Prezentele rânduri au ca obiect alte întinderi pitorești de apă traversate în diverse perioade ale vieții mele :  Lacul Herăstrău (1961), Marea Neagră (1978), Dunărea (1979). San Francisco Bay (1988), Lacul Fagernes (1991), Fiordul Geiranger (1991),  minunata Cale de Vest (1991), faimosul lac alpin Bled (2007).

Lacul Herastrau (1961)

Inițial, ca student am vizitat adesea pitorescul parc bucureștean limitându-mă la plimbări, pescuit (ilegal!) sau înot din ștrandul Floreasca până la insula adiacentă.

Ca tânăr inginer stagiar împreună cu Sanda, viitoarea mea soție, am traversat pentru prima oară lacul cu vaporașul, acostănd o insula, unde am cinat în mod romantic într-un mic restaurant, aproape gol..

Ulterior, am trecut la restaurantelele mai exclusiviste din jurul lacului Herăstrău: Restaurantul Padurii, Pescăruș, Bordei sau Miorița…  În acea perioada fericită a vieții, veneam de 2-3 ori pe săptămâna la București, unde era studentă Sanda.

Pe Dunăre (1979).

Am văzut prima oară Dunărea la 18 ani, din trenul de Constanța, trecând podul de la Cernavodă, construit de Anghel Saligny. Ulterior, în drum spre Litoral, în orașul Brăila, am îmbarcat Dacia 1300 , nevasta şi bebelușii pe un bac care traversa fluviul. In fine, în Galați supervizand montajul Platformei Gloria, am călătorit la bordul unui nave “pe pernă de aer” până la Brăila, de unde am luat trenul spre casă…

În anul 1979 se apropia dată plecării în Țara Sfântă și în concediu am hotărât că trebue să vedem mai pe îndelete Dunărea și desigur Delta.  Am parcat automobilul în față hotelului Delta din Tulcea, cel mai luxos în epoca amintită și ne-am instalat într-o cameră cu vedere la superbul fluviu. La recepție am comandat pentru ziua următoare o excursie în Delta Dunării. 

Dimineața ne-am îmbarcat pe vaporașul ancorat în fața hotelului și am început  periplul prin pitoreştile canale ale Deltei, până la Mila 123 (dacă îmi amintesc numărul) unde s-a servit prânzul. Spre surpriza noastră singurul fel de mâncare era o tocană de cartofi cu foarte puțină carne de vită.

La cererea noastră ni s-a răspuns sec: « Nu avem peşte! » Da, în Delta Dunării a anului 1979 nu aveau peste!

Priveam cu invidie mult protejații pelicani, care înghițeau peşte cu nemiluita, în dauna bieților turiști care primeau tocană de cartofi… A trecut multă apă pe Dunăre de atunci. Cei care conduceau politica Deltei în anul amintit și erudiții lor consilieri au dispărut în neant.

Dacă studiezi azităzi Net-ul, găsești nenumărate restaurante din Deltă, oferind o multitudine de minuni culinare din tot felul de pești!!

San Francisco Bay (1988).

Ajungem la capătul de nord-est al magistralei Market Street şi coborâm treptele la punctul denumit The Embarcadero, plasat pe malul golfului. Acolo ne îmbarcăm – pentru localitatea Sausalito – pe puntea unui vaporaş care traversează San Francisco Bay – cum îi spun americanii acestei mări interioare despărţită de ocean prin strâmtoarea Golden Gate.

Avem norocul unei zile senine şi peisajul care începe să se desfăşoare în faţa ochilor noştri este realmente emoţionant. Fotografiez în mod continuu fantastica panoramă a oraşului, aşa cum apare dinspre mare – într-o succesiune de neuitat. Încep cu Ferry Building, care se îndepărtează încet de noi împreună cu imensa inscripţie “San Francisco” plasată pe frontonul acesteia – inscripţie care, odată înregistrată pe peliculă, va permite oricui să identifice cu uşurinţă exoticul loc pe care navigăm…

Pescăruşii care însoţesc nava în zbor razant, apa albastră cu valuri înspumate şi, nu în ultimul rând, drapelul american cu stele şi dungi care fâlfâie la provă, încadrate cu abilitate în vizorul aparatului foto, colorează fără îndoială şi mai mult imaginea momentului…

Trecem de insula fostei închisori Alcatraz şi ajungem în apropierea strâmtorii şi a podului suspendat Golden Gate care, pe fundalul Oceanului Pacific, ne apare în faţa ochilor în toată splendoarea sa. Podul este învăluit pe alocuri în nori de ceaţă, fenomen provocat de gazele de eşapament ale autovehiculelor care,  din 1937 încoace, traversează permanent vestita minune tehnică americană vopsită în portocaliu.

Grandiosul proiect a fost realizat de inginerul Joseph Strauss, dar calculul sofisticat a fost conceput de inginerul Leon Solomon Moissief, sosit tocmai din Riga ca să-i înveţe pe yankei cum se calculează un pod de anvergură…

Construcţia ne este oricum familiară din bogata filmografie legată de subiect, dominată de James Bond-ul “A View to a Kill” cu Sir Roger Moore şi frumoasa (depinde de gust) Grace Jones…

În scurt timp vaporaşul acostează în rada portului turistic Sausalito în zona Marin County, comparată de unii autori cu Riviera Franceză.

După o vizită de 15 minute considerăm în mod subiectiv dar categoric că Sausalito “im col hakavod!” (cu toată onoarea!) nu are nimic comun cu Nisa sau Monte-Carlo şi ne întoarcem glonţ la pasarela de urcare pe nava noastră, care tocmai începea manevrele de înapoiere la Embarcadero.

Pe ruta de întoarcere, mai puţin obsedat de fotografii, privesc din nou Golden Gate Bridge, reflectând la momentul critic din anul 1985, când Sfântul (oricum la o vârstă!) a coborât din dirijabilul alb al firmei Zorin pe cablul superior al monumentalei construcţii, afişând – cu zâmbetul său britanic – o încredere absolută în calculele d-lui ing. Leon Solomon Moissieff…

Cu hidroavionul pe Lacul Fagernes (1991).

 Au trecut şase ore de când am părăsit Göteborg, timp în care am traversat podul de la Halden, intrând în Norvegia şi, ocolind capitala Oslo, am continuat drumul în direcţia Nord.

Este ora 18, s-a făcut seară (vorba vine seară, că în luna iulie începe să se întunece abia pe la oa 22!), suntem obosiţi şi desigur trebuie să dormim undeva. Optăm pentru staţiunea Fagernes (1.800 de locuitori), aflată la mijlocul distanţei între capitală şi Sognefjord. Localitatea, relativ banală în contextul scandinav, este înconjurată de înălţimi împădurite şi iese din comun printr-un lac pitoresc pe care sunt ancorate mici hidroavioane, dotate cu un singur motor.

 După ce ne instalăm, ieşim puţin să vedem lacul.   Ajunşi la malul apei, mă străduiesc să obţin un unghi cât mai favorabil pentru neobişnuitul clişeu care încadrează lacul, peisajul alpin şi doamnele care, coborând din automobilul Volvo de culoare roşie parcat lângă debarcader, se urcă într-un hidroavion alb, ajutate de un tânăr norvegian blond. În cadru apare bineînţeles şi colegul meu care, conştient de înălţimea situaţiei, afişează un zâmbet nonşalant, crezând probabil că voi trimite poza d-nei Judy pentru coperta revista “La’isha.

Spre Fiordul Geiranger (1991)

Plecăm dimineaţa din Sogndal pe un traseu magnific cu destinaţia Geiranger, urmând să ne întoarcem în acelaşi punct la sfârşitul acestui neobişnuit week-end.

Şoseaua continuă la început pe malul Lusterfjordului după care începe urcuşul în munţi, prin pasul Sognefjell (1440 m).

Continuăm drumul care duce spre punctul turistic forte al Norvegiei, fiordul Geiranger, trecând prin Grotli (850 m.) Începem coborârea unuia din cele mai fantastice drumuri din Norvegia. Peisaje de vis cu munţi de piatră şi momente în care parcă mergem pe apă, şoseaua fiind probabil construită de-a lungul unui dig între două lacuri alpine…

Oprim într-o parcare situată la o înălţime de circa 1.000 de metri şi privim la ceea ce părea o cărăruie şerpuind abrupt spre hăul unde se întrezărea malul apei. După un timp realizăm că aceasta este de fapt şoseaua pe care urma să ajungem la destinaţie!

Continuăm drumul în mod curajos căci la Volvo 740 frânele sunt frâne, direcţia ireproşabilă, iar motorul toarce nepăsător în ciuda mediului advers care ne înconjoară.

Mai sunt câteva serpentine până jos, suntem încă la circa 300 de metri altitudine când, la o curbă, ne apare în faţă un hotel. Remarcăm drapelul alb-albastru printre steagurile ridicate la intrare şi oprim imediat. Holul este pus în valoare printr-un covor roşu de la perete la perete, un pian negru cu coadă, iar preţurile se încadrează în baremul nostru valutar. Camerele sunt relativ mici, dar echipate cu tot ce trebuie.

Deschidem fereastra spre balcon. În faţa noastră apare stupefianta vedere spre Geirangerfjord, unul din cele mai spectaculoase scenarii ale naturii de pe globul terestru…

Seara, care în acest anotimp este luminoasă la extrem, o petrecem plimbându-ne pe o cărare de unde admirăm munţii şi fiordul pe care navighează ambarcaţiuni cu toate luminile aprinse care, privite de sus, par nişte jucării încântătoare…

Renunţăm fără regrete la drumul spre Ǻndalsnes prin diabolicul traseu Trollstigen şi dimineaţa coborâm serpentinele care duc în port, unde fac singura investiţie din Scandinavia: o superbă blană de ren pe care o am şi acum.

Minunata cale de vest între Geiranger şi Sognefjord, prin Innvikfjord, Nordfjord sau Strynvatn (1991).

La cheiul portului Geiranger îmbarcăm maşina pe vaporul-navetă care navighează de-a lungul magnificului fiord, începând una din experienţele de neuitat ale călătoriei. Timp de două ore vasul pluteşte între ceţuri, ploaie şi soare, pe îngusta fâşie de apă întortochiată între munţi.

Atmosfera este colorată de policromia jachetelor cu glugă purtate de călătorii care se înghesuie pe punte privind extaziaţi spectacolul. Unii dintre ei ridică mâna ţinând o bucăţică de pâine pe care pescăruşii o culeg din zbor razant, indiferenţi la flashurile aparatelor de fotografiat.

Cascadele abundente care se prăvălesc în fiord din înaltul munţilor, inclusiv celebra Şapte Surori, stârnesc admiraţia, dar pe undeva şi invidia privitorilor din ţările mai sărace în apă…

Se aude un sunet sacadat de sirenă şi după o cotitură apare prin ceaţă o umbră gigantică.

Dar nu este un monstru marin, ci marele vapor Maxim Gorki plin cu neo-sovietici, care deşi nu au încă iahturi personale ca oligarhii, dispun totuşi de câteva mii bune de dolari pentru o croazieră de lux prin fiorduri…

Debarcăm în localitatea Helesylt, de unde începem întoarcerea spre Sognefjord prin aşa-numita cale de vest planificată de acasă cu ajutorul unui expert în problemă: inginerul Ronen. Traseul este evitat în general de excursiile organizate, deoarece implică mai multe traversări de fiorduri şi relief alpin.

Probabil, singura eroare gravă comisă în aceste 18 zile a fost faptul că am făcut acest extraordinar traseu (care a inclus fantasticele Innvikfjord, Nordfjord sau Strynvatn) într-un raliu de o zi, în loc să-i acord… o săptămână.

Privirea concentrată în mod permanent asupra evenimentelor rutiere sau în vizorul camerei de luat vederi, m-a condus la situaţia absurdă ca, odată ajuns acasă şi privind superbele fotografii realizate pe parcurs să mă întreb dacă am fost realmente acolo!

                                                            *

Ajungem la cel mai înalt punct al drumului.  Într-o parcare laterală, vedem o tonetă şi un afiş mare “Vindem salam de ren!”. Oprim, omul ne dă să gustăm în prealabil exoticul produs, negru ca smoala şi tare ca piatra. Scoatem echivalentul a 10 dolari, salamul se alătură proviziilor noastre şi începem coborârea spre Sognefjord. După prima serpentină colegul, aflat de serviciu la volan, trage deodată pe dreapta şi frânează brusc. Ce să vezi, într-o nişă a drumului, în faţa vederii spectaculoase a munţilor înzăpeziţi Jotunheim aflaţi peste fiord, doi tineri cu chipa mănâncă tacticos la o măsuţă din lemn. Colegul întreabă entuziasmat:

– Ma atem mehapsim po? (Ce cautati aici?)

Băieţii ne explică calm în ebraică, mestecându-şi tartinele cu unt, că sunt într-o excursie post-serviciu militar, cu aerul că apariţia noastră ar fi fost perfect normală, şi ne-am întâlnit în mod firesc într-o parcare din Tveria…

Îi felicităm pentru opţiunea inteligentă de a vizita Norvegia în locul Indiei sau Boliviei şi ne luăm rămas bun fără să amintim un cuvânt de salamul de ren cumpărat mai sus, salam despre care aveam bănuiala vagă că nu este perfect caşer.

Jos, aproape de malul apei, oprim să fotografiez o turmă de capre albe pe fondul dramaticului scenariu al naturii norvegiene, capre pe care le atrag perfid în cadru cu ajutorul unor felii de pâine… Animalele abuzează de generozitatea noastră şi încearcă să intre de-a valma în Volvo fără vreo aprobare prealabilă. În final reuşim să eliberăm nobilul turism de impertinentele animale apucându-le de coarne şi trăgându-le afară cu o justificată severitate…

Dimineaţa sub un soare strălucitor, ne întoarcem în micul port Kaupanger şi aşteptăm ora de îmbarcare pe ferry-ul cu care urmează să traversăm Sognefjord şi să începem călătoria pe Naeroyfjord, spre Gudvangen. Printre vehiculele care urmează să intre în burta navei, admir grupele de foarte tineri adolescenţi veniţi cu bicicletele lor sofisticate tocmai din Bavaria, gândindu-mă fără invidie la vacanţele mele petrecute la vârsta lor pe malul Teleajenului, precum şi la faptul că am reuşit să văd marea pentru prima oară, la Eforie Sud, abia la vârsta de 18 ani!

Faimosul lac alpin Bled din Slovenia (2007).

Faimosul lac alpin Bled este înconjurat de culmi împădurite, dominate de o stâncă pe care este construit Castelul Bled. În anul 1004 întreaga zonă cuprinsă între râurile Sava Bohinjca şi Sava Dolinka a fost primită în dar de arhiepiscopul Albuin de Brixen de la împăratul Henric al II-lea. Împăratul german a pus şi o condiţie: construirea fortăreţei menţionate mai sus, în scopul controlului militar al întregii regiuni.

Autobuzul urcă serpentinele până în parcarea obiectivului turistic amintit, dupa care continuăm ascensiunea per pedes, folosind nenumăratele scări care conduc la terasele superioare ale fortăreţei. Fantastica privelişte care ne apare acum în faţa ochilor justifică fără îndoială toate eforturile. Lacul albastru punctat de ambarcaţiuni şi grupe de înotători, luxoasele amenajări turistice de pe maluri şi majestuoasa vedere a munţilor Gorenjeka şi a Alpilor Iulieni constituie imagini de neuitat…

Auzind probabil istoria teutonă a locului, numeroase brunhilde tinere, sumar îmbrăcate, au ocupat în mod abuziv parapetul fortăreţei, folosind soarele acestui sfârşit de sezon estival pentru obţinerea unui strat suplimentar de bronz.   

Situaţia creată a făcut ca fotografiile sau filmele stupefiantelor imagini ale naturii înconjurătoare, realizate de numeroşi turişti serioşi dotaţi cu aparate de ultimă oră, să fie obturate parţial de agresivele structuri anatomice amintite mai sus…

Coborâm din cetate la un restaurant în aer liber aflat pe malul opus al lacului, unde întreaga suflare comandă specialitaţile locului: kremschnit şi “grmada” (da, aşa se scrie: grmada…1.5 euro porţia). Ultima specialitate menţionată este realmente o veritabilă grămadă, alcătuită din diferite creme, ciocolată şi frişcă, – prohibită în mod categoric celor care respectă cât de cât o dietă…                                                                                                              

Alături, într-un parc imens, se află eleganta reşedinţă unde pe vremuri mareşalul Iosip Broz Tito (60) şi madame Jovanka (28), primeau oaspeţi importanţi din aşa-zisul grup al “statelor nealiniate” dominat de dictatori ca Nasser, Sukarno, Fidel Castro sau Ghadaffi…

Luxul opulent al reşedintei şi fastul recepţiilor erau în contradicţie etică cu situaţia amărâţilor din lumea a III-a, reprezentată de siniştrii musafiri ai mareşalului… Potrivit acestora, singura problemă care deranja viaţa sutelor de milioane de subnutriţi din lumea nealiniată era existenţa Israelului!

Dar fantomele amintite aparţin trecutului, cel puţin aci la Bled, unde am întâlnit şi o echipă de înotători din Ţara Sfântă, veniţi în cadrul unui concurs internaţional. Un număr de participanţi, din grupa de vârstă 70 plus, au parcurs în ziua respectivă traseul de 5 kilometri, traversând apa albastră a lacului (denumit în slovenă Blejeskim Jezerom), a cărui temperatură la 22 grade Celsius era realmente reconfortantă…       

Continuăm drumul spre zona alpină a Parcului Naţional Triglav, dominat de vârful cu acelaşi nume care atinge înalţimea de 2.864 de metri.

Autobuzul parchează în localitatea Bohinji, situată pe malul marelui lac cu acelaşi nume, şi intrăm în telecabină (sau gondolă, cum zic ei!) care ne urcă la punctul Vogel, situat la cota 1535 metri, unde se află hotelul şi celebra şcoală de schi cu acelaşi nume. Văzute de sus, ambarcaţiunile turistice electrice care navighează pe lac par furnici amfibii, în contrast cu vârfurile semeţe din piatră ale munţilor Triglav din Alpii Iulieni care înconjoară zona. Imaginea a trei din aceste piscuri reprezintă stema statului pe tricolorul sloven…Am remarcat că unul din piscurile, situate în faţa noastră, se numeşte… Rodica!

Theodor Toivi