Trei imagini îmi stăruie în minte: întâi, trecerea prin fața casei, pe biciclete, a unor soldaţi cu pălării ornate cu pene de cocoş, apoi o noapte petrecută împreună cu părinţii în pivniţa casei şi în dimineaţa ce urma, trecerea prin faţa casei a unor soldaţi încălţaţi cu cizme de pâslă. Era în septembrie 1944, când aveam şase ani. Cum am înțeles ulterior, cei cu pana de cocoş erau jandarmi din armata horthyistă, care ocupa temporar Aradul, iar cei cu cizme de pâslă erau ostaşi ai Armatei Roşii. Mult mai târziu am aflat de la părinți ce s-a întâmplat în acele zile: într-o încercare disperată de a întoarce soarta războiului, armatele hortyiste, aliate ale celor naziste, trecute la contraofensivă, au ocupat Aradul. În puţinele zile cât au reuşit să menţină ocupaţia, deşi dinspre răsărit venea tăvălugul peste ei, nu au avut altă grijă decât să-i adune pe evrei în vederea deportării. (În treacăt au ucis nouă evrei arădeni, martiri înhumaţi în cimitirul Neolog Vechi).

Noaptea am petrecut-o ascunși în pivniţă, se știa că a doua zi evreii trebuiau să se prezinte în cetate pentru „luare în evidenţă”. Am mai aflat că seara, târziu, portăreasa casei în care locuiam a fost întrebată de jandarmii horthyişti dacă în casă locuiesc evrei. Spre cinstea ei, portăreasa, tot maghiară, deşi ştia că suntem ascunşi în pivniţă, a spus că nu sunt! Soarta a făcut că a doua zi dimineaţa a intrat în oraş armata sovietică. Este foarte probabil că această întorsătură a războiului a însemnat salvarea noastră. Am evocat aceste întâmplări deoarece, punând la un loc mai multe informaţii care mi-au parvenit în timp, am ajuns la o asociere mentală tulburătoare a modului în care se leagă între ele unele evenimente, aparent total diferite, întărindu-mi credinţa că nimic nu este întâmplător…

Iată informaţiile, în ordinea aproximativă a receptării lor:

• Povestirile unchiului, meu, Ladislau Schlesinger (Z.L.), despre participarea la munci obligatorii, printre care şi la săparea unui canal în zona Păulişului.
• Scrisoarea unui evreu din Israel, originar din Arad, intitulată „Imagini pe retina memoriei”, în care se pomeneşte că în cadrul muncii forţate obligatorii a lucrat la săparea canalului antitanc Matca.
• Schimbul recent de opinii în media arădeană privind propunerea ca în vecinătatea Monumentului Eroilor Români de la Păuliş să fie ridicat un monument dedicat ostaşilor maghiari, pe atunci inamici ai celor cinstiţi de monumentul românesc.
• Documentarea, cu aceast prilej, asupra luptelor de la Păuliş, care s-au desfăşurat în principal pe aliniamentul Canalului Matca!

Unchiul meu a vorbit despre perioada prigoanei, despre modul cum a reuşit să-şi păstreze, cu toate greutăţile, integritatea spirituală, despre solidaritatea celor năpăstuiţi. Din bogata lui colecţie de fotografii – acum documente istorice – mi-a arătat câteva făcute la munca forţată.

Nefiind omul care să se plângă, sau poate din mândrie, nu mi-a descris aspectele cele mai întunecate privind modul cum au fost înjosiţi ei, cei supuşi toanelor unor indivizi primitivi şi înrăiţi. Unele aspecte mi-au fost relevate abia citind o scrisoarea pe care am primit-o din Israel şi pe care o reproduc în întregime:

„Mă numesc Andrei Ban. Am văzut lumina zilei la 2 august 1914, la Budapesta. Sunt cetăţean român, cu domiciliul în Israel, Natania, din anul 1987.

Voi relata câteva momente din perioadele 1 iulie – 11 august 1940, 4 august – 22 noiembrie 1941, 17 aprilie – 16 noiembrie 1943, când am fost concentrat în detaşamentele de muncă forţată obligatorie (MFO). Aceste concentrări au fost în localităţile Seleuş, Cuvin, Şiria, Ghioroc şi Pâncota. În perioada 30 martie – 18 mai 1942 am fost repartizat pentru a presta MFO la Arad, în cadrul Intreprinderii Comunale.

La aceste concentrări, durata zilei de muncă era de 14-16 ore, deseori prelungită cu 1 sau 2 ore, ca sancţiune pentru vreun „delict” real sau imaginar. Am fost bătut de torţionarul lt. Nicolaescu, instruit în Germania de hitlerişti. Am fost bătut în faţa bisericii din Şiria, aşezat la deal cu pantalonii în mână, pentru că am râs de o glumă a unui coleg cu care am fost la corvoadă, la popotă. Fiind sub comanda directă a mr. Vitcu, deseori am executat ore de carceră, după ce, în prealabil, mi s-au administrat bătăi cumplite.

La concentrările din Seleuş, Cuvin, Ghioroc şi Şiria, am lucrat la săpăturile pentru canalul antitanc Matca. Am fost încartiruiţi într-un grajd, dormind pe paie, inhalând miros de bălegar. La Şiria, sub comanda lt. Nicolaescu, eram puşi la săpat şanţul în apă până la brâu, mocirlită.

Foto: din colecția lui Ladislau Schlesinger

Eram atacaţi în permanenţă de lipitori, de care nu puteam scăpa. Tot Nicolaescu, spre amuzamentul lui, avea obiceiul să comande în mod repetat: „drepţi-culcaţi” şi ne obliga să alergăm pe partea taluzată a canalului adânc de 6-7 metri. De multe ori ne pierdeam echilibrul, rostogolindu-ne, încasând răni şi jupuituri pe care nu aveam unde şi cum să le spălăm pentru a le dezinfecta. După această activitate comandată urma pedeapsa de prelungire a orelor de muncă până la ora 22 şi chiar 24, a doua zi începându-se activitatea „normal” la ora 5 dimineaţa. Deplasarea la frontul de lucru se făcea pe jos, parcurgând 10-14 km dus şi tot atâţia întors, după cum avansam cu săpatul canalului. Spălatul hainelor şi trupului, spre exemplu la Seleuş, se făcea în canalul morii, pe malul căruia era amplasată tabăra. Şi acesta a fost cazul cel mai fericit.

În 1943, când a murit mama mea şi am cerut permisie pentru a merge la înmormântare, comandantul detaşamentului m-a întrebat: „Cât?”. Când a văzut că sunt contrariat, mi-a dat o permisie de 2 zile.

În timpul concentrărilor la MFO m-am îmbolnăvit de miocardită, boală constatată de medicul detaşamentului. Certificatul medical a fost „supervizat” de către comandantul detaşamentului şi în loc de spital am fost trimis în continuare la muncă, fiind declarat „apt”. Şi astăzi sufăr de anghină pectorală şi cardiopatie ischemică.

Cele de mai sus reprezintă doar câteva imagini care persistă în memoria mea, privind acea neagră perioadă”

La scurt timp după primirea acestei scrisori am citit despre disputele privind propunerea de a ridica la Păuliș un monument dedicat ostaşilor maghiari, apoi am studiat pe Internet tematica legată de luptele de la Păuliş, din perioada 14-20 septembrie 1944, de eroismul legendar şi de sacrificiul elevilor școlii de subofițeri Radna, care au constituit „Detaşamentul Păuliş”. În 10 septembrie 1944 ei au primit ordin să organizeze apărarea localităţii Păuliş şi să nu dea voie inamicului să pătrundă în defileul Mureşului. În 15 septembrie au avut loc cele mai cumplite şi sângeroase încleştări de la Păuliş, în sectorul Companiei 6 puşcaşi, care îşi avea poziţia de o parte şi de alta a şoselei Arad – Deva. Şoseaua era tăiată de un canal cu o deschidere de aproximativ 20 m şi cu o adâncime de 8 – 10 m, un canal care făcea parte din fortificaţiile de vest. Acest şanţ a fost aliatul nostru cel mai de seamă, pentru că n-au putut să treacă tancurile şi carele de luptă cu care ne-a asaltat inamicul.”

Citind despre acele lupte, am remarcat referirile la aliniamentul apărat de aceşti eroi: canalul Matca și am făcut următoarea asociere: Evreii au săpat canalul Matca, cel care a servit ca bază a apărării poziţiei Detaşamentului Păuliş, împiedicând înaintarea armatei horthyiste, uşurând avansarea trupelor sovietice, care, la rândul lor, au izgonit din Arad pe horthyişti, salvându-i pe evreii care urmau să fie duşi la pieire! Bazat pe logica acestui „nimic nu este întâmplător”, ca o mângâiere pentru urmaşii celor chinuiţi şi batjocoriţi atunci, la muncile forţate, îndrăznesc să afirm: suferinţa lor nu a fost în zadar!

Şi privind Monumentul Eroilor de la Păuliş, cunoscând şi faptul că unul din principalii realizatori ai statuii soldatului de pe monument este regretatul sculptor Emil Vitroel, tot un evreu, am avut o viziune: puţin mai încolo, pe malul canalului Matca, zăream o modestă placă memorială cu inscripţia: „Acest canal, care a avut un rol important în oprirea ofensivei horthyiste de către eroicii ostaşi ai Armatei Române, a fost săpat, în anii 1942-1943, de către evreii din zona Aradului”. Poate cândva, cineva din oficialii locului, va avea aceeaşi viziune…

Ionel Schlesinger

(prima versiune a acestui articol a apărut în publicaţia Shalom a Comunităţii Evreieşti Arad)