Rabinul care cânta la vioară

Într-una din sâmbetele de pe vremea rezidenței, când făceam de gardă la MICU, unitate de terapie intensivă mobilă, am fost solicitați de urgență la o sinagogă, într-un cartier al orașului. La sosire am găsit un om care își pierduse cunoștința. Zăcea întins între bănci, iar rabinul templului îi făcea masaj cardiac, înconjurat de enoriașii uluiți. Era probabil un stop cardio-respirator, ca urmare a unui infarct miocardic. Timp de douăzeci de minute l-am resuscitat pe bolnav împreună cu paramedicii. După ce pulsul pacientului a revenit, l-am luat în ambulanță, continuând tratamentul. Eram gata de plecare, când rabinul a fugit spre noi, cerându-ne să-l luăm și pe el la spital. După ce am ajuns cu pacientul la urgențe și l-am predat echipei de gardă, l-am întrebat pe rabin:

Rebe, azi e sâmbătă, cum de te-ai urcat într-o mașină, adică o ambulanță?

– Când e vorba de viața unui om, sau ceva care spre binele unui semen al tău, primești de la Autoputernicul dezlegare de rigorile șabesului, îmi răspunse rabinul.

La plecare de la urgențe l-am întrebat pe rabin dacă nu vrea să-l ducem înapoi la sinagoga lui.

– Nu, mulțumesc, mi-a răspuns. Acum e din nou șabat și mă întorc pe jos.

Mi-a plăcut mult felul lui de-a se purta cu enoriașii.

Peste câțva ani ne-am reîntâlnit la terapia intensivă a spitalului. Stătea lângă un bolnav grav, sedat și ventilat. Era îmbrăcat cu talit și se ruga. Am așteptat până a terminat și l-am întrebat:

Rebe, e cineva din familie?

– Nu, mi-a răspuns, e un enoriaș de-al meu, rudele lui m-au rugat să-l ajut.

– Bolnavul dumitale nu are prea multe șanse de a supraviețui, i-am spus când mi-a cerut  prognosticul pacientului.

– Mi-am dat seama, dar măcar îi ajut într-un fel pe ai lui. Nu puteam să nu-i dau dreptate.

Ultima oară ne-am întâlnit la Aeroportul Ben Gurion. Amândoi aveam mult de așteptat, așa că l-am invitat la o cafea.

– Unde zbori, Rebe? l-am întrebat.

– La Berlin. La Noua Sinagogă din Berlin va avea loc o ceremonie în amintirea unui ofițer de poliție german, Otto Bellgardt, care în 1938, în timpul Nopții de Cristal, a oprit cu arma în mână pe vandalii fanatici care vroiau să distrugă templul, spunându-le că nu trebuie să se atingă de un monument istoric. Din fericire era adevărat, sinagoga a fost și mai este și acum recunoscută ca monument istoric. Datorită acțiunuii lui, sinagoga nu a fost incediată, (în schimb a fost avariată serios de bombardamentele aliate din 1944-1945, fiind reconstruită abia după reunificarea Germaniei). Cu această ocazie, a continuat el, va avea loc și un concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin și se va interpreta Concertul pentru vioară și orchestă al lui Felix Mendelssohn Bartholdy, concertul meu preferat.

– Ai cântat la vreun instrument muzical, Rebe?

– Da, am cântat și mai cânt și acum la vioară. Mă trag dintr-o familie de evrei din Berlin care au emigrat în Palestina de atunci, în 1934. Tatăl meu era violonist într-o orchestră de cameră din Berlin și el a insitat să învăț să cânt la acest instrument.

– Prima oară călătorești la Berlin? l-am întrebat.

– Nu, e a doua oară, dar mi-a luat foarte mult timp să mă hotăresc să calc pe pământul de unde semenii mei au fost deportați și aproape în totalitate exterminați. Prima dată am fost împreună cu cei trei băieți ai mei și le-am arătat unde a copilărit și a trăit bunicul lor. Am fost impresionat de frumusețea acestei metropole și de viața care pulsează în venele ei. Am constatat nu cu puțină uimire grija și atenția autorităților pentru tot ce este legat de holocaust. Văzând numele evreilor uciși, gravate pe betonul trotuarelor din cartierul evreiesc, mi-au dat lacrimile. Știi, a continuat rabinul, eu cred realmente în Dumnezeu, dar cred că în timpul holocaustului a fost absent și din păcate și în zilele noastre lipsește frecvent…

S-a oprit brusc și nu a mai vrut să continue subiectul.

– De câte ori ascult un concert pentru vioară, interpretez și eu împreună cu artistul, a spus rabinul. De data acesta voi interpreta concertul meu preferat.

Timpul a trecut, a sosit ora îmbarcării, fiecare spre destinația lui. Ne-am luat rămas bun.

– Succes la concert, Rebe și călătorie plăcută! i-am urat.  

Andrei Schwartz

01/09/2019

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

13 Comments

  • Eva Grosz commented on November 21, 2019 Reply

    Încă o poveste delicioasă din traista cu povești a lui Andrei Schwartz.

    • Ivan G Klein commented on November 22, 2019 Reply

      Total de acord . De mai bine de 50 de ani – de cînd l-am citit pe Cehov – încerc să-mi explic exact cum , un medic devine scriitor talentat odată ce și-a dat jos halatul alb .

      • GBM commented on November 22, 2019 Reply

        Eu am o conferinta despre medici scriitori, in care incerc sa explic de ce noi, medicii, mai mult decat alte profesiuni “libere”, scriem beletristica.
        GBM

        • Eva Grosz commented on November 22, 2019 Reply

          Interesant ar fi să scrieți despre asta și în revistă. O temă fascinantă. Lista acestora e mult mai mare decât ne putem închipui .

          • GBM commented on November 23, 2019 Reply

            Am senzatia ca am mai scris despre asta.
            Voi verifica
            GBM

      • GBM commented on November 23, 2019 Reply

        Tocmai asta este, ca nu dam altul jos, ci uneori ramanem cu el si….sceirm!!!
        GBM

        • Eva Grosz commented on November 23, 2019 Reply

          Așa este. Pentru mine volumul de povestiri a lui Mihail Bulgakov “Însemnările unui tânăr medic” este un exemplu elocvent. Dar și al medicului neurolog Oliver Sachs “În Mișcare” și a medicului psihiatru Irvin D.Yalom “Călătoria către sine”. Și nu pot să nu amintesc cartea lui Nyiszli Miklos – Am fost medic la Auschwitz- pe care am citit-o în tinerețe .Și câte încă necitite de mine…

  • Tiberiu Ezri commented on November 21, 2019 Reply

    Un rabin care canta din…suflet!

  • GBM commented on November 21, 2019 Reply

    Frumos scris, Andrei.
    Doar ca rabinul tau nu prea are dreptate in legatura cu Dumnezeu si Holocaustul!
    El, Dumnezeu n-a fost absent atunci, pentru că cineva care nu există nu poate fi nici prezent si nici absent. Si mai am o multime de alte argumente OBIECTIVE care arată ca poti sa-L cauti mult si bine, nu-L gasesti.
    In schimb gasesti peste tot, in toata lumea, indivizi care-L mai caută. Lor le urez succes.
    GBM

    • Ivan G Klein commented on November 21, 2019 Reply

      Curajos răspuns – după moartea tatălui am dorit mult ca EL să existe , în ciuda convingerilor clar exprimate de mama . Pentru ceeace a făcut mama , pentru mine și fratele meu , am înălțat-o pe un piiedestal foarte înalt . A trăi conform regulilor de bine / cinste , așa cum le-am înțeles din casă e mai important decît să dezbat existența Lui . Prefer să cred că faptele sînt mai importante decît vorbele .

      • Eva Grosz commented on November 21, 2019 Reply

        Poveste hasidică : Odată un elev-hasid l-a întrebat pe Baal Shem Tov : Cum se poate că cineva care se simte aproape de D-zeu observă uneori că legătura cu El se rupe și astfel se îndepărtează de D-zeu? A răspuns Baal Shem Tov: “Dacă tatăl vrea să-l învețe pe băiețelul lui să meargă, la început îl pune în fața lui iar el întinde mâinile către copil ca să prevină căderea lui. Așa înaintează copilul spre tatăl său între brațele lui. De cum ajunge mai aproape de tatăl lui, acesta se îndepărtează puțin ,ținând în continuare brațele întinse. Și asta se întâmplă până copilul va învăța să meargă singur.”

        • Ivan G Klein commented on November 22, 2019 Reply

          Frumoasă poveste . Din păcate eu nu pot să o spun celor care au pierit în Holocaust .

          • Eva Grosz commented on November 23, 2019 Reply

            Cu lumina proprie
            Un rabi tânăr s-a plâns Rabinului Jisrael din Rizyn : când mă dedic total Talmudului ,simt viața, simt lumina. Dar cum mă opresc din învățat totul dispare. Ce să fac? –Rabinul i-a răspun astfel :- Asta se petrece ca și când cineva umblă în noapte întunecoasă în pădure, după scurt timp un drumeț i se alătură cu un felinar. La răscruce de drumuri ei se despart și omul nostru e nevoit să meargă singur mai departe. Dar dacă cineva posedă propria lumină nu trebuie să îi fie frică de nici un întuneric.
            Din Martin Buber
            Povestiri hasidice

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *