A doua întâlnire cu cenzura comunistă a avut loc în perioada când eram deja considerat definitiv o persoană opusă regimului şi ajunsesem la “munca de jos”, pe șantiere de construcții de locuințe muncitorești. Mă obișnuisem cu soarta mea, sperând ca ea să fie temporară şi să pot pleca din ţară.

Microbul scrisului mă mai invada din când în când şi scriam fabule, epigrame şi mici piese de teatru, sub diverse pseudonime. Câţiva amici apropiați îmi înlesneau să le public în Sportul Popular, Urzica şi alte periodice, sau să fie puse în scenă la teatre minore din provincie. (Acum câțiva ani, fiind în vizita la București, am avut plăcerea să regăsesc arhivele unora dintre aceste publicații şi m-am amuzat copios recitind “creaţiile” lui Ion Cosmin şi Radu Olteanu, nume de plume sub care mă ascundeam.) Îmi găseam inspirația în evenimentele cotidiene. Uneori decideam să păstrez rezultatele numai pentru mine, gândindu-mă la consecințe. Așa a fost cazul cu o fabulă inspirată de niște cazuri mai ciudate, petrecute pe șantierul nostru.

Era în perioada când conducerea PMR începuse să-și dea seama că avea un aparat de activiști şi funcționari supradimensionat, majoritatea fără vreo funcție precisă, ba chiar încurcându-se unii pe alții; salariile lor costau o avere. Cei mai mulți nu aveau o calificare precisă și erau greu de plasat în alte funcții. Soluția logică ar fi fost să fie trimiși să înveţe o profesie, dar niciunul nu voia să redevină om de rând! “Savanții” de la PMR au ales un drum neașteptat, cu consecințe nefaste: foștii activiști au fost încadrați în intreprinderi sau instituții, în posturi de conducere pentru care nu erau calificați. Cei cu bun-simț au înțeles situația, au considerat noul post ca pe un titlu onorific şi au încercat să nu se amestece, iar noii colegii îi acceptau. Din păcate, ei erau în minoritate. Ceilalți intrau plini de sine în noile posturi, se băgau peste tot, devenind o problemă. Așa a fost pe șantierul nostru cu “tovarășul Dănilă” venit de la Snagov, unde fusese activist, şi încadrat pe șantier ca “director de inovații”, ceea ce nimeni, şi probabil nici el, nu știa ce înseamnă. Dacă nu ar fi făcut nimic şi și-ar fi încasat numai salariul, (destul de mare), nu ar fi deranjat pe nimeni. Dar tovarășul voia să ştie câtă vopsea folosesc zugravii, cât câștigă dulgherii pe oră, de ce este nevoie de cinci betoniere, voia să știe totul, fără să explice de ce.

Odată a avut însă o întâlnire care nu l-a amuzat. Venise la mine să controleze statele de salarii şi se mirase cât de mult câștiga echipa de lipoveni care lucra la fundațiile noilor clădiri. La vremea aceea lipovenii, deși nu mulți, dominau săpăturile de fundații, câștigând denumirea bine-meritată de “excavatoare cu barbă”. Vânjoși, bărboși, cu mușchi de oțel şi o energie nemaipomenită, lucrau pe multe șantiere, cu cazmale sau hârlețe, câteodată la 3-4 metri adâncime şi cu un randament extraordinar! Erau oameni tăcuți şi încăpățânați. Dănilă voia sa afle mai mult şi l-a luat la întrebări pe șeful lipovenilor. Acesta, o namilă de om, s-a făcut că nu înțelege şi s-a întors la lucru. Dănilă nu s-a lăsat, până când lipoveanul i-a tras o înjurătură pe rusește şi i-a aruncat o cazma de nisip peste pantofii proaspăt lustruiți. Pentru Dănilă a fost o insultă. A revenit cu un aparat de fotografiat şi a început să facă poze la parapetul fundației. Nu prea știa de ce, doar ca să-i intimideze. Dar nu se aștepta la reacția lipovenilor. Ca la comandă, de la 3 metri adâncime, toți au început să arunce spre el lopeți de pietriș şi pământ. În câteva clipe Dănilă, murdar din cap până-n picioare, a luat-o la fugă spre birouri. Abia mai târziu a aflat că lipovenii aveau un statut special, unii sub oblăduirea Ambasadei Sovietice, și i-a lăsat în pace.

Întâmplarea aceea şi altele similare m-au inspirat să scriu o fabulă, pe care o țineam acasă, departe de ochii curioși, până când m-am întâlnit cu Doru, un amic cu care participasem pe la 12-13 ani într-un cenaclu de tineri poeți la Editura Tineretului, unde publicasem versuri. Doru era un om foarte talentat, dar “comod” (ca să nu spun leneș) şi făcea numai ce-i plăcea. Putea să-și permită, pentru că era “tare-n tată”. Expresia a fost creată pentru Lica Gheorghiu, fiica lui Dej, care voia să fie actriță de cinema, deși era mai lată decât înaltă. Avea o faţă frumușică, dar nu putea fi filmată de la gât în jos. Oricum regizorii, până şi Radu Beligan sau Liviu Ciulei, se băteau să o distribuie în filme, deoarece era o garanție pentru succes şi promovare.

Tatăl lui Doru nu era la același nivel. Fusese colonel de tancuri și era invalid în urma unui accident grav din timpul unor manevre militare. Fusese coleg la academie, chiar un fel de prieten cu Emil Bodnăraș și revenise în ţară cu Divizia Tudor Vladimirescu. Cum nu se amesteca în nicio camarilă, era un om ireproșabil. Cât despre Doru, i se găsise un post fără mari răspunderi, ca redactor-șef al unei fițuici de opt pagini pentru învățătorii şi profesorii de liceu din Ilfov şi împrejurimi, care apărea o dată sau de două ori pe lună. Cum se plictisea, s-a gândit să o îmbunătățească și-a transformat pagina 7 într-un fel de magazin cu glume, poezii, caricaturi, rebusuri. Restul era propaganda obișnuită, care se găsea peste tot. Se spunea că majoritatea cititorilor citeau pagina 7, apoi aruncau ziarul. Cum Doru nu se temea să se întâlnească cu un prieten ajuns să lucreze pe șantiere, ne vedeam de vreo două ori pe an într-o cafenea de cartier, unde puteam pălăvrăgi și glumi nestingheriți. El m-a întrebat dacă mai scrisesem ceva şi cum tocmai terminasem fabula, o adusesem ca să i-o arăt, dar nu pentru publicare! Din prudenţă o semnasem cu un nume fictiv, Dumitru Caracal.

Școala de zbor

Undeva în lume, într-o seară,

A fost deschisă, cu multă fanfară,

O școală de zbor

Pentru amatori.

Instructorii, toți verificaţi de cei “de mai sus”,

Imediat au adus.

Cărți şi programe să fie studiate

Cu răbdare şi asiduitate.

De la Wright şi mulți alții ca el,

Elevii citeau zi şi noapte cu zel.

Chiar fără să-şi facă speranţe deşarte

Fiecare devenise “tobă de carte”!

Din păcate însă, ceva s-a-ntâmplat

Când a venit momentul să practice

Ce au învățat,

Deoarece studenții au aflat

Ceva neașteptat.

Că distinşilor instructori angajați,

Care fuseseră “de sus” verificați

Le lipsea o anumită calificare:

Niciunul nu știa cum să zboare!

Ca urmare, studenții, vechi şi noi

Au cerut imediat banii înapoi

Când au aflat tot secretul:

Că șefii risipiseră bugetul!

După care, cum era evident,

Școala a declarat faliment.

MORALA nu este de fapt necesară,

Se mai întâmplă şi la noi în ţară!

A citit-o de două ori, a râs cu poftă şi mi-a cerut permisiunea să i-o arate “lui tata”, care “se va amuza”. Deși la început m-am opus, eram măgulit și i-am permis, cu condiția ca în niciun caz să nu fie publicată. Nu ar fi fost bine nici pentru ziar!

Două zile mai târziu un alt amic m-a trezit la realitate, când mi-a spus că Doru nu era de găsit și publicația lui fusese interzisă. Motivul: publicase o poezie “anti-partinică”, scrisă de un necunoscut! Se pare că nici în echipa sa minusculă nu lipseau informatorii cenzurii. Ei au sesizat de urgență situația, care a fost imediat transmisă tovarășei Constanţa Crăciun, pe atunci “hingherul” șef al cuvântului scris.

Soarta mea atârna de purtarea lui Doru. După cum am auzit, a susținut cu tărie că primise fabula într-o scrisoare de la un învățător, cu câteva luni în urmă, și o păstrase într-un “şpalt” în caz că avea nevoie de o umplutură comică. Nici nu-i trecuse prin cap că avea un conținut “dăunător”, dar nu păstrase nici plicul şi nici scrisoarea, pentru că era plictisit de arhive! Iar săptămâna trecută, neavând material suficient, a publicat fabula fără să se gândească prea mult. După părerea mea, Constanța Crăciun nu l-a crezut, dar poate s-a gândit ca nu ar fi bine să se ia la cuțite cu un cunoscut al lui Emil Bodnăraș, care își iubea fiul! A închis ochii, dar revista a dispărut! Nu l-am mai întâlnit pe Doru, din prudenţă. Am auzit că aterizase la un teatru din Craiova sau Buzău, în funcţia de secretar literar.

Cât despre tovarășul Dănilă, soarta lui a fost amară, dar meritată. Întâi a fost acuzat că se “încurcase” cu o tânără de pe șantier, deși era căsătorit, şi o lăsase însărcinată. Abia a rezolvat problema, când a făcut o greșeală fatală la o ședință de partid. Când a votat ridicând carnetul de partid, i-a căzut din el o icoană! Dănilă s-a îngălbenit şi a început să se bâlbâie, că icoana nu-i aparţinea, că o confiscase cu o zi înainte de la un muncitor. Voia să o depună la partid, dar uitase! Nimeni nu l-a crezut şi două săptămâni mai târziu omul a dispărut. Se spunea că ajunsese administrator la o Gospodărie de Stat (GAS) lângă Miercurea Ciuc.

Sic transit gloria mundi!

Jack Chivo