Întâlnire la Frankfurt

Într-unul din zborurile mele spre America trebuia să schimb avionul la Frankfurt. Am pierdut legătura spre Chicago și am fost nevoit să rămân în oraș. Era la începutul serii, aveam timp suficient să mă plimb. Lângă hotelul la care stăteam era o stație de metro, așa că în douăzeci de minute am fost în centrul orașului. Era în 17 decembrie, în ajunul Crăciunului. Orașul era împodobit feeric. Era o atmosferă de sărbătoare, piața centrală era plină de de dughene cu bere, se simțeau miresme îmbietoare de cârnați și varză, pomul de Crăciun îți fura privirea. Am intrat într-un bistrou, m-am așezat la bar și-am cerut o halbă de bere. Lângă mine stăteau doi tineri cu berea în mână, cu un drapel al echipei de fotbal Eintracht Frankfurt și fulare cu culorile echipei. Nu păreau prea veseli, probabil că echipa lor a pierdut, mi-am spus.

– Cu cine a jucat Eintracht și care a fost rezultatul? am întrebat eu în engleză.

– Cu Hertha Berlin și am pierdut, a spus unul dintre ei, care s-a prezentat mai târziu pe numele de Helmuth.

– Nu prea merge echipa în ultimul timp, a spus Dietrich amărât, celălalt fan al echipei.

– Îmi pare rău, am spus. Prosit! am continuat cu berea în mână. Să bem pentru un An Nou fericit și mai bun și pentru echipa voastră.

Prosit! mi-au răspuns. De unde sunteți? m-au întrebat.

– Din Israel, le-am spus și m-am prezentat.

– Aaa, Maccabi Haifa, Hapoel Tel Aviv, a spus Dietrich.

– Au fost cândva echipe bune, am spus, azi însă joacă mult sub nivelul echipelor din Europa.

– Herr Schwartz, spuneți, e adevărat că mulți concetățeni ai dumneavoastră refuză să viziteze Germania din cauza Holocaustului? a întrebat Helmuth.

Nu eram încântat de întrebarea tânărului, nu doream să intru în acest subiect dureros și delicat. Nu am avut încotro și le-am răspuns:

Într-adevăr unii israelieni refuză să vină în țara dumneavoastră. Nu uitați că mulți dintre ei n-au avut bunici pentru că au fost exterminați de naziști, iar părinții lor au trecut prin infernul lagărelor de concentrare. Eu însumi, când am vizitat Germania prima dată în urmă cu douăzeci și cinci de ani, mergând cu metoul, mă uitam la oamenii vârstnici și mă întrebam oare ce-au făcut în timpul războiului? Oare nu sunt chiar aceia care i-au omorât pe bunicii mei?….

– Mie îmi este rușine pentru această perioadă din istoria Germaniei, spuse Helmuth. Multă vreme nici n-am vrut să știu unde au făcut bunicii mei serviciul militar în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

N-am îndrăznit să-l întreb dacă până la urmă a aflat unde au fost bunicii lui în timpul războiului.

– Părinții dumneavoastră au fost deportați? întrebă Dietrich.

– Da, iar bunicii mei au pierit la Auschwitz.

– Amândoi părinții au fost la Auschwitz? întrebă Dietrich.

– Nu, tata a fost la Buchenwald.

– Eu m-am născut la Weimar, cotinuă Dietrich și bunicul meu a fost și el la Buchenwald…

Am tăcut o bună bucată de vreme, nu știam cum să continui. Oricum nu puteam să nu-l întreb:

– A fost și el deținut? am îndrăznit. (La Buchenwald au fost internați și foarte mulți deținuți neevrei: comuniști, social democrați, preoți catolici, et.)

– Nu, mi-a răspuns Dietrich, din păcate el afost gardian… A murit încă în timpul războiului, așa că nu l-am cunoscut. Tatăl meu nu prea povestea de el. În momentul când am aflat că a fost în SS și gardian la lagărul de concentrare de la Buchenwald, am avut un șoc. Mi-era rușine de trecutul lui. De la vârsta de 14 ani, în fiecare zi de 11 aprilie (ziua eliberării lagărului de către trupele americane), tata mă lua cu el la Buchenwald CA SĂ NU UIT CE S-A îNTÂMPLAT îN ȚARA MEA îN ANII PATRUZECI AI SECOLULUI TRECUT.

Și eu am fost șocat. Primul meu gest a fost să mă ridic de pe scaun și să plec. Noi doi nu avem ce căuta în același loc!! M-am dus la baie și mi-am luat un răgaz să mă gândesc cum să îmi iau rămas bun de la ei. Dietrich și părinții lui, ca și ai celorlați tineri născuți după terminarea războiului, nu sunt vinovați pentru crimele comise de părinții sau bunicii lor, mi-am spus. M-am mai calmat și m-am întors la bar.

A urmat o perioadă de liniște apăsătoare. Nici cei doi tineri nu știau cum să continue.

– Voi faceți parte din generația nouă, care s-a născut cu treizeci de ani după sfârșitul războiului și nu sunteți răspunzători de faptele comise de regimul nazist. Germania a recunoscut sincer rolul pe care l-a avut în Holocaust, învățământul se preocupă intens de această temă, manifestările de antisemitism sunt pedepsite aspru și nu știu dacă mai există alt oraș în lume în afară de Berlin, unde sunt atât de multe monumente și muzee legate de Holocaust. În zilel noastre mulți israelieni vizitează Germania și poți auzi pe stradă vorbindu-se ebraica, am încheiat această discuție nu tocmai plăcută.

– Ce părere aveți despre emigranții care vin în țările din Europa apuseană și mai ales în Germania? m-a întrebat Helmuth.

– Eu nu trăiesc aici, mai bine spuneți-mi voi ce părere aveți.

Helmuth s-a uitat iscoditor la mine. Ar fi dorit foarte mult să știe ce gândesc eu despre această temă.

Nu am reușit să urmăresc convorbirea lor, eram sub influența faptelor relatate de Dietrich. Ce întâlniri poate să-ți ofere viața! mi-am spus.

– Cred că toți cei care au fost primiți în țară trebuie respectați în ciuda tensiunii care există, l-am auzit pe Dietrich spunând.

– Ajunge cu viziunile mele optimiste, a continuat Dietrich, să vorbim mai bine despre fotbal…

Mi-au urat drum bun și m-au invitat la un meci de fotbal al Eintrachtului. Dacă mai pierd o dată avionul către America, le-am spus, precis că vin la meci!

Andrei Schwartz

21/04 /2020 Ziua Holocaustului (Iom Hașoa) în Israel.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on April 24, 2020 Reply

    Spre deosebire de ce a fost scris înainte, eu consider că discuţia a fost deosebită, remarcabilă şi, dle Schwartz, ar fi trebuit să aveţi o oarecare satisfacţie în aceea că tineri germani, conştientizează anomaliile care au caracterizat viaţa părinţilor/bunicilor lor, în perioada neagră a Celui de-al Doilea Război Mondial.
    In locul dvs nu as fi avut acea senzatie neplacuta, as fi incercat sa continui discutia, desi inteleg ca nu era usor.
    Orasul Frankfurt am Main este unul dintre cele mai importante orase pentru mine, caci este orasul in care a trait cea mai buna prietena pe care am avut-o. O prietena care a decis sa plece in Germania, in loc sa ramana in Israel (mai bine zis parintii au decis, dar si ea a fost parte a aceleiasi decizii). Pe acest motiv am avut discutii, nu a existat niciodata o opinie unilaterala, fiecare si-a justificat hotararea.
    Oricum ar fi, nu putem generaliza, nu toţi germanii de atunci au fost nazişti, nu toţi germanii tineri au fost educaţi aşa fel încât să înţeleagă, în caz că bunicii lor au fost SS-isiti, care a fost crima pe care au întreprins-o, şi de altfel, nu putem face abstracţie de situaţiile create atunci, poate pentru oamenii înrolaţi în armată, care au înfăptuit până la un anume punct nişte ordine. Subliniez până la un anume punct.
    Vreau să spun că au existat şi opozanţi, dar soarta lor nu a fost simplă, iar pandemia urii a avut proporţii distrugătoare. Cine dintre noi nu stie?

    După război şi timp de zeci de ani care au urmat, în Germania s-a desfăşurat un program educaţional, prin şcoli şi prin mass-media, al cărui scop a fost prezentarea faptelor din timpul războiului, pentru că asemenea crime să nu se mai poată repeta.
    Este vorba desigur de crimele împotriva evreilor, a romilor, polonezilor, a comuniştilor, explozia de ura inoculată celor care au servit în armată şi care au fost în serviciul ei. Aceste acţiuni trebuiau să ajungă la publicul tânăr ca să poată fi făcut a înţelege fărădelegile comise de strămoşii lor, în urmă doar cu una sau două generaţii.
    După cum mi-au povestit unele cunoştinţe care trăiesc acolo, în decursul timpului, acest scop a fost într-o măsură considerabilă, realizat.
    Cu toate acestea mişcările naţionaliste de dreapta câştigă teren, şi probabil valul emigrărilor de după 2014, cât şi atitudinea cancelarului Merkel de înţelegere şi acceptare, poate chiar unică printre alte state europene, a avut o contribuţie importantă în acest sens. Vă invit să vizionaţi materialul de mai jos:

    https://www.youtube.com/watch?v=QSEI5sulT7Y&app=desktop

  • Schwartz Andrei commented on April 24, 2020 Reply

    Judith, îți mulțumesc și ma bucur ca mi-ai scris. Cred ca în 1991 ai fost la noi.
    Sa auzim numai de bine

  • Muresan Iudit-Miriam commented on April 24, 2020 Reply

    Mi-a placut articolul. , cu atat mai mult cu catam trecut eu insumi in situatii asemanatoare. Blackie draga. oare cati ani au trecut de cand am fost la voi la Beer Sheva la masa? Nicicum nu pot calcula. Incerc ori de cate ori iti citesc un articol. Si pe toate le citesc cu placere si mult drag
    Iutzi Muresan

  • Grosz Eva commented on April 23, 2020 Reply

    Citind povestea se simte cât de apăsătoare a fost discuția. Probabil ați răsuflat ușurat, când s-a terminat. Multă sănătate Andrei Schwartz !

  • Tiberiu Ezri commented on April 23, 2020 Reply

    Cel putin nemtii isi recunosc vina istorica spre deosebire de multi dintre colaboratorii lor cum ar fi polonezii, ungurii, ucrainienii, etc…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *