Am renunțat, de câțiva ani buni, să îmi încep anul nou cu „rezoluții”, cu ambiții de moment – create şi propulsate de energia celor din jur şi a apropierii unei pagini noi şi semnificative de calendar -, ambiții care arata bine pe hârtie dar sunt goale de motivație reală, perseverenţă şi dorința. Ca pentru mai toată lumea, ianuarie a fost şi pentru mine un simbol al momentului în care puteam apasă butonul „reset-reboot” al vieţii. O modalitate de a lăsa în urmă toate chestiile negative care se întâmplaseră în anul dinainte şi de a reîncepe de la zero, tabula rasa. O perioadă am ținut chiar şi un jurnal; în primele zile ale fiecărui an începeam câte un carnet nou, în care îmi sumarizăm – la fel ca Bridget Jones – cum mă simțeam, ce gânduri aveam şi făceam o listă a ce îmi doream să fac/ să nu fac în noul an.

Într-un an, mi-am dorit iubire şi o relație echilibrată, matură, hrănitoare şi caldă – de fapt, să întâlnesc pe cineva total diferit de narcisiştii, workaholicii, playboy-ii, mitocanii şi imaturii întâlniți în anul anterior.

Într-un alt an, m-am hotărât sa renunț la diete şi la urmărirea cifrelor de pe cântar, pentru că mă săturasem de urmărit calorii, negociat fiecare ecler, refuzat orice fel de mici plăceri gurmande, justificat celor apropiați de ce mănânc ce mănânc/ cât mănânc/ când mănânc. Fuck it, mi-am zis acum câțiva ani, când am trăit profunda realizare a ceea ce se ascundea în spatele listelor mele de ianuarie: sentimentul ca butonul meu de resetare funcționează diferit de al celorlalți.

Aşa că am înlocuit butonul de reset-reboot şi rezoluțiile de An Nou cu ceva mai aproape de sufletul meu. Asta nu înseamnă ca fila albă a calendarului nu e o tentație: mă invită la contemplare, mă seduce cu energia ei curată, îmi sugerează milioanele de posibilități, mă ispitește cu îluzia voinței şi perseverenţei invincibile pe care – cine știe, poate anul acesta? Poate în sfârşit? – o voi descoperi în mine…

În egală măsură, simt aceeaşi fila nouă de caldendar şi ca pe o presiune. Nici nu bate bine miezul nopții pe 1 ianuarie, că toate canalele de social media sunt inundate de postări şi articole cu mesaj unic: la an nou, fii o persoană nouă. Nu sunt invitații, sunt competiții: „trebuie să devii o versiune mai bună, mai strălucitoare, cat mai aproape de perfecțiune faţă de cea care pe care ai trăit-o în anul anterior. Eu-l tău din 2019 e depășit şi irelevant, îl poți arunca la gunoi, impreună cu toate greșelile, îluziile, dorințele neduse la împlinire şi încercările tale eșuate din cele 12 luni anterioare. Eu-l tău din 2019 e inferior celui pe care îl vei construi în 2020, uita de el. E acum ori niciodata, nu pierde nici un moment, doar azi îţi poți stabili drumul, direcția, dorințele, proiectele! Nu mai amâna, nu îţi da prea mult timp de gândire, hai că poţi – mai mult, mai sus, mai bine!”

Probabil recunoașteți imperativul din voce. Pe mine mă epuizează şi irită.

Revenind la butonul de reset & reboot, pe măsură ce au trecut anii am înțeles că „erorile” apărute în programul vieților noastre nu sunt o simplă chestiune de voință sau dorință. Ființele umane nu sunt computere, ceasuri deșteptătoare sau telecomenzi. Nu suntem personaje din The Good Place, Groundhog Day sau The Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Nu avem parte de adevărate „porniri de la zero” şi reboot-uri ale existenţei noastre, nu există lobotomii magice care să ne șteargă momentele de tristețe, nu avem un întrerupător pentru blocaje, nu găsim o guma de șters deciziile greșite…

Simt că acesta e unul din motivele pentru care o resetare e atât de tentantă: se oferă drept soluție de curățare, ștergere şi eliminare a tuturor lucrurilor teribile care au avut loc în anul anterior. Dar exact acesta e şi motivul pentru nu funcționează – pentru mine, cel puțin. Deși contemplu cu plăcere ideea creării unei noi persoane la început de ianuarie, realitatea este că refuzând să analizez situațiile problematice şi tratând-le ca şi cum au devenit inexistente, nu învăț nimic. Ca şi cum continui să trăiesc, dar numai parțial prezentă.

Așa că,dacă e să fi primit o lecție, e aceasta: mă înțeleg mai bine atunci când iau tot ceea ce m-a definit (cu bune şi cu rele) în anul anterior şi folosesc experiență drept piatra de temelie. Pentru mine asta face parte din puterea personală: să nu negi, minimizezi sau ignori ceea ce te-a format.

Când am întrebat o buna prietena ce părere are despre tema articolului de azi, mi-a răspuns ca nu crede în reinventări personale, iar primul pas spre o schimbare de paradigmă este renunțarea la ianuarie drept punct absolut de reper pentru orice demers personal. „Un an este doar perioadă de timp de care Pământul are nevoie pentru a se învârți o dată pe orbita în jurul Soarelui”, mi-a mai scris în același mesaj. „Ideea că noi, minusculi cum suntem pe o planetă albastră, ar trebui să ne reinventăm de câte ori se întâmplă asta e absurdă…”

O altă prietenă mi-a povestit cum a renunțat la ideea resetării de ianuarie. Momentul ei de claritate a avut loc când, voluntariind la un adăpost pentru femei, stătea la o discuție cu o altă voluntară. „Ieșisem la o țigară şi îi spuneam cum îmi doream să renunţ la fumat – a cincea oară în acel an – şi cum, de la 1 ianuarie, voi fi o cu totul altă persoană. S-a întors către mine şi mi-a zis: „Pot să fiu sinceră cu tine? Persoana care te vei trezi în prima zi a anului va fi aceeași persoană cu care stau acum la ţigară;dacă chiar vrei să faci o schimbare, fă-o, nu te agăţa de un deadline aleatoriu.dacă nu o să-ţi iasă, vei putea încerca incă o dată, în fiecare zi, până când o să reușești. Dar nu te mai agaţă de o zi din calendar.” Am avut nevoie să aud acele cuvinte, acum trei ani, şi încă îi mulţumesc în gând acelei femei.”

Femeia aceea a pus punctul pe i. O nouă persoana sau o nouă viață, mai ales una asociată cu ianuarie, sugerează că ne sunt date doar anumite perioade de graţie pentru evoluție, înnoire, îmbunătățire. Un astfel de reper ne forțează să reușim sau, din contra, să amânăm.

Iar ideea asta de „acum ori niciodată”, de a profita de acest unic moment pentru a face schimbările dorite pentru ca altfel rămânem blocate în aceeași viaţă pentru încă un an, nu are valoare. Pentru că indiferent cum suntem acum, suntem fantastice. Până acum, ne-am descurcat de minune. Am ajuns până aici, până   în acest punct. Am primit şi învățat nenumărate lecții profunde despre viață, am realizat tot felul de lucruri minunate, ne-am ținut în viață pe o planetă care se roteşte cu aproximativ 1670 km/ oră în jurul propriei axe. Am depășit cele mai urâte şi dificile zile, săptămâni şi luni de până acum, ca sa ajungem la „aici şi acum”. La această versiune luminoasă, în plina floare, a cine suntem. Nu avem nevoie nici să ne reparăm, nici să ne schimbăm, avem nevoie doar să ne aducem aminte de cât am evoluat şi realizat şi muncit cu noi înşene. Versiunea noastră de acum e cea mai buna de până acum. Iar prezentul e singurul moment în care se întâmplă lucruri miraculoase.

Serios, gândiți-va şi voi?!

Facem mici schimbări în fiecare zi. La fel ca în mecanismul unui ceas, în interiorul nostru se mișcă rotiţe minuscule care ne propulsează înainte, puțin câte puțin. Nu le observăm pentru că ne concentrăm atenția pe obiectivele acelea mărețe şi grăsane pe care ni le-am stabilit în urmă cu 6 zile. Nu zic că e ceva greșit în a dori să te îmbunătățești (din contră, nu-mi place auto-suficienţa), însă pericolul e că putem rămâne cu privirea agățată de „viitorul” nostru eu, uitând de „prezentul” eu. Punem pe un piedestal versiunea îmbunătățită din viitor, ne proiectăm pe ea toate speranțele şi calificam drept inferioară versiunea actuală.

Schimbarea adevărată e activă, continuă, vie. Schimbarea nu este nici o chestiune liniară, din punctul A în B. Este un proces constant, construit pe acțiuni mici, repetitive, perseverente, şi nu pe un salt dramatic, decizie supremă, întorsătură spectaculoasă care, inevitabil, în timp își pierde suflul. Viața trăită cu acest etos nu numai că ajută să ne corectăm cu blândețe itinerariul, aducându-l-l cât mai aproape de ceea ce ne dorim cu adevărat, din suflet, pe termen lung, dar înseamnă că nici nu ajungem în punctul în care simțim că ne sufocăm cu noi însene.

Nu e nevoie să așteptam, ca să simțim că trăim o viaţă bună şi frumoasă. Nu e nevoie nici să impunem vieții o pauză, sperând ca lucrurile să se așeze în ce ordine vrem noi şi să ajungă perfecte (pentru că nu vor fi niciodată). Nu e nevoie să așteptăm încă un an, ca să ne felicităm pentru cine suntem şi ce am reușit să facem, așa cum nu e nevoie nici să urâm acele părţi din noi care rezistă schimbării. Mi-aş dori să ne oferim zilnic câte un mic moment de sărbătorire, pentru fiecare efort zilnic, reușita zilnică, examen de viață trecut zilnic. Eu cred în efectul lor cumulativ.

Așadar, în loc de a vă critica, a vă sublinia neajunsurile, a observa doar nereușitele, eșecurile şi amânările, în loc de a vedea doar toate cele pe care le doriți schimbate şi îmbunătățite în 2020, vă invit ca zilele astea sa întoarceți oglinda spre voi. Treceți în revista tot ce a mers bine în ultimele 12 luni. Străduiți-vă să retrăiți un anumit moment si, mai ales, starea din acel moment. Vă aduceți aminte ce a fost bun în viața voastră, indiferent cât de lipsit de măreție? Dacă vă e mai ușor, luați fiecare lună în parte şi alegeți câte un moment, un eveniment, o întâmplare, o decizie. Deșchideți-vă jurnalul, agenda, feed-ul de social media. Whatever works…

Poate ați fost singurele martore ale unui răsărit de soare magnific, în care parcă întreagă lumea renăştea? Ați reușit să prindeți un zbor, în ultimul minut? V-aţi perfecționat tehnica clătitelor flambate? V-aţi reîntâlnit cea mai bună prietenă din copilărie? Aţi înotat prima dată goale în mare? Aţi străbătut pe jos drumul pelerinajului de la Compostela? Aţi purtat prima conversație în olandeză? V-aţi mutat în casă nouă? Aţi citit o carte în fiecare lună? Nu aţi  făcut shopping 6 luni? Aţi ținut în viață toate plantele verzi din apartament? V-ați făcut curaj să părăsiți o relație toxică? Aţi ținut piept unui coleg nesimțit? Aţi fost prima dată singure într-o vacanţă? Aţi  mâncat prima data melci? Aţi  împachetat splendid toate cadourile de Craciun?

Toate lucrurile astea, mici şi mari, sunt parte dintr-un an glorios – anul vostru de glorie! – şi merită sa le onorați. Să onorați, sărbătoriți şi recunoașteți toate lucrurile frumoase pe care le faceți, în permanenţă. Pentru ca ianuarie să fie luna în care reflectați la cât de departe aţi ajuns, în loc de cât de mult mai aveți de străbătut. Să aveți un an plin de magie!

P.S: Chiar așa, care au fost momentele voastre de graţie şi glorie, mici şi mari, din anul care s-a încheiat? Va mulţumesc dacă mi le împărtăşiţi.

Irina Markovits

(preluare de pe blogul autoarei https://www.stylediary.ro )