Ziaristică

Articolul doamnei Eva Galambos despre “petecul de hârtie” care i-a schimbat cursul vieții și cariera (https://baabel.ro/2020/04/un-petec-de-hartie-care-mi-a-schimbat-viata-in-bine/) , o urmare a unui articol asemănător din 2013 (https://baabel.ro/2013/03/eva-galambos-cum-am-devenit-ziarista/ ),  îndrumând-o spre Facultatea de Ziaristică din București, mi-au stârnit propriile amintiri de la aceeași facultate, unde după cum se pare am fost colegi. Spun “se pare”, deoarece nu mi-o amintesc cu precizie. Poate că este o problemă de vârstă, sau poate ne învârteam în cercuri diferite. Când dumneaei își începea studiile, eu eram în anul trei.

Trebuie să recunosc însă că amintirile mele sunt cu totul diferite. Eu nu îmi amintesc de lecții de echitație sau de alte activități sofisticate oferite la facultate. Marea majoritate a colegilor mei erau săraci, sau foarte săraci. Trăiau în cămine studențești mizerabile, sau în camere împreună cu alți colegi, împărțind uneori chiar patul. Mâncam la cantina studențească, doi sau trei pe același bon. Cel puțin ciorba era pe masă, fără bon! Iar ospătarele, obișnuite cu soarta studenților, aduceau fără să spună ceva, un coș de chifle înainte de a cere bonul. Mulți își cumpărau încălțămintea “de ocazie” la talcioc și se puteau vedea pantofi scâlciați, cu găuri în pingele – nu prea potriviți pe ploaie sau pe ninsoare!

Dar eram tineri și plini de viață și în ciuda greutăților ne bucuram de fiecare moment de plăcere, cel puțin în primii ani, chiar și colegii veniți de la facultăți muncitorești, sau refugiații greci, foști activiști comuniști în patria lor înainte de a veni la noi în țară și ajunși nu știu cum la ziaristică. Chiar dacă majoritatea nu vorbeau limba, se adaptaseră.

Din păcate pentru mine și foștii mei colegi, acele vremuri și cele care au urmat au fost probabil cele mai triste și periculoase din viața noastră, fiind strâns legate de evenimentele studențești din țară și în special cele de la facultatea noastră, un punct focal al acestor evenimente.

De aceea, scriind aceste rânduri mă întreb de ce amintirile noastre sunt atât de diferite.

După evenimentele anticomuniste din Polonia, urmate de revoluția din Ungaria în 1956, înăbușită de sovietici într-un atac brutal și sângeros, studenții români s-au “deșteptat” și ei. Facultatea de Ziaristică a fost afectată în mod special, nu prin acțiuni de mare anvergură, desigur imposibile sub teroarea comunistă, dar datorită “turnătorilor” care trăiau printre noi fără să ne dăm seama.

Încet-încet aproape o duzină dintre colegii mei, cam un sfert din promoția noastră, au început să dispară, întâi fără urmă, dar regăsiți în curând în temnițele de tortură ale Securității unde, cum am aflat mai târziu, anchetatorii sălbatici erau perfect informați! Urmau procese înscenate la Tribunalul Militar și pedepse crâncene, desigur fără nicio legătură cu așa-numitele “crime”!

Voi pomeni doar câteva nume ale celor care și-au publicat amintirile mai târziu, după 1989, printre care Dan Onaca, Mihai Derdena, Dumitru Constantin și bunul meu prieten până în zilele acestea, scriitorul Florin Pavlovici. Celor care vor să înțeleagă acei ani groaznici, le recomand să citească mărturiile lui în cele două tomuri renumite: “Tortura pe înțelesul tuturor” și”Frica și pânda”. Nu vă voi da amănunte, vă invit să citiți cărțile, voi remarca doar că au fost supuși unor torturi de o cruzime bolnăvicioasă, au fost trimiși între altele la pușcăriile din Gherla și pe câmpul de exterminare de la Canalul Dunărea-Marea Neagră, de unde mulți nu s-au mai întors.

Un singur coleg a dispărut fără a fi dat în judecată, ceea ce era foarte curios. Motivul: fusese colegul de cameră și cel mai bun prieten al lui Pavlovici – abia câțiva ani mai târziu am dezlegat misterul!

Cât despre cei dintre noi care am fost suspecți fără dovezi, sau doar considerați “oameni de neîncredere” și nu am fost arestați, tot nu am avut o soartă prea fericită.

Cel mai bun prieten, încă din școala primară, Relu M., cu care fusesem coleg la România Liberă între 1952-54 (o perioadă despre care am mai scris în Baabel) și care în ultimul an de facultate devenise colaborator principal la Radio, a fost forțat să lucreze ani de zile ca muncitor într-o cooperativă unde se fabricau lădițe de lemn pentru exportul de fructe. Un alt fost coleg a devenit ajutor de contabil pe un șantier de construcții de locuințe și un altul lucra la o fabrică de încălțăminte. Iată numai câteva din destinele noastre. Eva Galambos avea dreptate: nu toată lumea fusese repartizată în presă!

Cât despre mine, se pare că am alese lozul cel mai rău. Deși eram student destul de cunoscut, cu experiență în presă și autor publicat, odată ajuns în fața comisiei de repartizare, mi s-a spus că aflaseră de originea mea “nesănătoasă”, dintr-o familie burgheză, și nu voi fi repartizat nicăieri! Eu cred că soarta mea fusese pecetluită cu mult înainte și discuția cu comisia de repartizare nu avea nicio importanță. Cred însă că unii din comisie simțeau o plăcere deosebită să își demonstreze puterea și să chinuie pe cei care depindeau de ei.

În sfârșit mi s-a comunicat că trebuie să mă “reabilitez” la “munca de jos”, adică să devin “proletar”, că să înțeleg noua ordine în țară. Mi-au recomandat să mă prezint la Intreprinderea de Construcții Numărul 1, unde mi voi avea ocazia să devin membru al clasei muncitoare.

Două zile mai târziu devenisem salahor la șantierul blocului Spicul de pe bulevardul 6 Martie, actualmente revenit la numele anterior, Regina Elisabeta, vizavi de intrarea în Grădina Cișmigiu.

Din prima zi munca mea era să iau în spate o lădiță cu cărămizi speciale și să o car pe schela exterioară până la etajul 8 sau 9, unde zidarii le instalau cu îndemânare pe fațada clădirii. Macaraua nu funcționa și trebuia să ne cățărăm de la etaj la etaj. Dacă făceam un pas greșit, eram pierduți. Alături de mine lucrau încă trei, proaspăt ieșiți din pușcărie. Nu știu dacă a fost o chestie de îndemânare sau de noroc, dar nu am avut niciun accident.

Câteva săptămâni mai târziu un tânăr inginer de construcții, cu care jucasem handbal, (eu eram în echipa Universității și el la Politehnica) a venit să viziteze șantierul, s-a uitat la mine cu îngrijorare și m-a mutat la o echipă de electricieni, unde mi-am făcut uncenicia. După opt luni, când blocul a fost terminat, încă nu eram electrician calificat, dar mă descurcam.

Când a venit timpul, m-am prezentat din nou la comisia de repartizare, unde mi s-a spus că sunt pe drumul bun să mă încadrez în clasa muncitoare, dar în niciun caz nu eram candidat pentru presa socialistă. Ca un compromis, am fost repartizat ca profesor de limba
română într-un sat minuscul din Bărăgan, comuna Luciu din județul Buzău. Electricitate avea doar școala, cârciuma, primăria, postul de poliție și clădirea comitetului de partid local. Diploma mea a fost trimisă secretarului local al PMR, cu indicația să îmi fie dată numai după primul trimestru.

Locuiam în gazdă la un membru mai în vârstă al gospodăriei colective, care nu lucra aproape de loc, fiind mai totdeauna plin de vinul pe care îl producea pe ascuns. Casa nu avea electricitate, iar pentru încălzire era doar un godin vechi de cărbuni. Dar, cinstit să fiu, nu am fost tratat rău deloc. Cumva se aflase că fusesem trimis acolo de către comuniști ca pedeapsă, ceea ce mă facea un pic erou, fără să mi se ceară amănunte. Singura ‘problemă’ era că sătenii se îmbulzeau să mă cheme să le încerc băuturile, dar capacitatea mea de face față era limitată. Cât despre elevi, majoritatea erau plăcuți, sârguincioși și plini de voință. Aveam și patru colege noi, proaspete absolvente ale Școlii de Învățători și ne intelegeam bine.

Lunile au trecut repede, până într-o zi, când am primit o veste proastă de la șeful de miliție, care de fapt era un om de treabă. Cum credeau că voi rămâne acolo o perioadă îndelungată, fusese instruit să îmi ceară schimbarea buletinului de București cu unul local. Era o sentință pe viață în mijlocul Bărăganului!! Aveam o singură ieșire. Mi-am dat demisia din “motive de sanătăte” și am plecat acasă, unde din nou nu aveam nicio posibiltate să câștig o pâine.

Părinții erau gata să mă susțină, dar aveam 25 de ani, nu puteam să fiu un… parazit! Am făcut diferite munci temporare, printre care trei luni la Gara de Mărfuri, în schimbul de noapte, încărcând în vagoane lădițe de fructe pentru export, în special căpșuni. Se poate că lădițele fuseseră fabricate de prietenul meu Relu. Erau desigur munci potrivite pentru absolvenții de frunte ai Facultății de Ziaristică! Dar cel puțin câștigam ceva.

Printr-un joc al sorții, într-o zi m-am întâlnit cu inginerul cu care jucasem handbal. Fără să mă cunoască prea bine, dar înțelegând situația, el mi-a oferit un post de ajutor de contabil, pentru completarea statelor de salarii, la aceeași intreprindere de construcții, ICM 1, pe șantierul din Grivița. Nu era o muncă grea, dar foarte minuțioasă. Din datele furnizate de atașamentiști, calculam orele de muncă ale fiecărei echipe, zidari, dulgheri, zugravi, vopsitori, fierari betoniști, precum și munca prestată de fiecare muncitor, iar la sfârșit de săptămână toți se aliniau la casierie să își primeasca banii.

Aveam doi casieri, maiorul Constantinescu și colonelul Zamfirescu. De fapt erau pe șantier atâția foști ofițeri, de la doi foști generali și până la locotenenți, că puteam să formăm o brigadă militară cu experiență de luptă. Îmi amintesc de maiorul Constantinescu, o namilă de om și poate ofiterul cel mai “norocos” din timpul războiului. Deși fusese infanterist de când armata trecuse Prutul în 1941 și până când a participat la eliberarea Transilvaniei după 23 August, întodeaunea în prima linie, cum o dovedeau benzile de decorații pe care le purta o dată pe an, de Ziua Armatei, în patru ani nu a avut nici măcar o zgârietură, de parcă gloanțele, grenadele și obuzele îl ocoleau cu grijă!

Chiar lucrând pe șantiere, nu am abandonat în întregime scrisul. Cu ajutorul unor prieteni devotați, al unor foști colegi și al unor oameni de treabă am reușit să-mi fac o carieră paralelă de fabulist, epigramist și autor de scurte piese de teatru, sub pseudonimul Ion Cosmin, publicate printre altele la Sportul Popular, Gazeta Învățătorilor, Urzica și la Teatrul de Revistă de pe Calea Victoriei.

În cursul unei călătorii la București, după revoluție, am găsit unele din “capodoperele” mele în arhivele bibliotecii Academei și m-au amuzat!

În sfârșit, în primăvara anului 1965 ni s-a permis să părăsim țara. Condiția era să oferim în dar guvernului, pentru bunăvoința de a ne lăsa să plecăm, casa pe care părinții o cumpăraseră în 1946.

Câteva luni mai târziu eram deja în Berlinul de Vest, lucram în secția de știri germane a postului Europa Liberă și urmam cursurile post-universitare în Publicistică. Din fericire nici Universitatea Liberă din Berlin, nici conducerea postului Radio Free Europe nu au găsit necesar ca înainte de a mă accepta să ceară opinia comisiei de repartizare de la Facultatea de Ziaristică din București!

Jack Chivo

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Jack Chivo commented on May 18, 2020 Reply

    Desi nu sunt sigur daca mesajul domnului Benedict se referea la articolul meu sau la comentariul domanei Galambos, cred ca propunerea sa este foarte bine venita.

    Cu anumite modificari.

    Socotesc ca cineva trebuie sa scrie despre acele timpuri teribile, dar nu numai despre eliminarea evreilor din functile de raspundere in PMR, mai tarziu PCR!

    Dar si despre acei evrei fara asemenea posturi dar care au fost pedepsiti pentru “lipsuri” adesea imaginare, in special de alti MOT!

    Ceeace imi aduce aminte de un episod cand dupa absolvire am fost somat in fata comisiei de repartizare in 1958.
    De fapt, nu toti absolventii erau invitati, dar mi se facuse o “onoare” speciala, pe care nu am apreciat-o multa vreme.

    Unul din membrii comisiei, pe care nu il cunosteam, dar care avea un nume si aspect evreiesc, parea sa aiba o satisfactie vadita, nu numai sa ma informeze ca trebuie sa ma duc la “munca de jos” dar sa mai puna si sare pe rana.

    “Vreau sa stii ca noi avem multe pozitii in presa, si alte organe, pentru care ai fi fost calificat. De fapt mai multe decat candidati!!

    Si mai avem si cateva locuri la Directia Presei (Numele nou al Cenzurii comuniste!)

    Dar noi vrem numai tovarasi de incredere si devotati!!

    Si tu NU esti!!!!!!”

    Intre timp ranjea din ureche in ureche!!

    Am aflat cativa ani mai tarziu, ca unii din colegi, au fost selectati, in timp ce acest domn nu s-a bucurat prea mult de “his power trip!”

    Un alt co-national l-a reclamat ca avea idei trotzkiste si a fost “pus pe tusa!”

    Cred ca a ajuns mai tarziu in Israel.

    De aceea cred ca idea domnului Benedict este foarte valabila!!

  • Stephan Benedict commented on May 17, 2020 Reply

    Mi-a placut mult articolul tau, Eva. Vorbind despre anul 1958, cred c-ar fi foarte util ca cineva sa scrie un studiul intreg, sau un articol mai scurt, despre anul scoaterii evreilor din toate fuctiile de raspundere ale PCR-ului, care au fost fortati de imprejurari sa paraseasca patria lor natala.

  • GBM commented on May 15, 2020 Reply

    Citind din cand in cand marturisirile unor prieteni si cunostinte privitor la viatza pe care au dus-o sub regim comunist, nu pot decat sa-mi amintesc cu mandrie de tatal meu care sustzinea ca pentru un evreu in Romania exista doar doua meserii potrivite: medicina si ingineria. Dece? Pentru ca amandoua -si doar ele!-pot fi folositoare atunci cand ajungi in strainatate si cauti de lucru….
    Ce n-as fi dat sa urmez cursurile facultatii de ziaristica, dar cum as fi putut face asa ceva, trecand (la varsta de nici 16 ani) peste preceptele parintelui meu?!
    GBM

    • Andrea Ghiţă commented on May 15, 2020 Reply

      Totuşi că de la un punct încolo aţi îmbinat foarte frumos medicina cu scrisul. Nu ştiu dacă scriaţi deja literatură şi în România sau aţi început abia în Israel.

  • evagalambos commented on May 15, 2020 Reply

    Avem o serie de amintiri comune dar eu nu despre acelea am vrut să scriu. Domnul Chivo nu mă cunoștea sau poate că da, dar atunci purtam alt nume, nu eram măritată. Nici eu nu-mi amintesc de el dar, fiind cu doi ani mai mare, nici nu aveam cum, vorba lui, ne învârteam în cercuri diferite. Tin foate bine în minte ce s-a întâmplat în 1956, i-am cunoscut pe cei implicați care, de fapt nu au făcut nimic decât un fel de program și totuși au fost condamnați. Mai țin minte și 1958, nu știu dacă mai erați student, cu acele mitinguri uriașe în care erau acuzați deopotrivă și studenți și profesori. Era mai mult decât penibil, apoi 1959 și 1960 când o serie de colegi au fost eliminați, definitiv sau temporar, pentru tot felul de acuzații aiuritoare. În ceea ce privește condițiile în care am trăit ca studenți, în primul rând și noi fetele care stăteam la cămin eram sărace…dar chiar nu ne păsa. Țin minte cum ne împrumutam lucrurile când mergeam la întâlniri, să nu fim îmbrăcate numai în cele două-trei pe care le aveam. Dar în continuare, am amintiri mai frumoase. După 1956, ba chiar în lunile care au urmat evenimentelor din Ungaria, condițiile de trai ale studenților s-au schimbat. Ni s-a mărit bursa, iar mâncarea s-a îmbunătățit uluitor. Dacă în anul întâi cantina studențească era îngrozitoare și ca aspect și calitativ – cam din decembrie 1956 au intervenit mari schimbări – ne dădeau până și portocale iar un semestru, ni s-a adus la cămin micul dejun. . Eu am stat la căminul Carpați, poate vă aduceți aminte, aveam căldură, apă caldă, dușuri moderne, numai că erau camere de trecere -clădirea nu fusese destinată unui cămin studențesc ci unor birouri- și în anul întâi stăteam nouă în cameră și opt alte studente treceau peste noi. Eram însă foarte tineri și nu ne deranja. Cu toate lucrurile negative din acei ani care ne afectau și pe noi studenții, eu abia așteptam să înceapă anul universitar și să mă întorc la cămin unde salteaua mea era plină de cocoloașe dar dormeam minunat, spre deosebire de Arad de unde sunt, și unde stăteam într-o vilă în apropiere de malul Mureșului, aveam camera mea și un pat ca lumea, dar sufeream de insomnie. Odată cu trecerea vârstei, amintirile urâte se mai estompează și rămâi cu cele frumoase și cu gândul ”Doamne, cât de tânără am fost”

  • Andrea Ghiţă commented on May 14, 2020 Reply

    Foarte interesant şi impresionant acest articol în care Jack Chivo revine la perioada studenţiei şi a primilor ani de muncă fizică de după absolvirea facultăţii. M-ar interesa cum a trăit autorul momentul ajungerii în lumea liberă şi dacă experienţa traumatizantă din anii 1950 a influenţat cariera sa ulterioară în gazetăria din Occident, dar şi modul în care ar fi făcut presă în România epocii dacă acest lucru ar fi fost posibil.

  • Hava Oren commented on May 14, 2020 Reply

    Diferența dintre amintirile lui Jack Chivo și ale Evei Galambos sunt uimitoare, cu toate că amândoi se referă la același loc și la aproape aceeași perioadă de timp. Și sunt convinsă că ambele păreri sunt valabile! Mă întreb ce imagine și-ar forma un istoric citind cele două articole peste 100 de ani.

    • Ivan G Klein commented on May 14, 2020 Reply

      Stimată doamnă H.O. Un comentariu de „poziție” la articol poate ajuta un istoric să-și formeze o imagine corectă peste o sută de ani . Fără să fi „trăit” vremurile descrise de d. Chivo , aspectele din articol se potrivesc perfect cu tabloul acceptat de mine , despre acele vremi , tablou construit pe baza ecourilor pe care le-am considerat veridice .

      • Eva Grosz commented on May 14, 2020 Reply

        Și la noi se potrivesc, uneori cu o surprinzătoare exactitate. Peste 100 de ani totul va fi deformat.

  • Veronica Rozenberg commented on May 14, 2020 Reply

    D-le Chivo, mi-a placut foarte mult articolul dvs cu elementele sale biografice, evocand o lume care a apus, dar care nu poate fi uitata.
    Mie mi se pare interesant, ca in Romania de atunci (banuiesc anii ’50) exista o facultate de ziaristica, chiar daca conceptul acesta era cu totul diferit in perceptia autoritatilor de atunci, fata de actuala sa definitie si folosinta.

    Oare in restul vietii dvs, ati continuat sa va ocupati de ziaristica, acolo unde va aflati?
    Multa sanatate si succes in ceea ce intreprindeti,

    Veronica

  • Ivan G Klein commented on May 14, 2020 Reply

    Se potrivesc cuvintele de încheiere ale articolului scris de doamna Miryam Bercovici , în numărul precedent :
    “Eu am fost cea care a făcut acest drum? Nu-mi vine să cred!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *