Am mai scris în ”Baabel” cum am devenit ziaristă, (https://baabel.ro/2013/03/eva-galambos-cum-am-devenit-ziarista/) dar a existat un amănunt pe care atunci nu l-am amintit și datorită căruia am putut să-mi realizez visul și să mă pregătesc pentru această carieră. Am menționat atunci că cel care m-a îndrumat spre jurnalism a fost tatăl meu. El și-a dat seama că am înclinație, ușurință în scris și… fantezie și a ținut cont și de opinia profesoarei mele de română. Îmi povestea despre Facultatea de Ziaristică de la Sorbona, pe care o absolvise profesoara mea de franceză, doamna Ileana Mann. Visul meu era Parisul, dar la jumătatea anilor 50, când am absolvit liceul, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Am găsit în schimb Facultatea de Ziaristică de la București, în cadrul Universității C.I.Parhon (așa se chema atunci Universitatea București) și am luat decizia neclintită că locul meu este acolo! (Mult mai târziu, după câteva decenii, am descoperit că în spatele propunerii tatălui meu se aflau niște gânduri ascunse despre care nu vreau să scriu, sunt secrete de familie)

În primăvara și vara anului 1955 am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere. Am luat programa și m-am pus pe învățat. Erau materii la care eram bună, chiar foarte bună – română, istorie, limba rusă și Constituție – nu aveam nevoie de nicio meditație. Totuși, în paralel, sfătuindu-mă și cu părinții, m-am pregătit și pentru franceză; nu voiam să urmez Filologia ca să mă fac profesoară, ci Facultatea de traducători, pe-atunci exista așa ceva.

Examenele se dădeau după 15 august, așa că spre 10 august m-am dus la București, singură.

Cu câteva zile în urmă împlinisem 17 ani și mă consideram pe deplin matură, o persoană care se va descurca fără ajutor. (Așa a și fost). Aveam rude dragi, la care am putut locui, dar toate demersurile le-am făcut singură.

Primul lucru a fost înscrierea. Facultatea de Ziaristică se afla, împreună cu Filozofia și Psihologia, în clădirea Facultății de Drept, modernă și luminoasă, situată într-un fel de părculeț, oricum un spațiu verde. Mi-a plăcut de la început – holuri mari, spațioase, scări largi (mai târziu am aflat că studenții nu intrau pe acolo). M-am repezit la Secretariat, cu dosarul pregătit și cu analizele medicale (cea de sânge a trebuit să o repet și a fost pentru prima dată când am leșinat, probabil din cauza emoțiilor). Ceea ce am aflat m-a dat peste cap: ”Nu se mai fac înscrieri”, mi-a spus secretara și văzând profunda mea decepție, mi-a explicat că în acel an nu se organizează anul întâi, de fapt facultatea urma să se desființeze. Am ieșit amețită, dar m-am felicitat că mă pregătisem și la franceză. Facultatea de traducători nu era departe de Drept, era pe Schitu Măgureanu, pașii m-au dus acolo. Am intrat la secetariat, iar cuvintele cu care m-a primit secretara mi-au curmat și cel de-al doilea vis. ”Nu se fac înscrieri la traducători. Duceți-vă la Filologie, la secția de franceză”.

Foarte supărată, am urmat totuși sfatul ei, m-am dus și mi-am depus dosarul la Filologie. Nu-mi plăcea deloc acolo, holurile întunecoase în comparație cu cele luminoase de la Drept, simțeam că parcă mă apasă ceva. Am mai vorbit cu câteva candidate, una m-a și întrebat: ”Vreți la franceză? Dar ce faceți cu accentul pe care-l aveți?” Aveam accent unguresc, cred că toate elevele doamnei Mann, inclusiv ea, aveam acest accent. Am dat din umeri, nu-mi păsa, oricum nu voiam această facultate.

Peste vreo două zile mi-am zis să trec pe la facultate, să văd când încep examenele. Și atunci, uitându-mă pe avizier și având obiceiul să citesc toate afișele, am văzut un petec de hârtie, nu mai mare ca palma. ”Se fac înscrieri la Facultatea de Ziaristică și se prelungește data de depunere a dosarului”. Ca nebuna m-am repezit la Secretariat, am smuls dosarul din mâna secretarei și fără să mai aștept tramvaiul am alergat la Facultatea de Drept, unde era secretariatul pentru Ziaristică. Am reușit să-mi depun dosarul și cred că niciodată în cei 17 ani de viață nu am fost mai fericită.

Am dat examenul, am luat note chiar foarte bune, nu mi-am făcut probleme că n-aș intra, deoarece am aflat că din cauza neînțelegerii cu admiterea s-au înscris numai 300 de candidați, deci, mă gândeam eu, suntem, să zicem, trei pe un loc. Abia după publicarea rezultatelor mi-am dat seama că fusesem 10 pe un loc, am intrat 32 în anul întâi. Mai tărziu, numărul a crescut, au venit vreo 10 absolvenți de la facultatea muncitorească, un număr de tineri refugiați din Grecia și câțiva care au contestat nivelul prea înalt al mediilor de admitere. Am terminat aproximativ 45. Numai că, din cauza politicii de cadre, puțini am fost cei care am ajuns în presă, cel puțin în primii ani.

Pentru mine a fost o facultate minunată, în pofida avatarurilor politice din acei ani, care au cuprins și viața universitară. Programa era conformă cu ideea inițiatorului, ziaristul Al.C. Constantinescu, era că ziaristul trebuie să aibă o cultură generală, să știe limbi, să cunoască și probeme economice, eu ziceam că este un fel de pension pentru domnișoare. Profesorii erau excelenți. Într-adevăr, am fost ultima promoție. În anul doi am devenit o secție a Facultății de Filosofie, ceea ce nu m-a deranjat prea mult. Ne-au introdus în programă istoria filosofiei, logica, psihologia, iar mai târziu și psihologia pedagogică, deoarece am căpătat o dublă calificare – și de profesori de română în condițiile în care, așa cum am arătat mai înainte, nu toată lumea a intrat în presă.

Mai târziu mi-am dat seama că dacă ai talent, poți deveni ziarist și fără Facultatea de Ziaristică. Practica a arătat că așa este, iar după 1989 presa a fost invadată de ingineri de toate categoriile. Mulți dintre ei au devenit ziariști foarte buni. Am avut și o experință personală. La Agerpres, unde am lucrat, după 1989, am angajat două inginere. Au făcut față cu brio activității de ziarist, nu numai că vorbeau câteva limbi străine, dar scriau bine, le plăcea și cunoșteau politica internațională.

În ceea ce mă privește, nu știu ce aș fi ajuns dacă nu vedeam acel petec de hârtie. În continuare îmi păstrez obiceiul de a citit afișele, deși de atunci nu mi-au mai oferit șansa de a-mi schimba soarta.

Eva Galambos