Răsfoind o agendă telefonică de-acum 20 de ani

Un cititor al revistei Baabel a menționat ironic numărul mare al amintirilor, rememorărilor pe care le publicăm. Nu înțeleg ce rău este să alegi un astfel de subiect, fiecăruia dintre noi ne place să evocăm niște clipe frumoase sau mai puțin frumoase din viața noastră și să le împărtășim cititorilor în ideea că le va plăcea sau îi va interesa. Sigur, se întâmplă și contrariul, deși rareori, așa cum s-a văzut din reacția cititorului menționat.

Și mie mi s-a întâmplat să mai aștern în Baabel câteva rânduri cu amintiri, nu prea des, fiindcă îmi place să trăiesc în prezent. Am o prietenă din copilărie, am fost colege de clasă, de grup de prieteni, de petreceri la liceu și amintirile ei se învârt în jurul anilor de școală. Bănuiesc că mai are și altele, dar ele nu mi-au fost povestite. Nu spun că le resping în totalitate, dar nici nu simt vreun atașament special pentru anii de adolescență. În plus, când am plecat de acasă (mai ales că voiam să plec în lumea mare) și când mi-am format o altă viață, eram prea tânără ca să plâng după acești ani.

Dar zilele trecute, când făceam ordine într-un dulap, ceea ce mi se întâmplă rar din lipsă de timp, am dat de un carnețel, o agendă telefonică veche de peste 20 de ani. Însemnările din ea – nu erau numai numere de telefon – mi-au făcut plăcere, amintindu-mi de o epocă frumoasă, interesantă și plină de entuziasm din viața mea. N-aș putea spune că ar fi fost entuziasmul tinereții, nu mai eram chiar atât de tânără cum mă consideram. Sigur că am avut și motive să mă întristez, deoarece dădeam de nume care nu mai există, prieteni și cunoștințe care au plecat dintre noi și de care m-au legat niște episoade pline de evenimente. Dar nu despre asta voiam să povestesc.

Agenda mi-a evocat un capitol din cariera mea, despre care pot afirma că s-a apropiat de ceea ce mi-am imaginat eu când am ales cariera de jurnalist. Bineînțeles era după 1989 – până atunci eram o mare anonimă printre redactorii de la Agerpres – când am ajuns la un cotidian, considerat atunci unul dintre cele mai bune. În sfârșit, eram într-un loc unde îmi apărea semnătura!!! Poate că alții sunt modești sau indiferenți și nu-i interesează acest aspect, dar mie îmi păsa și eram foarte mândră când lumea începea să afle cine sunt sau îmi lăuda articolele. (Și astăzi mă simt bine când aud astfel de cuvinte.)

Lucram la pagina externă a cotidianului Curierul Național într-o perioadă de efervescență a relațiilor externe spre toate orizonturile și aici mă refer concret la Ungaria. Cum era specialitatea mea, sigur că am fost implicată în acest domeniu. Țin minte că am fost de față la semnarea faimosului Tratat de bază dintre România și Ungaria, am avut posibilitatea să-i cunosc și să iau declarații de la cei doi miniștri de externe, T. Meleșcanu și László Kovács, să asist la o serie de clarificări ale anumitor paragrafe ale acordului care nu conveneau uneia sau celeilalte părți. Documentul a fost semnat deoarece atât Ungaria cât și România știau că este o condiție obligatorie pentru a intra în NATO și UE. Răsfoind în continuare paginile agendei, am găsit numărul de telefon al consilierului personal al președintelui Ungariei, pe-atunci Árpád Göncz. Am fost abordată de domnul consilier András Faragó după o conferință de presă comună a președintelui Ungariei cu Emil Constantinescu, în timpul vizitei acestuia la Budapesta.

Numerele de telefon ale lui Árpád Göncz şi András Faragó

Probabil domnului consilier i-au plăcut întrebările mele, deoarece mi-a spus că ori de câte ori este cazul pot să-l caut și el îmi va sta la dispoziție cu informații interesante. (Am profitat de câteva ori de această invitație. Vă dați seama ce sursă este pentru un ziarist!) Mai multe numere de telefon erau ale unor personalități din Fidesz.

Printre ele nu figura cel al lui Viktor Orbàn, dar am avut prilejul să fac cunoștință cu el în cadrul unei conferințe de presă internaționale, când Fidesz a câștigat pentru prima dată alegerile. I-am pus o întrebare pe care un an de zile nu a uitat-o, iar răspunsul l-a tot a repetat și l-a explicat în diversele lui intervenții. În paranteză, atunci mi-am dat seama ce înseamnă televiziunea. Conferința de presă fiind televizată, a doua zi și în continuare lumea m-a recunoscut pe stradă – de la recepționerul hotelului la soldatul care păzea Parlamentul de la Budapesta și în final grănicerul ungar care s-a urcat în tren când veneam acasă. Nu conta ce am întrebat, ci că am fost văzută.

Am găsit și numărul de telefon al Biroului de presă al PSU. L-am folosit când socialiștii au câștigat alegerile, deși interviul cu premierul socialist Ferenc Gyurcsany l-am făcut în România, la Sibiu, mult mai târziu, la reuniunea comună guvernamentală româno-ungară, la cererea Ambasadei Ungariei de la București. Era de-acum o altă agendă, cea din smartphone, cu alte numere de telefon.

Alt număr de telefon – Partidul Liberal Democrat. Aici am înregistrat un eșec. Deși mi s-a promis, nu am putut face un interviu cu liderul formațiunii politice. Se mai întâmplă, nu merg toate cum vrei tu.

Mai sunt și alte episoade legate de acești ani, care nu apar în agendă, dar pe care vrând-nevrând mi le-am amintit în context, de pildă cum am fost uitați noi, toți ziariștii, vreo 25-30, la granița cu Ungaria. Autocarul de pe partea română în care ar fi trebuit să urcăm – era încă în perioada vizelor – a plecat gol, deoarece un SPP-ist deștept l-a gonit pe șofer. Am stat ore întregi la graniță, până când s-a luat legătura cu coloana prezidențială și s-a anunțat că noi ziariștii nu eram pe nicăieri. (Aveam un responsabil de la Președinție, dar el nu stătea cu noi și habar n-avea ce s-a întâmplat.) Din păcate directorul ziarului nu m-a lăsat să descriu episodul.

M-am uitat lung la carnețelul negru și cu toate că paginile erau cam rupte și pline de săgeți, suprascrieri și ștersături, m-am decis să nu-l arunc. Nu ocupă prea mult loc, este destul la îndemână, așa că atunci când mă va apuca nostalgia după viața palpitantă de ziarist, pe care azi nu o mai am în aceeași măsură ca acum 20 de ani, să-l iau în mână, să-l răsfoiesc și să-mi spun, cu regret dar și cu un dram de bucurie ascunsă – ”a fost odată…”

Eva Galambos

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • Roxana Cristian commented on December 3, 2019 Reply

    mi-a plăcut şi articolul şi mi-au placut şi comentariile.
    rememorările cred că reprezintă un ”trecut” asimilat, poate chiar rectificat, deci care face acum parte din prezentul nostru continuu.
    rememorarile sunt esenţe ascunse din viaţa noastră, pe care suntem chiar datori să le reinsufleţim!
    Felicitări pentru cei care îşi recunosc aceste scântei valoroase şi le actualizează pentru ei, dar şi pentru alţii!

  • Ivan G Klein commented on December 1, 2019 Reply

    ” Un cititor al revistei Baabel a menționat ironic numărul mare al amintirilor, rememorărilor pe care le publicăm. ” E.G.
    Dezaprob poziția de ironizare a subiectului menționat mai sus de către un cititor Baabel . Dacă cumva , e o referire la ceva scris de mine , atunci cu textul țn față , sînt gata să verfic dacă e vorba de o exprimare ce se cere completată , sau e vorba de o neînțelegere datorită scoaterii unei părți din context . K.I..

  • Andrea Ghiţă commented on November 21, 2019 Reply

    Mi-a plăcut artticolul. Agenda unui gazetar spune multe despre urcuşurile şi coborâşurile pe scara ierarhiei politce sau curentele care domină viaţa publică. Mă întreb câte persoane în vogă, la un anumit dat, nu se mai regăsesc decât în agendele de acum douăzecz de ani?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *