Auschwitz – 75. Ce aş lua cu mine?

„Care ar fi cartea pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?” – iată o întrebare care figura frecvent în „oracolele” pe care le completam în adolescenţă.  Însă nici un moment nu-mi imaginam „insula pustie” altfel decât un loc exotic cu palmieri şi şezlonguri comode pe ţărmul înspumat de valuri mângâietoare…

Aseară, după ce am făcut duş, am aruncat o privire în baie, trecând în revistă raftul cu şampoane, geluri de duş, spumant de baie şi savoniera cu săpunul meu preferat, de glicerină, ochii mi-au adăstat pe halatul de baie şi prosoapele pufoase şi m-a străfulgerat din nou întrebarea: Ce aş alege din toată această recuzită de igienă dacă  aş fi obligată să-mi părăsesc casa dintr-un moment într-altul?

Gândul care mă frământă periodic îşi are sorgintea în moştenirea Holocaustului pe care o port în fibra mea.

Ce aş alege din dulapul de haine, din bufetul de bucătărie, din cămară? Cum aş încropi bocceaua cu care, a doua zi…Ba nu, în aceeaşi zi, peste câteva ore sau chiar mai puţin, ar trebui să urc pe camionul care m-ar transporta în ghetou sau să merg pe jos, în convoi, alături de alţi năpăstuiţi?  De unde poţi şti ce obiecte  îţi vor fi necesare şi de cât balast va trebui să te debarasezi pe drum, care bagaje îţi vor fi smulse, furate, distruse…

Am ascultat, consemnat şi  înregistrat multe mărturii despre Holocaust, am citit şi am tradus altele şi, în semn de solidaritate postumă, am încercat să mă pun în locul femeilor din familia, din comunitatea mea care, cu câteva ore (sau doar 20 de minute, aşa cum s-a întâmplat în 3 mai 1944, la Târgu Mureş) înainte de a fi târâte în ghetou, erau puse în situaţia de a  hotărî care sunt obiectele indispensabile pentru a-şi continua viaţa, a-şi servi şi proteja familia, a-şi salva un crâmpei din trecut, din istoria familiei…Pentru că sunt sigură că nutreau speranţa de a scăpa cu viaţă…

Pătura, cearşaful sau plapuma umplută cu puf (sau cu lână) ca să-ţi aşterni patul acolo unde vei ajunge… Cum ţi-ai putea imagina că vei ajunge să locuieşti săptămâni de-a rândul sub acoperişul unui şopron de cărămidărie şi-ţi vei întinde pătura sau cearşaful direct pe pământ sau chiar în noroi (ca la ghetourile din Cluj şi Târgu Mureş) sau într-o pădure sub cerul liber (ca la Dej), într-o fermă de porci (ca la Bistriţa) sau vei ajunge în clădirea neterminată, bătută de vânturi, a unei foste şcoli (Sfântu Gheorghe) sau într-o tabără improvizată pe malul râului Crasna care tocmai se revărsase (ca la Cehei)?

Haine de vară şi de iarnă. Fiecare membru al familiei să îmbrace cât mai multe rânduri de haine, pentru orice eventualitate, să fie de schimb şi chiar de „ocazie”. Kati Markovits îmi povestea că ea s-a căsătorit în Ghetoul de la Fabrica de Cărămizi de la Cluj şi a stat sub baldachinul nupţial, îmbrăcată într-un costum de oraş de culoare maro. „Mama, săraca, se necăjea că nu am  rochie de mireasă. Peste câteva zile am plecat în călătorie de nuntă la…Auschwitz.”  

Încălţăminte cât mai comodă şi trainică… Cum ţi-ai putea imagina că pantofii şi ghetele bune aveau să fie confiscate sau furate sau se vor deteriora, că vor fi înlocuiţi cu saboţi de lemn a căror mărime (de cele mai multe ori) avea să fie cu totul diferită de cea potrivită?! În lagăr încălţările însemnau viaţă. Kati Kallós şi-a luat cu ea bocancii de schi.  „Nu aveam bani, dar îmi plăcea să fac sport. Am muncit un an întreg aplecată asupra maşinii de cusut şi din banii câştigaţi mi-am făcut o pereche de bocanci de schi din piele. Am reuşit să-i păstrez pe tot parcursul deportării. Fără ei nu aş fi supravieţuit marşului morţii care a durat mai multe săptămâni” mi-a relatat în interviul pentru Fundaţia Spielberg.  Cum ţi-ai putea închipui că odată ajunşi la Auschwitz, toţi deţinuţii înghesuiţi în vagoanele de vite, aveau să fie mânaţi cu urlete, înjurături şi lovituri de baston să coboare din mărfar şi obligaţi să-şi lase toate bagajele (valize, geamantane şi boccele cu haine, încălţări şi alte obiecte) spunându-li-se că le vor recăpăta acolo unde vor ajunge…Nu le-au mai revăzut decât, eventual , prin stranii coincidenţe, deţinuţii care aveau să lucreze în sectorul Kanada, unde se sortau maldărele de obiecte descărcate în urma fiecărui transport. Recuperarea unui obiect aducea după sine pedepse drastice, poate chiar moartea…

Oale, cratiţe veselă şi tacâmuri, spirtieră, pentru gătit şi poate sodă pentru spălat vase… Cum ţi-ai putea imagina că în ghetou vor fi doar câteva cişmele sau o singură fântână (în ghetourile amenajate în fabricile de cărămidă din Cluj sau Târgu Mureş) sau o groapă cu apă reziduală ( în ghetoul de la Cehei)?

Scutece şi sticla cu tetină pentru bebeluş, poate o jucărie sau două pentru copiii mai mari…Cum ţi-ai putea imagina că sugarii aveau să moară primii, în ghetou sau în tren, iar dacă scăpau erau expediaţi de pe rampă direct în camera de gazare, alături de  ceilalţi copii şi de mamele lor? Foarte multe jucării au fost abandonate încă din ghetou, împreună cu alte obiecte care îngreunau bagajele. La Oradea ( la fel ca la Sighet, Satu Mare şi alte oraşe) ghetoul a fost amenajat pe câteva străzi din oraş, înconjurate cu garduri înalte şi păzite de gardieni. „După ce a plecat primul transport – îmi povestea Tereza Mózes – am ieşit să mă plimb puţin şi ajungând pe strada de unde fuseseră luaţi cei din transport, am văzut  păpuşi, ursuleţi şi alte jucării, paltoane şi haine aruncate pe jos, de către cei care nu erau în stare să-şi care toate boccelele…”

Ochelarii bunicului, broboada bunicii şi bastonul…Cum ţi-ai  putea imagina că bătrânii vor fi printre primii seceraţi de condiţiile mizere din ghetou, din vagoanele de vite ticsite, iar dacă vor fi scăpat de toate acestea, aveau să-şi urmeze nepoţeii, de pe rampă direct în camera de gazare?

Alimente: făină, cartofi, ulei, mălai… Tot ce poţi lua la repezeală din proviziile făcute pe sponci din raţia de alimente pentru evrei,cumpărate în orele în care le era permis să iasă din casă…  Kati Markovits îmi povestea că mama ei a luat şi o oală cu rântaş gata preparat (din făină prăjită în ulei) din care au mai gătit câteva zile în ghetoul din Fabrica de cărămizi. Cum ţi-ai putea imagina că nu vor exista bucătării şi nici sobe şi că mâncarea avea să se gătească în căzi de baie demontate din casele evreieşti ? Că proviziile nu aveau să ajungă decât pentru puţină vreme şi că toţi vor răbda cumplit de foame pentru că gardienii nu vor permite să se aducă mâncare la poarta ghetoului? (În ghetoul de la ferma de porci Stamboli, de la Bistriţa, nu s-a permis nici introducerea unor butoaie cu apă de băut, iar la cel din Cehei alimentele trimise au fost confiscate şi împărţite între membrii comandamentului şi acoliţii lor).

Ceva pentru suflet… Poate cartea de rugăciuni de pe noptieră pe care o  răsfoiai de Yom Kippur şi alte sărbători sau în câte o seară, pentru a-ţi alina sufletul? Să pui în boccea albumul cu fotografii cu chipurile celor dragi sau măcar o singură fotografie? Eva Leőb care avea 16 ani, a dus cu ea un album întreg cu fotografii, dar a fost nevoită să-l lase în ghetou. A luat cu ea doar fotografia băiatului pe care-l iubea… O poză micuţă pe care a purtat-o cu sine pe tot parcursul deportării, riscându-şi viaţa atunci când o gardiană a vrut să i-o smulgă din mână. Uneori ţinea fotografia în gură ca să nu poată fi descoperită. Au supravieţuit şi Eva şi fotografia şi – printr-un incredibil noroc – şi  iubitul ei. Fiecare fiind singurul supravieţuitor din familia sa. S-au căsătorit după război.

Ce să mai iei cu tine? Poate certificate şi diplomele… Care ţi-ar putea asigura un loc de muncă mai bun, acolo, unde spun autorităţile că aveau să fie duşi evreii? Femeile vor avea de muncit din greu pentru a-şi întreţine familiile.  Majoritatea soţilor fuseseră convocaţi în detaşamentele de muncă de pe front. Starea materială a femeilor era din ce în ce mai precară. Chiar şi cele bogate sărăciseră după ce au fost obligate să predea autorităţilor banii, bijuteriile, covoarele, porţelanurile, argintăria, tablourile. Suma de bani (nesemnificativă) permisă şi verigheta nu aveau cum să le asigure traiul zilnic… Cum puteai să-ţi imaginezi că şi acestea aveau să fie confiscate la intrarea în ghetou? Eva Rosenfeld a luat cu ea diploma de bacalaureat obţinută cu câteva zile înaintea ghetoizării… A reuşit s-o  păstreze asupra sa până când a ajuns la Auschwitz. „Ne-au mânat la duşuri şi ne-au ordonat să ne scoatem toate hainele şi să ne aşezăm într-un şir. Eu mi-am dat jos toate hainele şi stăteam dezbrăcată de tot, ţinând strâns în mână diploma de bacalaureat. Atunci o gardiană a ţipat la mine, că ce-i hârtia aceea şi mi-a smuls-o” – mi-a povestit ea într-un interviu pentru un film documentar.

Of, Doamne, ce mai poţi lua cu tine, din căminul în care ai trăit atâta amar de vreme, l-ai înfrumuseţat cu bibelouri, peretare şi mileuri, transformându-l într-un cuib tihnit pentru familie ? Iar dacă uiţi un lucru important nu te mai poţi întoarce după el pentru că jandarmii cu pană de cocoş şi nilaşistul din comisia de ghetoizare îţi vor sigila casa[1], în timp ce tu, familia ta, neamurile tale, comunitatea ta veţi fi mânaţi în ghetou şi apoi…Apoi cine mai ştie ce se va întâmpla…

Au trecut 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz unde au pierit bunicele mele Eva şi Malka, mătuşile mamei, Eszti şi Pepi, bunica ei, Reghina, mătuşile tatii Anna, Dora şi Jolán… Fiecare a avut la dispoziţie un răgaz de câteva ore pentru a decide ce să împacheteze…Niciuna nu a supravieţuit. După cum n-au supravieţuit milioane de alte evreice din Europa ocupată de nazişti – mai  tinere sau mai vârstnice, mai sărace sau mai bogate – care şi-au părăsit în grabă casele cu o boccea, un rucsac, o valiză în care au împachetat, în goană, ceea ce au crezut atunci de cuviinţă. Fie-le memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă


[1] Sigiliile nu au rămas mult pe casele evreieşti. Curând au fost repartizate familiilor care se băteau pentru a obţine o astfel de locuinţă. Ei şi-au însuşit şi bunurile rămase în ele. Alte sigilii au fost sparte, casele jefuite şi devalizate. De cele mai multe ori, supravieţuitorii Holocaustului (foarte puţini la număr) reveniţi din deportare nu au mai putut să se mute în fostele  locuinţe şi nici să-şi recupereze bunurile care rămăseseră în ele.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

24 Comments

  • Virgil Duncan commented on July 4, 2020 Reply

    Cititi cartea lui Victor Frankl – nu ne putem da seama – cand intri acolo, dupa selectie, totul ti se ia incluzind parul din cap. Dupa asta la cel mai mic semn de slabiciune sau boala, a doua zi esti cenusa si fum negru pe cos.
    La Birkenau sunt cimpuri de cereale si legume in jurul lagarului (cred ca foarte fertile) si Duminica, ziua cand am vizitat se auzea muzica din blocurile dimprejur in care pe atunci locuiau soldatii. Viata merge inainte, toti uita si din pacate multi din neamul nostru.

    • Eva Grosz commented on July 6, 2020 Reply

      Prof.Dr.Viktor Frankl a scris mai multe cărți. Înainte și mai ales după deportarea lui și familiei lui în câteva lagăre. Dar NU CU SCOPUL de a aminti oamenilor ce s-a petrecut acolo, ci cu scopul de a dezvolta o practică a psihologiei pe care a numit-o Logotherapy sau Existential analysis ,care trage consecințe practice din cele petrecute în lagăr și întinde o mână de ajutor multora, care aparțin civilizației moderne – pe care el o numește civilizația anxietății. . Nu atât aducerea aminte , cât capacitatea omului de a se ridica deasupra suferinței este tema lui V.Frankl. Și cred că acest lucru e valabil la orice suferință. A oricărui om..Mai mule… pentru un articol.

  • Shoshana commented on February 3, 2020 Reply

    De cate ori citesc marturii din Holocaust ma cutremur… Stiu doar ca nu stiu ce as face daca as fi pusa sa aleg. Multumesc de articol.

  • GBM commented on January 26, 2020 Reply

    Va asigur ca o asemenea catastrofa nu va mai avea loc.
    SIndromul Shimshon e prea bine cunoscut tuturor celor care ar dori sa disparem: data viitoare ii luam pe toti “ceilalti” cu noi.
    GBM

    • Eva Grosz commented on January 26, 2020 Reply

      Wow ! Ce viziune optimistă ! Frumos ,sper și real .Mi-a plăcut expresia “Sindromul Shimshon ” .

  • Veronica Rozenberg commented on January 25, 2020 Reply

    Andrea, ca orice evocare a unor momente alaturate deportarilor tot ceea ce ai scris este dureros, emotionant, poate chiar la granita tragicului.
    Asta desigur daca ne gandim la trecut, si nu la prezentul in care tu, ca urmasa a celor disparuti, poti face atat de multe lucruri valoroase, dintre care cel mai important este sigur continuarea familiei din care ai facut parte.

    Personal ma gandesc, ca pentru oamenii care nu au trecut prin acele momente cumplite este aproape imposibil de gandit “ce ar fi facut”, nimeni nu si-a imaginat ce se va intampla, si de aceea deciziile luate de oameni in cauza, au fost probabil in cea mai mare parte, destul de intamplatoare.
    In anul 2014, la 70 de ani de la deportarea evreilor din Ardeal, printre care se numarau si membrii familiei tatalui meu, din Oradea, am vizitat pentru prima oara ceea ce a ramas din Auschwitz, atunci.
    Am urmarit cu emotie cuvintele presedintelui Germaniei rostite la ceremonia din 23 ianuarie de la Yad Vashem, domnul Frank-Walter Steinmeier.
    Si, din pacate, poate ca a fost unul dintre singurii, sau poate chiar singurul care a subliniat ca nu putem sa ne facem iluzii ca asemenea tragedii nu se pot repeta.
    Procedura formala, tehnica, logistica, oficiala a celebrarii evenimentului de la Ierusalim, la care s-au adunat atatia oameni de vaza, cei care conduc o parte a lumii de astazi, a avut un efect pozitiv din punct de vedere al greutatii si importantei pe care tara in care traiesc o are astazi in lume, este incurajator, dar dusmania dimprejur, cat si neputinta de stabilire a unor relatii de intelegere cu unele dintre tarile arabe, cu palestinienii in special, nu anunta orizonturi limpezi si nici nu fac auzita vreo Oda a Bucuriei.

    Si totusi, in acelasi context, dar in Polonia (destul de neintelles, cum si de ce, presedintele acestei tari nu a fost prezent la celebrare), daca ati vazut momentul, probabil ca intelegeti ca ceva se modifica, atunci cand vedem o delegatie de oficialitati din Arabia Saudita ingenunchind in interiorul fostului lagar al mortii, Auschwitz, si ca musulmani religiosi se roaga in amintirea milioanelor disparute, dupa vizita facuta in acest loc de trista amintire pentru oricare om care traieste pe aceast Pamant.

    Ihie zichram shel col hanispim baruch le ed !
    Fie memoria tuturor celor disparuti sa fie in veci binecuvantata !

  • Mirjam Bercovici commented on January 25, 2020 Reply

    Și azi îmi aduc aminte cele 2 zile în care am știut că vom fi deportați și nepriceperea noastră de a lua cu noi lucrurile cele mai importante. Eu am luat cadoul -albumul de amintiri- căpătat în dar de Roș Hașana- de la prietenul meu, Bondi. Poate acele 2 zile au fost mai grele decât cea urmat
    Dragă Andrea, ai exprimat mai tot ce aș fi putut să spun

  • iuliana socea commented on January 25, 2020 Reply

    cutremurator !!!!!

  • Ivan G Klein commented on January 25, 2020 Reply

    Articol deosebit de bine scris .

  • zador andrei commented on January 24, 2020 Reply

    Impresionant și emoționant articol,felicitări Andrea

  • Andrea Hathazi commented on January 24, 2020 Reply

    Respect pentru cuvintele scrise în memoria celor care au murit în condiții pe care mintea umană nu le poate cuprinde și înțelege , iar sufletul nu le poate accepta. Și va mulțumesc pentru exercițiul de reflecție extrem de dureros: Oare eu ce aș lua cu mine?#neveragain

  • George Farkas commented on January 23, 2020 Reply

    ,,Oare ce as fi facut eu ?”este o intrebare care ma obsedeaza incontinuu,fara sa gasesc raspunsuri.

  • Eva Grosz commented on January 23, 2020 Reply

    Rândurile scrise de Andrea sunt rânduri pline de durere . Pentru a le scrie , ai nevoie de mare putere sufletească. Dar ce ar fi dacă oamenii nu ar povesti, nu ar scrie nu și-ar aminti? Mulțumim Andrea că ne aduci aminte.

  • Tiberiu Ezri commented on January 23, 2020 Reply

    With 1.1 million followers, Eva.Stories is a high-budget visual depiction of the diary of Eva Heyman – a 13-year-old Hungarian who chronicled the 1944 German invasion of Hungary – but features hashtags, internet lingo, and emojis used by a 21st century-teenager.
    Vizionati si filmul pe youtube.

    • Andrea Ghiţă commented on January 23, 2020 Reply

      Eva’s Story este o carte care cuprinde povesteaEvei Schloss, o fetiţă din Amsterdam care a trecut prin Auschwitz şi a supravieţuit. Mai târziu mama ei s-a căsătorit cu tatăl Annei Frank, Otto Frank. https://books.google.ro/books/about/Eva_s_Story.html?id=Jju5S_bEoUAC&redir_esc=y
      Eva.Stories prezintă povestea Evei Heyman din Oradea – cea care a lăsat în urmă un jurnal de ghetou – din punctul de vedere al unui tânăr care are Instagram. Ideea e excelentă pentru a intra în mintea tinerilor de azi.
      Articolul meu priveşte atitudinea unei femei ( în orice vremuri ar trăi ea) care este confruntată cu deportarea, smulgerea din casă dintr-o clipă în alta. E cu totul altceva. Oricum nu ştiam despre acest link.

  • Tiberiu Ezri commented on January 23, 2020 Reply

    Mi s-a parut o oareca analogie cu povestea surealista a Evei, Eva’s story care circula pe internet dar ceea ce ati scris este cutremurator de trist si de adevarat.

    • Andrea Ghiţă commented on January 23, 2020 Reply

      Nu am citit Eva’s story. O s-o caut. Ceea ce am scris eu este frământarea care mă bântuie combinată cu poveştile auzite cu diferite ocazii.

      • Tiberiu Ezri commented on January 23, 2020 Reply

        Astazi s-au comemorat la Yad Vashem 75 de ani de la eliberarea Auschwitzului. Au participat si 49 de sefi de state, inclusiv presedintele Romaniei, Klaus Iohanis.

  • Tiberiu Georgescu commented on January 23, 2020 Reply

    Am citit multe despre grozăviile holocaustului, dar mai infiorătoare ca acestea parcă nu am întâlnit.
    Un sfat: traduceți-le in engleză si expediați-le in Spania si Franta unde au apărut guralivi ai miscarilor naziste care neagă holocaustul.
    Tot respectul si compasiunea mea..

  • Alexandru Mario Pop commented on January 23, 2020 Reply

    Oare ce si-a luat cu ea stra-strabunica mea? Avea peste 80 ani, nascuta in 1861. Am citit cu lacrimi. Doare. Tare.

  • Budai Clara commented on January 23, 2020 Reply

    Akik ezt nem eltek at , el sem tudjak kebzelni mit jelent a megalaztatas , a felelem es a kilatastalansag !
    Nagyon fajdalmas , hihetetlennek tunik es megis a valosag !!!!!
    Traducere: Cei care nu au trecut prin asta, nici nu/și pot imagina ce înseamnă umilința, teama, lipsa de perspectivă! E foarte dureros. Pare incredibil și totuși s-a întâmplat cu adevărat!

  • Beatrice Ungar commented on January 23, 2020 Reply

    Ma alatur domnului Andrei Klein cu un gand pios

  • boris mehr commented on January 23, 2020 Reply

    cutremurător de real

  • Andrei Klein commented on January 23, 2020 Reply

    Aș vrea, dar nu pot comenta, cu lacrimi în ochi…..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *