Și dacă n-am dreptate?!

Hotărârea mea  e clară!

Las subiectul Coronei pe socoteala altora.

Cred că omul care ne citește mai are nevoie și de altceva.

Așa că…..

Voi începe cu începutul. Cu începutul. Ce șanse am ca teoria mea să nu stea în picioare?

Ca să fiu sincer, mari șanse!

Și cum ar putea fi altfel?!

În primul rând m-am hotărât să mă vâr într-un domeniu în care nu am nici cea mai superficială calificare. Nu-mi amintesc să fi citit vreodată ceva serios în acest imens subiect, nu că nu m-ar fi interesat, dar n-am avut niciodată timp pentru așa ceva, poate pentru că mi-am dat seama de la bun început că ar însemna să încerc marea cu degetul. Nu te apuci de o treabă dacă știi, din start,  că nu ai cum să ajungi nici măcar la periferia domeniului, darmite la miezul ei?!

Treptat, am ajuns la concluzia că în mod teoretic nu există nimeni pe lumea asta care să poată dovedi că e în posesia adevărului absolut în subiectul de care doresc să mă ocup pe parcurs. Pur și simplu, detaliile, amănuntele sunt atât de numeroase, încât am impresia că cel care a inventat cuvântul ”infinit” se referea exact la acest subiect.

Și am convingerea că toți cei care vor citi aceste rânduri nu vor putea decât să fie de acord cu mine.

Și după această introducere cu totul neobișnuită (cred eu), să trecem la subiect.

Iată teoria mea: eu susțin (bazat pe dramul de impertinență care mi-a mai rămas!) că în afara limbii române, nu mai există pe lume nici un alt mijloc de comunicare  lingvistic care să utilizeze un pronume intermediar, plasat între singular și plural!

Oare m-am făcut înțeles? Sigur că nu!!

Iată la ce mă refer.

Pentru cine încă nu știe, eu am copilărit în celebra urbe a Buhușului, despre care se spunea că acolo se afla o fabrică (mare, de postav, 5000 muncitori!) care poseda un oraș.

Limba pe care am învățat-o și-am vorbit-o din fragedă pruncie  era cea a locurilor, adică o românească cu elemente moldovenești, cuvinte care nu erau înțelese nicăieri în afara ”granițelor” acestei regiuni: leică, povidlă (sau magiun), cucuruz, cerdac, oleacă…

Dar mai era ceva, ceva care deosebea pe cei de acolo și care mă deosebea pe mine de cei pe care, de exemplu, i-am întâlnit la vârsta de 11 ani la București: eu mă nu adresam celor mai în vârstă, inclusiv părinților mei, cu ”tu”, ci cu ”mata”!

Iar ”mata” este, de fapt, o prescurtare a pronumelui ”dumneata”. Deci în limbajul meu (și bineînțeles nu numai al meu) există pe lângă ”tu”, și ”voi, și ”dumneavoastră”, un pronume care se plasează pe undeva între termenul familiar, cu care te adresezi oricăruia cu care ai legături personale, de familie sau de prietenie, și cel de politețe, care-ți permite contactul cu oricine cu care nu ai niciun fel de relații.

”Dumneata”, ”dumneaei”, ”dumitale” ”dumnealor”- iată instrumentele care permit celor de limbă română un contact nemijlocit cu cineva cu care nu ești în termeni foarte apropiați, dar în același timp nu se află postat pe vreun piedestal, la care nu ai acces decât adresându-i-te cu o formulă de politețe.

Nu, nu vreau să despic firul de păr în patru, și nici să redescopăr America.

Doar vreau să mărturisesc că până în ziua de azi, în toate celelalte limbi, (nu multe, doar vreo 3-4) în care deschid uneori la nevoie gura, îmi lipsește deseori această posibilitate de a stabili un contact cu cineva pe care mi l-aș dori mai aproape din punct de vedere sufletesc.

De fapt greșesc în mare măsură, cel puțin în ceea ce privește engleza și ebraica: făuritorii acestor două limbi au rezolvat problema o dată pentru totdeauna.

În engleză te adresezi cu ”you” și părintelui tău, dar și președintelui Statelor Unite sau reginei Angliei. În ebraică diferența e dublă și clară: prima intre plural și singular, a doua între feminin și masculin. În aceste două limbi nu există niciun mod de a adresa cuiva cu un pronume de politețe.

Dar cum e în franceză, italiană, rusă, sau germană?

Dacă relațiile sunt apropiate, atunci folosești singularul. Iar ca politețe, e pluralul.

Inutil a remarca faptul că folosirea pluralului ca un termen de respect e o soluție de-a dreptul hilară, pentru că interpretarea te duce la ideea că individul respectiv poate fi atenționat în mod politicos doar dacă i te adresezi ca și cum el/ea ar fi  mai mulți/multe (mie asta-mi sună a schizofrenie, fără discuție din cauza deformației profesionale!).  Caraghios, nu?

De-a lungul anilor m-am îndrăgostit (da, acesta e cuvântul!) de această formulare, această ”găselniță” a limbii române. Nu o dată ea m-a scos din încurcătură, pentru că mi-a oferit posibilitatea de a mă adresa cuiva cu un termen potrivit, fără a-l jigni cu un ”tu”, și fără a-l pune în încurcătură ridicându-l în rang în mod artificial.

Închipuiți-vă o situație în care un om în vârstă (să zicem ca mine) oprește un polițist pe stradă pentru a întreba o direcție. Dacă i te adresezi cu ”tu”, îl jignești, doar l-ai întâlnit pentru prima oară în viață. Dacă folosești termenul ”dumneavoastră” în cel mai bun caz îi va veni să-ți râdă-n nas, surprins de modul în care l-ai abordat. ”Oare poți dumneata să-mi arăți în ce direcție e strada cutare?”- iată formula care în ochii mei e cea mai potrivită în asemenea situații.

Oare şi alţi vorbitori de limba română simt ca mine? Oare și alții consideră această ”invenție” ca ceva care merită termenul de ”excepțional”?

Sau poate voi fi învinuit de lipsă de imaginație, alegerea subiectului acesta dovedind-fără discuție că celui care a scris aceste rânduri i-au secat izvoarele inspirației și se agață de o situație pe cât de clară, pe tot atât de anodină, banală, și plictisitoare, ca și cum cineva s-ar apuca acum să prezinte într-un eseu asemănător, de o mie de cuvinte,  superdiscutatul și supercomplicatul conflict israelo-arab?!

Speranța mea e că se va găsi cineva (unul sau doi sau trei) care să ridice mănușa și comenteze teoria mea cea care prezintă unicitatea limbii române în această privință.

Și acum să mă întorc la una din primele fraze scrise mai sus.

Fără îndoială, ”teoria” conține un important grad de impertinență! Pentru că nu poți vorbi de un amănunt unic, aparținând unei singure limbi, atunci când ești conștient că în lume se vorbesc mult mai multe limbi decât ai avut ocazia, în cursul unei întregi vieți, să auzi sau în care să citești măcar o propoziție.

Sunt perfect conștient de această posibilă învinuire.

Și nu degeaba: prietenul nostru comun, Dr Google, amintește faptul că în lumea de azi se vorbesc între 6909-7117 limbi!! Depinde cum  le numeri. Și când te gândești că după Biblie, până la turnul Babel, lumea vorbea doar o singură limbă.

În ziua de azi 90% din limbi sunt vorbite de mai puțin de 100.000 indivizi.

Prin urmare, e clar faptul că nimeni  pe lumea asta nu poate cerceta toate limbile care se vorbesc pe mapamond pentru a găsi un alt exemplu de pronume intermediar. Și la ce-ar sluji o asemenea cercetare? La nimic, pierdere de timp.

Mi-am adus aminte de celebra povestioară aparținând regretatului Mircea Crișan care susținea că un studiu științific extrem de important a demonstrat că folosind energia utilizată de toți bărbații din lume în timpul activității lor sexuale timp de un an se poate săpa o groapă cu diametrul de 30 metri, ajungând până în centrul pământului, iar cu energia consumată de femei în același scop se poate astupa groapa la loc!

Așa că nu-mi rămâne decât să închei cu regretul că omenirea nu e în stare să rezolve conflicte mai grave prin folosirea unei ”găselnițe” la fel de inteligentă și la fel de eficace.

Sper că dumneata (mata), cititorule, îmi vei da dreptate.

Gabriel Ben Meron

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • gabor brender commented on April 7, 2020 Reply

    Buna ziua!Interesant articolul dumneavoastra! Am o intrebare: Cum ma adresez unei persoane pentru care am un profund dispret (ex.turnator dovedit la fosta securitate) si nu pot sa-i spun domnule,nici dumneavoastra? Credeti ca ar merge cetatene?

    va multumesc!

  • Eva Grosz commented on April 2, 2020 Reply

    Interesant, căutând în limba germană, pe care nu o știu prea bine, am aflat că și Dumneata și Dumneavoastră se traduce cu SIE.
    Oricum sunt convinsă că NU se poate traduce acest Dumneata în altă limbă cu exactitate.. De ce? Pentru că nu există traducere absolut similară. Ca și cum ai cânta o anumită notă muzicală într-un solfegiu și aceiași notă în alt solfegiu. Oricum întrebarea pusă mi-a aerisit puțin capul de …corona.

    • GBM commented on April 3, 2020 Reply

      Prin urmare rămânm la ideea ca din acest punct de vedere limba româna e specială.
      GBM

  • evagalambos commented on April 2, 2020 Reply

    Eu consider că niciodată folosirea lui ”dumneavoastră” nu devine caraghios. Este un semn de respect.. În altă ordine de idei, pentru completarea domnului Toivi, limba română are trei dialecte, în afara românei vorbite la noi, există dialectul macedo-român și megleno-român (cele două în Balcani)

    • GBM commented on April 3, 2020 Reply

      Îmi pare rău, dar uneori a te adresa cuiva cu dvs mi se pare nepotrivit, iar alteori ca o dovada de lipsa de comuniune sufleteasca cu interolcutorul….Dar imi dau seama ca e vorba de o senzatie personala, si nu doresc s-o impun nimanui.
      GBM

  • Theodor Toivi commented on April 2, 2020 Reply

    ps: Textul apartine lui Cioran.

  • Theodor Toivi commented on April 2, 2020 Reply

    1. Româna e singura limbă romanică care a supraviețuit în părțile
    acestea ale Europei. Rămâne un mister cum de s-a întâmplat așa, în
    condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari,
    cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul
    Eurasiei).

    Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri „bolovănoase”, puternice,
    care-au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la
    noi.

    2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce
    motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în
    timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi deosebit de greu
    să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

    Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține
    limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare
    sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

    3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât
    „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”,
    „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum
    ar fi în franceză.

    Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o
    concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt ca să ne
    facem înțeleși atunci când ne referim la un obiect sau la o ființă
    anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru
    asta.

    4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu
    sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le
    punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

    N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului pentru ca
    organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim
    „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e
    același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață
    cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

    5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu
    dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și
    propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori
    de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până
    la finalul veacurilor.

    Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data
    decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea
    parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit că limba îi e familiară
    încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții
    lui conversând, uneori, în această limbă.

    6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa.
    „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere.
    Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de
    siliciu vulcanic. Interesant e că boala nu prea se face, deci nici
    cuvântul nu se folosește.

    7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de
    Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății.
    Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E
    vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează
    UNESCO.

    „Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz decât
    ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții într-atât de specifice
    culturii noastre încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o
    contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm că tot ele trec drept cele
    mai bogate în sens substantive din română.

    8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după
    regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar
    rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele
    două registre, latin și slav.

    Concret, genul dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul
    viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și
    slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

    9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e
    printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba
    cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care
    proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj
    accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.

    Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare
    a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza scurtă. Să spui
    mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în
    celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai
    numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ
    25% din totalul frazelor-proverb.

    10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește
    numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne
    dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima
    ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de
    cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte
    diminutivele, și alea vreo 30.000.

    11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă
    dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie
    mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada
    spaniolă-bască-catalană din Spania).

    Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri
    și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și
    Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un
    fenomen fără precedent în lume…

    • GBM commented on April 2, 2020 Reply

      Iti multumesc pentru extrem de interesantele completari, cu doua mentziuni:
      1. si ebraica are cuvinte pentru dor si a-ti fi dor:
      געגוע
      געגעוים
      להתגעגע
      (dor, doruri, a-ți fi dor)
      Deci din punctul acesta de vedere româna nu e unică…
      2.ceea ce am vrut eu sa scot în evidență a fost ”găselnița” românească privitoare la rezolvarea adresării câtre o persoană ”neutră”, nu familială și nu oficială.
      Aștept cu nerăbdare să fiu dezmințit și să mi se spună că mai există încă o asemenea limbă (sau mai multe)
      GBM

  • GBM commented on April 2, 2020 Reply

    Dragul meu, Andreea imi da (deocamdata) dreptate!
    Astept in continuare rezultatul investigatiilor.
    GBM

  • Schwartz Andrei commented on April 2, 2020 Reply

    O alta posibilitate de-a te adresa fără sa n-areti respect dar sa nici nu exagerezi este folosirea cuvintului domnule, doamna.

  • Andrea Ghiţă commented on April 2, 2020 Reply

    Cred că Gabriel Ben Meron are dreptate pentru că pronumele de politeţe “maga” din maghiară se combină cu verbul la persoana a II-a plural (ca la Dvs.). Am întrebat un prieten profesor de italiană şi mi-a spus că nici în italiană nu există echivalentul lui dumneata. Din câte ştiu eu, nici în rusă. Până la proba contrarie numai în lb. română există un pronume de politeţe combinat cu verbul la persoana a II-a singular, corespunzător lui “tu”.

    • Eva Grosz commented on April 2, 2020 Reply

      Nu văd nici o diferență între Dumneata & Ön la fel între Dumneavoastră & Önök .Cei care știu ambele limbi pot confirma sau nega acest lucru Interesant de știut părerea altora !

  • Eva Grosz commented on April 2, 2020 Reply

    Tema pe care ați ales-o este una care mă pune pe gânduri și pe mine.
    Eu simt acest lucru nu odată ,când mă adresez unei persoane,pe care din diferite motive -vârstă, poziție- aș dori să mă pot adresa nu cu cuvântul tu, ci cu cel puțin Dumneata. Dar nu am cum. Fiindcă ebraica nu are pe Dumneata
    Este adevărat ,cum spune Dr.Ezri Tibi că în limba maghiară există cuvinte pentru dumneata : Ön sau Maga care vin în locul lui Tu – [„Te” în maghiară] –
    Întâmplarea a făcut să am câteva convorbiri cu un domn în vârstă , aproape de 90 de ani ,care trăiește de mulți ani în Israel ,de origine din Ungaria și care ajunsese prin propria educație și muncă la un titlu respectabil și cunoștiințe în domeniul lui.. De asemenea trecuse de la Holocaust prin toate încercările vieții .
    Discuțiile s-au desfășurat în limba maghiară. De la primul moment am simțit că nu pot să mă adresez cu cuvântul TU. Și această persoană mi-a dat de înțeles că Dumnealui trăiește în Israel sau oriunde pe glob cu educația primită în Ungaria . Politețea cu care se exprimă un om este cuprinsă în felul cum i se adresează cineva. Era clar pentru mine că trebuia să vorbesc cu Dumneata.
    Pot să spun, că am trecut de la Tu la Dumneata uneori înghițind pe TU în ultima clipă..
    Nu așa de ușor cum îmi închipuiam. Trăind de 45 de ani în Israel, Tu, a devenit un automat pentru mine, care în subconștient ar vrea să se schimbe în Dumneata, atunci când e nevoie. Dar am reușit și chiar am început să mă simt bine cu acest fel de a mă adresa. De demult….
    Această persoană mi-a spus că firecare popor vorbește într-un COD anumit. Care este numai al limbii lui materne. Și care poate fi total diferit de celălalt COD al altui popor cu altă limbă maternă .Codul cu care te-ai născut te va defini pentru o viață.

  • Tiberiu Ezri commented on April 2, 2020 Reply

    Gabi, dumneavoastra trebuie sa invatati limba maghiara ca acolo exista chiar doua cuvinte pentru asta: on-onok si maga-maguk. Din pacate nu reusesc sa adaug diacriticele potrivite. Poate Andrea va reusi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *