 Reply

      Stimate d-le Iosi, logica Dvs. mă depăşeşte, dar sunt convinsă că dacă Woody Allen s-ar fi ocupat de altceva decât de film, ar fi fost o mare pierdere pentru cinematografia americană a veacului XX.

    • Eva Grosz commented on November 2, 2019 Reply

      E vreo legătură între Woody Allen și Wagner ? Prima oară aud. Woody Allen e un evreu ,unul din cei mai mari cineaști pe care i-a avut cinematografia. Wagner este un compozitor german care are importanța lui în istoria muzicii, dar a fost unul din propagatorii teoriilor naziste. Operele lui Wagner au ca teme legendele și mitologia germane din care rolurile ating un cult al personalității, pe când Woody Allen se referă la omul de toate zilele, frustrat, nesigur, lăsat pe seama valurilor comediei și tragediei umane. Un mare talent !

    • gabriel ben meron commented on November 3, 2019 Reply

      O adevarata saritura peste cal!!
      Cum zice românul?Nici în clin nici în mâneca…..
      GBM

  • Mila Barak commented on November 1, 2019 Reply

    Bravo, un rezumat succint dar clar si pentru cine nu a urmarit indaproape evolutia lui Woody Alllen. Poate te reprofilezi pe critica de arta?

    • GBM commented on November 1, 2019 Reply

      Iata o ideie pentru cea a noua decada a vietii mele extrauterine….
      Merci!
      GBM

  • Tiberiu Ezri commented on October 31, 2019 Reply

    O excelenta si foarte realista descriere a acestui geniu adeseori neinteles si subapreciat.

  • GBM commented on October 31, 2019 Reply

    Mulțumesc!
    De altfel recunoști filmele lui Woody Allen (printre multe alte semnalmente specifice), datorită prezentării de la început, întotdeauna pe fond negru, și muzicii de jazz, se pare având ca explicație faptul că el cântă la instrumente de suflat.
    GBM

  • Eva Grosz commented on October 31, 2019 Reply

    Woody Allen este și unul din preferații mei regizori de filme. Pentru mine este un om genial, cu un umor ieșit din comun și o viziune asupra vieții satirică – înțelegătoare , de parcă ar spune : cine sunt eu să judec pe alții ?
    S-a întâmplat să văd și eu filmul O zi ploioasă la New York . Ce mi-a plăcut în acest film ? Multe . Să încep de la fondul muzical. În tot cursul filmului o muzică de jazz clasică , nu zgomotoasă , care produce o ambianță plăcută aparte de toate filmele contemporane. Și în contrast cu însăși acțiunea tot mai încurcată a filmului , tipic Woody Alleniană. Unde NIMENI nu este ceea ce pare a fi . Genial , mereu genial ! M-a bucurat articolul !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *