Am promis, mă țin de cuvânt, deși multora din prietenii mei care vor citi aceste rânduri s-ar putea să li se pară nepotrivit să povestesc despre călătorii de plăcere în împrejurările excepționale pe care le trăim. Probabil că prietenii au dreptate, deși eu sunt ușor sceptic privitor la o conduită care ni s-a impus sau ne-am (auto)impus-o.

Cu toate că mulți, prea mulți, (care știu puțin sau prea puțin) și-au exprimat opiniile, sugestiile, previziunile și ipotezele în legătură cu pandemia care ne ține într-un (nu tocmai dolce) far niente, eu cred că e mai util să mă ocup cu precădere de modestul meu destin și al celor din cercul apropiaților mei, rude și prieteni. Nu pot să ignor sfatul înțelept dat de neuitatul Amos Oz unui scriitor anonim care își râvnea celebritatea ”Scrieți despre satul natal.” Ca urmare mi-am propus și eu să nu mă las redirecționat de acest uriaș val de coronavirus, oricât ar fi el de autentic și atotcuprinzător, vorba poetului ”ce e val, ca valul trece”, ci să continui reportajul despre croaziera noastră în Marea Caraibilor, la care am participat împreună cu Vera, soția mea și cu încă o pereche de prieteni.

Un subiect plutitor

Nu a fost prima noastră croazieră. Oricum o croazieră nu mai este o performanță, nici un act de vitejie, nici măcar o extravaganță. Călătoria de agrement cu vapoare uriașe pe mările și oceanele lumii sau pe marile fluvii a devenit o preocupare și plăcere preferată mai ales de vârsta a treia, devenind și o industrie turistică din cele mai importante. Industria călătoriilor pe mare realizează în mod normal o cifră de afaceri anuală de peste 120 de miliarde dolari, cu o creștere medie anuală de peste 20%.

Prima mea întâlnire cu industria de croaziere s-a petrecut cu mulți ani în urmă… pe uscat. În perioada care a urmat neuitatului an 1989, împreună cu alți trei prieteni am pus bazele International Business Company, care în 1991 a ajuns printre primele zece societăți comerciale din România. Printre altele, compania a creat o rețea de laboratoare fotografice, care în anii aceia s-au bucurat de un mare succes. Laboratoarele erau deservite de profesioniști cărora le-a mers vestea și nu e de mirare că am primit un val de oferte de la cea mai mare companie de croaziere a acelor timpuri, societatea americană Carnival (care și azi este una din cele mai mari din lume). Evident că ofertele erau atractive iar societatea noastră, IBC, a pierdut cei mai buni fotografi profesioniști. În curând am fost nevoiți să abandonăm această activitate, din lipsă de specialiști – fotografii noștri navigau pe navele de croaziere. Dar în epoca digitală, interesul publicului pentru laboratoarele fotografice a scăzut dramatic până la dispariție. Fiecare posesor de smartphone a devenit implicit fotograf ”specialist”. Fenomenul s-a resimțit și pe vapoarele de croaziere dotate cu impresionante ateliere și saloane de artă fotografică. 

Aversiunea mea pentru croaziere s-a păstrat încă multă vreme și abia după mai mult de un deceniu m-am lăsat convins să urmez sfatul și exemplul multor prieteni și ne-am aventurat la o croazieră pe Marea Baltică. De atunci am prins gustul acestor călătorii surprinzător de bogate în evenimente, în oportunități de a cunoaște în condiții cât se poate de agreabile o mare diversitate de fațete ale lumii. Și unde mai pui că efortul fizic, psihic și chiar financiar este suportabil, mai ales pentru persoane de vârsta treia. Soția mea preferă acest tip nou de excursii dintr-un motiv foarte pragmatic: a scăpat de tortura frecventelor despachetări și împachetări de bagaje, nu mai trebuie schimbate hoteluri în timpul concediilor, hotelul ne însoțește. 

Totuși despre croaziere

A devenit o tradiție familială ca în fiecare an în februarie să plecăm într-o croazieră. O sumă de avantaje sunt evidente: scurtăm perioada de iarnă; vedem locuri noi și interesante; savurăm obiceiuri, culturi necunoscute, chiar dacă avem doar șansa unui contact superficial; cunoaștem oameni, legăm prietenii, chiar dacă nu vor fi de durată; schimbăm idei cu unii care le au. Și toate aceste beneficii le obținem într-un mediu lejer, plăcut și distins. Suntem scutiți de o mulțime de rutine casnice. Pe vapor alții au grija noastră și fac eforturi ca totul să ne fie pe plac: mâncăruri gustoase și variate, băuturi fine, serviciu grațios și atent, distracții, spectacole, săli de sport, informații, prezentări, lecturi, concerte, jocuri și multe altele, toate de calitate, rafinament și bun gust.

Deci în februarie 2020 am decis să pornim într-o croazieră pe Marea Caraibilor, mai exact în două croaziere legate între ele, ca să raționalizăm costurile și oboseala zborurilor (București – Miami și retur). Ambele croaziere plecau din Fort Lauderdale, un oraș la 45 km de Miami, cu vreo 200.000 de locuitori, supranumit (pe bună dreptate) Veneția Americii. Prima croazieră cu vasul Koningsdam avea ca destinație o parte din insulele arhipelagului Antilele Mici, iar cea de-a doua, cu vasul Zuiderdam, mergea spre grupul de insule ”ABC”, lângă coasta de nord a Americii de Sud, iar apoi spre istmul și canalul Panama. Ambele vapoare aparțin companiei Holland America Line (HAL)

Societatea HAL a fost înființată la Rotterdam în 1873, având ca obiectiv transportul de pasageri din Europa către cele două Americi. Era un important val de emigrație dinspre Europa. Evrei, Polonezi, Italieni, Greci, Irlandezi… emigrau în căutarea unei vieți mai bune și mai ales libere în Statele Unite, Canada și marile state emergente din America de Sud. Vapoarele HAL au transportat sute de mii de migranți de toate etniile și categoriile sociale. Pentru cei mai bogați au început să organizeze voiajuri de plăcere. Printre traseele maritime de turism timpuriu era și unul spre Palestina, pe atunci încă sub stăpânire otomană. Prima escală în portul Haifa a făcut-o în 1910 vaporul Rotterdam. Epoca de Aur a flotelor transatlantice de pasageri s-a încheiat odată cu progresele aviației. Romantismul călătoriilor luxoase pe ocean a fost retezat de uriașele ”păsări de fier”, cu care ajungeai din Europa în America de 20-30 de ori mai repede. În epoca în care timpul costă tot mai mulți bani, noile vehicule mai puțin romantice, dar mult mai rapide, au schimbat surprinzător de repede peisajul călătoriilor transatlantice.

Toate companiile care dețineau vase de pasageri și care au supraviețuit celui de al Doilea Război Mondial au urmat cu maximă promptitudine exemplul dat de mai mulți armatori de succes. Acest complicat proces logistic și financiar a început să ia avânt prin anii 1960. Printre numeroșii ei actori au fost frații Anthony și Dimitri Chandris, care au înființat compania greacă Chandris Line, pentru transportul de pasageri (mai ales emigranți) între Europa și Australia. Ei au început afacerea cu un vapor, achiziționat în 1959, și au dezvoltat-o prin investiții, fuziuni și achiziții, devenind una din cele mai cunoscute flote sub numele de Celebrity Cruises, cu 14 vapoare, care realizează anual 1090 de croaziere între 296 de porturi răspândite în apele lumii. 

Astăzi cea mai importantă companie în industria de leisure shipping este Carnival Corporation, un uriaș conglomerat anglo-american cu centrul în Florida, care controlează nouă linii de croaziere. Cele mai cunoscute sunt Carnival, Holland America, Costa și Princess, care împreună exploatează 104 vapoare, dintre care unele transportă peste 5.000 de persoane. Firma mamă, care purta tot numele simbolic de carnaval, adică petrecere, muzică, dans și veselie, a fost înființată în 1972 de către doi israelieni. Primul, Teodor Arisohn, născut la Tel Aviv în 1924 dintr-o familie originară din România, și-a făcut studiile la Universitatea Americană din Beirut. Pe atunci Palestina era sub mandat britanic, iar Libanul sub mandat francez și între cele două teritorii circulația era neîngrădită. Ted Arison și-a făcut stagiul militar în armata britanică și a participat la Războiul de Independență cu gradul de sgan aluf (locotenent-colonel).

După o carieră de succes ca manager al unei companii de transporturi navale și-a continuat activitatea în același domeniu în Statele Unite, stabilindu-se la Miami din 1952. În 1972 a înființat, cu sprijinul financiar al lui Meshulam Riklis, un om de afaceri israelian originar din Turcia, compania Carnival Cruise. Riklis nu era un om de afaceri oarecare. Avea doctorat în matematici și finanțe. Și-a construit un adevărat imperiu financiar, dezvoltând sau achiziționând industrii și mărci renumite.

Cei doi creatori ai celui mai mare concern în domeniul industriei turismului, cu 120.000 de angajați și milioane de beneficiari mulțumiți, s-au întors la Tel-Aviv pentru veșnicie – Ted Arison la vârsta de 75 de ani, iar Meshulam Riklis, în 2019, la 95 de ani. 

Mărturiile unui beneficiar mulțumit

Am plecat de la București cu Turkish Airlines în 10 februarie și ne-am întors cu aceeiași companie în 10 martie. Am plecat fără nicio ezitare. Atât în România cât și în restul Europei părea că epidemia nu va avea urmări grave, ca cele de la Wuhan. Pentru noi China pare o altă lume și presupuneam senin că epidemia nu are nicio șansă să ajungă pe meleaguri europene. În plus croaziera noastră avea drept țintă zona cuprinsă între tropicul racului și ecuator, o zonă caldă prin excelență. Ori specialiștii din domeniu susțineau fără echivoc că acest virus nu rezistă la căldura verii. Iar din experiența noastră pe diferite vapoare de croazieră, noi eram convinși că nu există un mediu mai protejat, mai curat și mai igienic decât cel de pe vapoarele de croazieră ale marilor companii. În cazul nostru predicția s-a confirmat. Ne-am întors sănătoși, nici urmă de virus! Dar… Am avut noroc! Începând din mijlocul lunii martie, lumea știrilor a fost asaltată de tot mai multe vești alarmante. Mai multe vapoare sunt în carantină. Chiar vapoare ale companiei Holland America luptă cu dificultăți neașteptate. Au fost anunțate cazuri mortale. Industria atât de animată a croazierelor este într-o profundă criză, din care cine știe când va ieși. Rămânem cu speranța și cu amintirile recente de la croazierele din Marea Caraibilor.

După două zile de drum am ajuns în zona fascinantului șirag de insule al Antilelor Mici. Prima noastră escală a fost chiar în prima insulă descoperită Cristofor Columb în a doua sa călătorie spre ”Indiile de Vest”.

Era în 11 noiembrie 1493. Legenda spune că Viceregele Columb a dat insulei proaspăt descoperite numele sfântului din acea zi: Sf Martin din Tours, un comandant contemporan cu Împăratul Constantin, care s-a botezat și apoi a îmbrăcat rasă călugărească. De altfel în cea de a doua călătorie a sa Columb a avut misiunea spirituală să sprijine creștinarea indigenilor și să dea noilor teritorii nume din lexicul religios. Rezultatele se văd până azi, geografia zonei caraibilor abundă în nume de sfinți. Prin urmare în 15 februarie nava noastră, Koningsdam, a ancorat în dreptul insulei Sf Martin, o insulă relativ mică (87 kmp și mai puțin de 100.000 de locuitori). Este o insulă frumoasă, cam de mărimea unui orășel din Transilvania, cu o vegetație abundentă, dar care de aproape patru secole este împărțită în două. Două țări, dependente de Olanda și de Franța, cu două capitale, două steaguri, două guverne locale, două imnuri și desigur… două orgolii. Numele a rămas cel dat de Columb, dar cel oficial este diferit, fiind exprimat în două limbi diferite. Deci am fost în două țări: Sint Maarten, cu capitala la Philipsburg (1850 de locuitori), cu limba oficială olandeza și Saint Martin, cu capitala la Marigot, cu limba oficială franceza.

Deși Sint Maarten are numai vreo 40% din populația insulei, are un aeroport internațional, care poartă numele Prințesei Juliana a Olandei. Ca să nu fie mai prejos, Saint Martin are un aeroport mai mic, numit L’esperance (speranța). Cele două metropole sunt membre fondatoare ale UE și cred că ar fi o minimă dovadă de interes pentru o Europă Unită ca ”frontiera” de pe insula Sfântul Martin să fie desființată! Mai mult, dacă în Europa marea problemă a unei reale uniri o constituie diversitatea lingvistică și culturală, pe insulă acesta nu există! Majoritatea locuitorilor vorbesc engleza(sic!), unii vorbesc limba creolă. Desigur această separare artificială între două grupuri de oameni care împart același teritoriu are o istorie de secole, bazată desigur pe interese contradictorii și pe încăpățânarea de a păstra obiceiuri, tradiții, conflicte și mai ales ”putere”, care după sute de ani nu mai au nicio relevanță.

După descoperirea și ”botezul” insulei, ea a devenit în mod firesc o posesiune spaniolă, dar era lipsită de interes major pentru spanioli, care pe atunci erau potențialii stăpâni ai unei jumătăți din globul pământesc – trebuiau doar să-l descopere și să-l ocupe. Erau însă alte puteri, care pierduseră momentul irepetabil al împărțirii. În prima linie, cu experiență și resurse (în sec. XVI-XVII) erau englezii, francezii, olandezii, danezii, urmați la mare distanță de suedezi, ruși, germani, italieni. Olandezii, ca și francezii, aveau interese și navigau între America de Nord, (olandezii cu New Amsterdam iar francezii cu Louisiana și altele) și America de Sud (Guianele) și aveau nevoie de o ”bază navală” între aceste două poluri de interese. Insula a fost ocupată întâi de olandezi, care au construit Fortul Amsterdam. Apoi francezii au ocupat partea de nord și au ridicat fortificații. În 23 martie 1648 Franța și Olanda au semnat ”Tratatul de pe Muntele Concordia”, prin care insula a fost împărțită în două. Folclorul local spune că doi bărbați, unul francez și unul olandez, au pornit de la două țărmuri opuse și în locul unde s-au întâlnit a fost trasată granița. Tot folclorul local afirmă că francezul ar fi alergat și de aceea teritoriul francez este mai mare.

În zilele noastre principala sursă de venit a insulei este turismul. Plajele cu nisip alb, hotelurile, restaurantele, cazinourile și mai ales temperatura constantă de-a lungul întregului an, între 24-28 grade fac ca insula să fie printre cele mai vizitate de turiști și locuitorii ei să se bucure de un venit pe măsură. 

Și ca să nu uit: 3% din locuitorii insulei (pe ambele jumătăți) sunt evrei.

Tiberiu Roth, 31 martie 2020