Surpriza din orașul scufundat

Întotdeauna mi-a plăcut Constanța. Când eram mică plănuiam în gând că atunci când o să cresc o să mă mut acolo, pe malul mării. De câte ori întâlneam constănțeni la munte mă întrebam cu ușoară indignare ce nevoie au să plece în alte părți când au un oraș grozav și marea la doi pași de casă.

Pentru că verișoara mea primară locuia la Constanța, mergeam s-o vizităm tot timpul anului, nu doar vara.

Și adevărul e că marea îmi plăcea mai mult în octombrie sau în noiembrie. Căpăta o culoare oțelită și avea un aer melancolic, fără mulțimea zgomotoasă de pe plajă.

Îmi amintesc de o seară de noiembrie, nu foarte friguroasă. Ieșeam cu Tata de la Casino și a devenit brusc foarte agitată. A trebuit să o luăm la fugă, altfel valurile ne-ar fi udat din cap până-n picioare.

După 19 ani de absență, vara asta m-am întors la Constanța. Cu dor, cu nostalgie, ținând morțiș să-i arăt fiului meu destinația mea ideală din copilărie.

Locuim pe Bulevardul Soveja, foarte aproape de blocul unde pe vremuri avea un mic apartament și vară-mea. Până la Satul de vacanță sunt două stații de tramvai. Nu vreau să merg la plajă, nici la Aqualand, abia aștept să ajung în centru și să-mi regăsesc orașul.

Întotdeauna mâncam guvizi prăjiți și înghețată și covrigi. Se bea cafea la nisip pe străduțele din dreapta statuii lui Ovidiu. Iar dintr-un magazin de acolo am primit o dată o pereche de saboți din lemn, cu Tom și Jerry imprimați pe ei. Nu i-am purtat prea mult, mă dureau tălpile din cauza lor, plus că tropăiam ca un cal potcovit.

Mă plimb în sus și în jos pe Bulevardul Tomis și nu mai regăsesc nimic din vechiul oraș. Ridic ochii la întâmplare și dau de o plăcuță care anunță un monument istoric: Geamia Hunchiar – ”Aziziye”, cea mai veche din Costanța. N-am intrat niciodată într-o casă de rugăciuni musulmană, așa că împing încet ușa de lemn masiv.

În holul cu lambriuri de lemn pe toți pereții anunțuri (vă rugăm să vă descălțați aici) și linguri de pantofi, albe, negre și verzi. Într-o sală mică în dreapta, pe mai multe rastele de lemn se înșiruie vreo douăzeci de perechi de pantofi bărbătești.

Îmi lepăd sandalele și merg mai departe. În sala de rugăciune în jur de 20 de bărbați în vârstă stau aliniați pe băncuțe, cu spatele la intrare și cu fața spre un imam pe care nu-l văd, dar îl aud că intonează încetișor. Bărbații îi răspund cântând pe voce joasă. O parte din ei au capetele acoperite cu tichii (taqiyah) albe, croșetate cu modele complicate.

Nu știu dacă am voie să asist, așa că mă opresc lângă ușă. Un bătrânel se ridică de pe bancă și vine spre mine. Nu pare că ar vrea să mă certe. Din contră, îmi aduce un scăunel și-mi face semn să mă așez. Pe jos e un covor moale, verde, gros și foarte curat. Îi fac semn că prefer să stau direct pe podea.

Între timp, în geamie mai intră doi bărbați. Unul dintre ei e mult mai tânăr decât ceilalți. Are în jur de 40 de ani și e singurul îmbrăcat în tricou, nu în cămașă. Observ că nu știe cântecele, pentru că tace în timp ce ceilalți cântă.

Glasurile urcă și coboară într-un ritm care mă face să uit unde mă aflu. Îmi sprijin capul de perete, închid ochii și ascult. Nu înțeleg ce spun, dar vocile sunt așa de plăcute. Intensitatea sunetelor crește și scade fără să pară cu urmează un tipar anume.

La un moment dat se aude doar glasul imamului, iar bătrânelul care mi-a oferit scaunul trece pe la toți bărbații prezenți cu o sticlă pântecoasă de parfum. Ei îl așteaptă cu palmele făcute căuș. Bătrânul le toarnă parfum, apoi aceștia își duc mâinile la gură.

Covor

Mă panichez când văd că se îndreaptă și spre mine. Automat îmi fac palmele căuș și-l aștept. Îmi toarnă parfum din belșug, așa că îmi ridic și eu mâinile spre față. Miroase exact ca apa de colonie pe care Bunicul o folosea după bărbierit. Și senzația răcoroasă pe care mi-o lasă pe obraji e tot ca atunci când îmi plăcea să-mi lipesc obrazul de fața lui încălzită, moale și proaspăt bărbierită.

Aici stătuse de fapt Constanța mea, ascunsă în sala asta cu covor verde și candelabre de cristal.

Fac pace cu clădirile părăginite, cu ferestrele astupate cu placaj și cu bucățile de tencuială căzute pe asfalt. Fac pace cu magazinele pustii și cu cafenelele fără clienți. Fac pace cu tot orașul care pare că se scufundă resemnat.

Ies din geamie și toată ziua obrajii și mâinile îmi miros a copilărie. Îmi trece prin minte că n-ar trebui să mă spăl o vreme, ca să păstrez senzația mai mult timp.

Și mă gândesc ce ternă și anostă ar fi lumea dacă toți am crede aceleași lucruri și am urma aceleași ritualuri.

Doina Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

4 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on November 22, 2019 Reply

    Proxima dată am să vizitez Geamia Hunchiar Aziziye. Cu mulţi ani în urmă am vizitat Moscheea Carol I, La Constanţa coexistă lăcaşuri de cult creştine (ortodoxă română, grecească, apostolică armeană, romano-catolică) şi musulmane. Pe vremuri erau şi mai multe sinagogi. Ţin minte maiestuoasa sinagogă sefardă din apropierea portului, care nu mai există. Dar există speranâe pentru renovarea sinagogii mari care era într-o stare precară. Sper s-o vedem cât de curând strălucind în întreaga ei frumuseţe.

  • George Farkas commented on November 21, 2019 Reply

    Mi s-a facut dor fara sa cunosc prea bine orasul,probabil nostalgia pentru orase care se scufunda.

  • Tiberiu Ezri commented on November 21, 2019 Reply

    Mi-a placut mult cu cat de mult talent descrieti niste lucruri aparent simple.
    Am vizitat Constanta o singura data, in luna noastra de miere in 1975. In afara de Cazino, ceea ce mai tin minute este ca acolo am mancat pentru prima oara in viata mea, pizza…

    • doina borgovan commented on November 22, 2019 Reply

      Mulțumesc frumos! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *