Bani albi pentru zile negre – o expresie perimată?

Cele de mai jos s-au petrecut în decembrie 1973 (o precizare: vă rog să nu vă speriați, eu nu-l copiez pe Caragiale și nu încep de la `48!), cam două luni de la încetarea focului pe frontul egiptean, declanșat de Războiul de Yom Kippur.

N-am idee cum de s-a aflat ”în mahala” că am primit ordinul de chemare sub arme, eu, ole hadaș, doar de un an și jumătate în Israel, dar probabil că așa circulă zvonurile, unele adevărate și din ce în ce mai multe fake news, în zilele noastre.

Pe scurt, într-o seară friguroasă de așa-zisă iarnă israeliană, am auzit o bătaie în ușă. Surprins – cine era să ne caute la ora aceea – am deschis și m-am trezit că în fața mea se află o corpolentă doamnă (în termeni medicali aș diagnostica-o azi ca morbid obese), îmbrăcată toată în negru, care mi s-a prezentat: Dna Malchiel.

Era clar de unde venea: din blocul alăturat, aflat la granița dintre o mică grupare de locuințe pentru ultraortodocși și blocul nostru, cel ocupat în procent de 80% de medici, cu toții nou-veniți, salariați ai spitalului Rambam din Haifa.

Oarecum inchietat, dar și curios, am invitat-o în sufragerie. Știam deja câte ceva despre obiceiuri și interdicții și nu am invitat-o să bea ceva, dar drept să spun nici n-am avut timp, pentru că doamna mi s-a adresat imediat și direct:

–Dle doctor, am auzit că în curând plecați la armată…

–Adevărat…

–Știți că în nord mai sunt lupte, se duce aşa-numitul război de uzură (bineînțeles că termenul ebraic mi-era complet necunoscut, dar eu eram curios să știu ce vrea de la mine, deci n-am întrebat nimic), și s-ar putea – a continuat doamna în negru – să ajungeți acolo pe front…

Ani lo iodea, i-am răspuns, adică în bani mărunți: n-am idee…

– Să zicem că așa va fi, oare sunteți sigur că vă veți întoarce viu acasă?!

Fraza asta am înțeles-o, așa că am rămas cu gura căscată, neavând în minte un răspuns cât de cât normal la o întrebare pe care nici măcar nu știam cum s-o categorisesc.

Doamna s-a uitat direct în ochii mei, și a continuat:

– Să vă spun de ce întreb: aveți soție și copil și îmi închipui că și mașcantă (credit ipotecar) și trebuie să vă întrebați cum se va descurca familia fără dvs…

Atunci m-am enervat:

– În ce măsură vă interesează chestiunea asta pe dvs?!

– Simplu, eu am venit să vă propun o asigurare de viață, nimic mai mult.

Trebuie să recunosc, ideea asta m-a lăsat încă o dată mut. Asigurare de viață?! Ce e aia?! Eu cunoșteam doar o singura asigurare, la mașină, în România se făcea la ADAS (sper că nu mă înșel), în rest între mine și noțiunea/filozofia de asigurare exista o prăpastie practic imposibil de surmontat.

Dar mi-am revenit imediat, am început să pun întrebări, ajutat și de soția mea, deodată interesată în subiect și pe scurt, după numai 15-20 minute devenisem posesorul unei polițe de asigurare pe viață, contrasemnată de Dna Malchiel, agentă de asigurări, inteligentă și dibace ca o vulpe bine antrenată.

La plecare, jumătate din masivul ei corp aflat deja la ieșirea din apartament, s-a întors spre mine:

– Îmi permiteți un ultim sfat? Și fără să aștepte încuviințarea mea, a continuat: începeți să faceți economii, puneți de-o parte în fiecare lună un oarecare procent din salariul dvs, aici în țara asta ziua de mâine nu ți-o asigură nimeni, de aceea fiecare trebuie să aibă grijă pentru ce se poate întâmpla, ferească Dzeu (has vehalila, a spus ea, iar am aflat ce înseamnă expresia doar 5 minute mai târziu când am deschis dicționarul!)… Laila tov (noapte bună) și a dispărut în drum spre ascensor.

De atunci nu ne-am mai întâlnit, căci plata ratei de asigurare era transferată lunar în contul companiei pentru care doamna lucra, apoi noi ne-am mutat din cartier, și nu o dată m-am întrebat ce s-o mai fi întâmplat cu acea persoană care mi-a deschis ochii într-o discuție de mai puțin de o jumătate de oră.

Scurtul monolog de mai sus mi s-a întors în memorie în aceste zile, în care virusul Corona face victime nu numai privind sănătatea celor din jur, ci și (sau în mod special) din punct de vedere economic. În fiecare seară emisiunile de televiziune aduc pe ecrane victime ale noii situații: șomeri, salariați aflați în concediu fără plată, proprietari de magazine, actori și cântăreți, numitorul lor comun fiind unicul și același: nu au din ce trăi sau rezervele pe care le au nu ajung nici măcar până la sfârșitul lunii. Deschiderea treptată a unor magazine și permisiunea întoarcerii la unele activități până acum interzise nu rezolvă problema, nici măcar parțial.

Se pare că această descriere e generală, pentru majoritatea țărilor lumii.

Și atunci îți pui întrebarea: oare se putea face ceva, ceva care să micșoreze magnitudinea acestei tragedii socio-economice?

N-aș vrea să fiu rău înțeles, eu nu dau sfaturi și nu judec pe nimeni (aș face-o, dacă aș ști că sunt perfect, dar din păcate nu sunt…)

Da, de-a lungul timpului în familia mea noțiunea de economii s-a inflitrat în subconștientul fiecăruia din noi și nu pot nega influența pe care a avut-o Dna Malchiel asupra mea, pe atunci un tânăr care de-abia își căuta drumul în Țara Sfântă și lua aproape fiecare sfat venit de la vatikim (cei aflaţi de mai mult timp în țară) de parcă ar fi fost înscris pe tablele lui Moise, primite pe Muntele Sinai.

Au fost luni în care eram anunțat de filiala băncii unde îmi aveam contul că sunt în minus și că va trebui să plătesc penalizări şi poate ar fi bine să reduc procentul de salariu care intra lunar în programul de economii, dar răspunsul meu era de fiecare dată același: preferam să plătesc penalizarea.

Aici, în această țară, și-mi închipui că în multe altele, secretul cel mai bine păstrat e situația ta financiară. Uneori am impresia că individului îi e mai ușor să divulge prietenilor amănunte legate de o aventură romantică trecătoare sau nu, decât să se refere la capitalul său în bănci, în acțiuni sau în programe de economii.

De aceea n-am nici cea mai mică idee care ar fi procentul populației israeliene care posedă economii, bani puși deoparte în timpuri când totul îți merge perfect și la sfârșitul lunii rămâi cu câțiva sfanți ”în buzunar”.

Nici măcar o dată nu am avut curajul să-mi întreb cei mai apropiați prieteni dacă au adoptat bunul obicei de a economisi.

Ba mai mult, știu foarte bine că în familia fiului meu se pun bani de-o parte, dar n-am idee cum și cât.

Nemaivorbind de prietenii noștri de peste mări și țări, de a căror situație financiară nu știu absolut nimic, ceea ce e foarte normal și explicabil.

Pe scurt, există întrebări care nu se pun sau, cum ar spune cineva: ”nu se face”!

Dar eu nu mă pot opri din a mă întreba cum se explică faptul că o mulțime de concetățeni de-ai mei sunt complet dependenți de salariul unei singure luni pentru a putea ajunge la ultima zi a ei.

Nu, nu sunt naiv, nici cu nasul în sus. Am dus-o bine întotdeauna, deși nu am  achiziționat vreodată un avion sau un iaht particular.

Și cum am scris mai sus, ultimul meu gând e să dau sfaturi altora. Iar dacă câteodată aș fi vrut s-o fac, cu trecerea timpului și cu continua îndepărtare de data nașterii, cheful de a sfătui pe altul mi-a dispărut cu desăvârșire.

Dar eu rămân cu proverbele și expresiile pe care le-am primit în tinerețe, iar unul din lucrurile care mi-au rămas pe scoarța mea cerebrală (care-și micșorează în mod treptat, dar sigur, numărul de neuroni funcționali) e ”cum îți așterni, așa dormi”.

Știu, mai e ceva, cum ar fi: ”fă-mă mamă cu noroc și aruncă-mă în foc”, ceea înseamnă că tot ce-ți plănuiești și te pregătești să faci în folosul tău și alor tăi, se poate dărăma într-o bună zi ca un castel construit pe nisip, dacă norocul se dovedește a nu fi de partea ta.

Ceea ce nu înseamnă că nu merită (sau chiar trebuie) să încerci.

Și atunci există două situații posibile: să reușești sau nu! Dar chiar dacă nu reușești și dacă soarta îți joacă festa, cel puțin vei fi cu conștiința împăcată că ai încercat.

Iar dacă cineva se interesează de un răspuns la o întrebare care nu mi s-a pus, iată-l: niciodată nu e prea târziu!

N-am nicio îndoială, vom trece acest val, pentru că ”ce e val ca valul trece”. Procentul de șomeri temporari va scădea simțitor și după o anumită perioadă de timp ne vom întoarce la o situație bine cunoscută și apreciată.

Dar pericolul rămâne: acela de a uita lecțiile oferite de Corona. Și cum spunea cineva, cel care uită lecțiile istoriei are mari șanse de a se reîntoarce asupra greșelilor din trecut.

Și e păcat.

Și la urmă: cui se adresează aceste rânduri și sfaturi impertinente oferite de la depărtare? N-am idee, dar dacă un singur om, o singură familie, își va schimba atitudinea față de politica economiilor personale, eu sunt mulțumit.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Eva Grosz commented on May 14, 2020 Reply

    Nu -Nu este o expresie perimată. Noi am adus-o din învățăturile timpurilor grele și unii dintre noi au transmis și copiilor acest obicei bun în țara cu lapte și miere.

  • Frideric Grosz commented on May 14, 2020 Reply

    Povestea asta îmi aduce aminte de Josef, din Biblie, care fiind rob în Egipt , a fost adus la curtea faraonului ca să-i dezlege visele. Visul care trebuia dezlegat era cum că șapte vaci slabe au mâncat pe o pajiște alte șapte vaci grase. Apoi șapte spice goale au înghițit șapte spice pline și tot goale au rămas. Josef a interpretat visul spunând ,că după șapte ani de abundență vor veni șapte ani de secetă. și pentru asta, în anii de abundență trebuie puse la o parte grânele ,ca în anii de secetă lumea să aibe ce mânca. Atunci faraonul l-a numit pe Josef într-un post de conducere a Egiptului, drept mulțumire că a scăpat poporul de foamete. Uneori mi se pare că în Vechiul testament este descris tot ce se numește viață. Nu e interesant ?

  • Veronica Rozenberg commented on May 14, 2020 Reply

    ” o mulțime de concetățeni de-ai mei sunt complet dependenți de salariul unei singure luni pentru a putea ajunge la ultima zi a ei.”

    In ciuda realitatii exprimate si de dl Satran, si in ciuda situatiei economice grele pe care pandemia a creat-o, ceea ce este scris inainte mi se pare in parte cel putin ireal, ca sa folosesc un eufemism,

    Este greu de acceptat ca persoane care au deschis afaceri proprii ca de exemplu magazine, restaurante, centre sportive, hoteluri mari sau mici, afaceri care s-au inchis pentru 2-3 luni, au devenit deodata dependenti de salariul lunar, care uneori nici nu cred ca era cu adevarat salariu, era un venit considerabil, deoarece in Israel, costul atat al produselor culinare, al participarii la cluburi sportive sunt foarte mari, exagerate in raport cu multe din tarile europene, ca sa nu mai vorbim de preturile exorbitante in industria hoteliera.

    Nefiind om de afaceri, stiu totusi, ca atunci cand proprietarii s-ar fi definit ei insisi salariati, caz in care ar fi trebuit sa declare venitul anual/liunar si sa plateasca taxa de asigurari sociale si investitia intr-un sistem de pensii, ar fi putut beneficia de unele ajutoare.
    Este probabil ca la vremea la care ar fi trebuit s-o faca, nu au avut interesul pentru acest tip de plata, care le-ar fi putut,eventual asigura o situatie mai usoara in lunile de inactivitate.

    • GBM commented on May 14, 2020 Reply

      Va invidiez! Traiti intr-o lume perfecta. A mea e complet alta.
      GBM

      • Veronica Rozenberg commented on May 14, 2020 Reply

        Eu cred exact invers !

  • Julian Satran commented on May 14, 2020 Reply

    … si inainte de a uita Israelul are un procent foarte mare de “ economisitori” – unul din cele foarte mari in OECD.

    • GBM commented on May 14, 2020 Reply

      Si totusi,multi nu economisesc si nu-mi inchipui ca lacrimile sunt de crocodil.
      Pana la urma vom vedea cate afaceri nu se vor mai deschide pana la toamna.
      GBM

  • Julian Satran commented on May 14, 2020 Reply

    In privinta datelor – seviciile ministerului de finante si directia de statistica publica tot. Cit despre cei care abia termina luna (traducere libera din ebraica) – pentru multzi este o chestiune de educatie dar, spre rusinea noastra, pentru multi este o consecinta a venitului foarte mic. Israelul are o inegaltate de venituri in continua crestere (exprimata prin diferenta din ce in ce mai mare dintre venitul mediu si venitul median -ultima data cand mam uitat media era 9009 ia venitul median era 6000. Sunt multe cauze pentru asta dar, din pacate, nimeni dintre politiceni nu o adreseaza serios – si e pacat. Si filantropia iti linisteste intructva mustrarile de constiinta dar nu rezolva problema.

  • Tiberiu Ezri commented on May 14, 2020 Reply

    Bani albi (sau verzi) pentru zile negre! La fel ca si Ivan si eu am langa mine sotia cu picioarele pe pamant.

  • Ivan G Klein commented on May 14, 2020 Reply

    Am plecat la drum curios să văd ce urmează , ce vrea să-mi spună “asiguratul” . Din păcate ,ideea de bază nu e pentru mine – “Was Peterchen nicht lernt lernt Peter nimmermehr” / ceeace Petrișor n-a învățat , Petre n-o să învețe niciodată – Din fericire am alături omul potrivit .

    • GBM commented on May 14, 2020 Reply

      Aveti dreptate, e important, chiar f important, sa ai ca partener de viatza pe cineva cu care poti fi de acord in subiectele principale care trebuie rezolvate…
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *