„Istoria începe la Sumer” – aceasta era până nu demult ideea general acceptată.  Și totuși pe teritoriul României s-au găsit urme de scriere poate și mai vechi, încă din neolitic: tăblițele de la Tărtăria.  

Sunt trei tăblițe de lut înscrise cu diferite simboluri, găsite în județul Alba.  Inscripții asemănătoare, aparținând unei civilizații neolitice comune, au mai fost găsite și în Ungaria, Serbia și Bulgaria, dar cele de la Tărtăria par să fie cele mai vechi, datând de prin 5300 î.e.n., deci ar fi cea mai veche scriere a omenirii, cu 1000 de ani înaintea celei sumeriene! Toate aceste inscripții sunt foarte scurte și datorită numărului redus de semne, ele încă nu au putut fi descifrate.  Nici măcar nu se știe dacă este scriere propriu-zisă sau proto-scriere.  Din păcate atât autenticitatea cât și datarea tăblițelor de la Tărtăria au fost contestate.  Nefiind specialistă în domeniu, nu pot să-mi dau cu părerea.  În orice caz dacă primele tăblițe sumeriene au marcat începutul unei civilizații care s-a dezvoltat timp de milenii, lăsând nenumărate mărturii scrise, aici este vorba doar de câteva inscripții izolate.  Societatea locală a cunoscut cu adevărat scrisul abia în epoca romană.

Cum scriau romanii, asta știe toată lumea: foloseau alfabetul latin, ceea ce numim azi „literele mari de tipar”. Dar de fapt acestea erau numai pentru inscripții oficiale pe monumente, pe monede… Pentru uzul curent (scrisori, notițe, etc.) aveau și o scriere cursivă, „de mână”.  Aceasta este mai puțin cunoscută pentru că, fiind scrisă pe materiale perisabile, s-au păstrat foarte puține exemple.  De obicei se scria pe tăblițe cerate, care erau apoi „reciclate”: erau încălzite, ceara se topea și se netezea, iar tăblița era refolosită.  Totuși s-au găsit și scrisori scrise cu cerneală pe scândurele subțiri. 

Literele arătau cam așa:

Scrisul de mână era destul de neciteț, romanii înșiși abia se descurcau, mai ales că forma literelor nu era standardizată, existau diferite variante și fiecare scria mai mult sau mai puțin cum voia.  Cu timpul, literele latine „de mână” au suferit un număr de transformări, ajungând prin scolul al IX-lea să semene cu „literele mici de tipar” pe care le folosim în ziua de azi:

După retragerea stăpânirii romane nu se știe dacă societatea era literată și cum scria; documente nu se cunosc.  Dimitrie Cantemir susținea că în Moldova s-ar fi folosit la început alfabetul latin, dar Alexandru cel Bun ar fi dat poruncă să se ardă toate cărțile și să se introducă alfabetul chirilic, ca o măsură de apărare împotriva tendințelor expansioniste ale catolicismului.  Atât timp cât nu există documente, această teorie este greu de demonstrat.  Clar este că odată cu adoptarea religiei ortodoxe prin intermediul slavilor, limba folosită în biserică și în scrierile bisericești a fost cea slavonă, scrisă cu alfabetul chirilic, care se baza pe cel grec.  Iar dacă educația se făcea în limba slavonă, nu este de mirare că pentru scrierea limbii române s-a folost tot alfabetul chirilic, singurul pe care lumea îl cunoștea.  Dar cum limba română are și sunete care nu există în limba slavonă, s-au adăugat unele litere speciale.  Ca urmare, scrierea cu alfabetul chirilic românesc ni se pare azi cam ciudată, chiar și celor care cunosc limba rusă.

Așa va fi arătat ceaslovul din care a învățat Ion Creangă la școala primară.

Această stare de lucruri s-a menținut din Evul Mediu și până în 1862, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a hotărât trecerea la alfabetul latin, dar legea propusă de el nu a făcut decât să confirme o stare care exista deja. Trecerea treptată la alfabetul latin a început mult mai devreme, odată cu ideile Școlii Ardelene.  Treptat s-a introdus un alfabet de tranziție, care consta atât din litere chirilice cât și din litere latine.  Un exemplu este Proclamația de la Islaz (1848) unde apar litere latine pentru a, e, i, o, d, m, n, z.

O imagine mărită poate fi accesată deschizând link-ul: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6e/Proclama%C5%A3ia_de_la_Islaz_%281848%29.jpg

 (Interesant este articolul 21: Emancipația Izraeliților și drepturi politice pentru ori-ce compatrioți de altă credință!)

Îmi amintesc că am văzut la un muzeu un document al vremii, un formular tipărit cu litere chirilice și completat de mână cu litere latine.  Mi s-a părut ciudat.  Aș fi crezut că formularele vechi se pot înlocui de pe o zi pe alta, pe când educația unei întregi generații durează mult mai mult.  Din contră!  Predarea alfabetului latin în școli a început cu vreo zece ani înaintea decretului, pe când tipografiile nu au reușit să țină pasul cu schimbările.  Iar pentru scrierile bisericești, alfabetul chirilic a fost folosit până la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

În zilele noastre în România se folosește alfabetul latin dar… cine a trecut în ultima vreme prin județele secuiești va fi observat poate încă un fel de scriere.  Este alfabetul maghiar vechi, care în ultimii ani a redevenit „la modă” – el apare în nume de localități, de străzi.  Un exemplu l-am fotografiat astă-vară la Gheorgheni.

 Unii îl numesc „rune ungurești”, pentru că prin forma lor literele amintesc de runele germanice, dar asemănarea e întâmplătoare și rezultă numai din faptul că în ambele cazuri unealta de scris era cuțitul, literele fiind crestate pe răboj sau scrijelite în piatră.  Secuii îl numesc rovásírás – de unde au intrat în limba română cuvintele „răvaș” și „răboj”.  Se presupune că ungurii au adus cu ei alfabetul din Asia, unde a ajuns odată cu cucerirea persană, originea lui fiind până la urmă… tot alfabetul proto-sinaitic!  În orice caz după ce s-au creștinat, după anul 1000, alfabetul tradițional a fost înlocuit treptat de cel latin, el mai fiind păstrat doar de secui. 

 Cu cele 45 de litere ale sale, una pentru fiecare sunet, alfabetul este perfect adaptat limbii maghiare, eliminând nevoia de a folosi diacritice și grupuri de litere pentru un singur sunet.  De aceea sunt unii care ar vrea să-l reintroducă în folosință.  Nu știu dacă translatorii de la Uniunea Europeană vor fi încântați…

Hava Oren