Pare un titlu senzațional, ca pentru a-i face pe cititorii avizi de senzații tari să parcurgă texte care adesea nu îndreptățesc titlul. Eu aș vrea doar să ilustrez câteva idei care ne preocupă, o parte a proiectului de pace al președintelui Trump.

Primul ministru al Statului Israel, Benjamin Netanyahu a declarat în preajma alegerilor și a formării noului guvern că la 1 iulie guvernul va extinde suveranitatea Israelului asupra Văii Iordanului. 

Titlul articolului meu nu este un titlu ”de senzație”, ci o realitate obiectivă. Valea râului Iordan este cea mai adâncă matcă de râu din lume. Pornind din lacul Kineret, de la 212 m sub nivelul mării ajunge în Marea Moartă, la 400 m sub nivelul oceanelor lumii. 

Intenția anunțată și așteptată cu interes de o mare parte a opiniei publice din Israel, mai cu seamă din dreapta spectrului politic, nu a fost pusă deocamdată în aplicare. Comentatorii politici au emis opinii diferite asupra cauzelor care l-au oprit pe Netanyahu să se țină de promisiune, cu toate că pentru un politician de talia lui este dezastruos să-și încalce flagrant promisiunile. Unii consideră că valul de proteste al unor țări arabe, dar mai ales al unor factori politici palestinieni, a determinat reținerea primului ministru, alții dau vina pe pandemia de coronavirus, sau pe protestele unei părți a populației israeliene, deși guvernul nu ar trebui să justifice proteste populare. Poate fi bănuită scăderea dramatică a popularității președintelui Trump, considerat autorul (cel puțin moral) al proiectului de anexare teritorială. Oricare ar fi cauza, binecunoscuta zicală ”nimic nou sub soare” se aplică și în acest caz.

Un proiect scos de la naftalină

Proiectul de anexare a Văii Iordanului a fost propus de generalul Yigal Allon în iulie 1967, imediat după încheierea Războiului de Șase Zile. În timpul războiului, guvernul de stânga era condus de Levi Eshkol, iar Yigal Allon fiind ministrul muncii. 

De ce tocmai ministrul muncii să se ocupe cu o problemă politică de asemenea amploare, anexarea unei părți a teritoriului atribuit de ONU în 1949 unui potențial stat arab, care nu a reușit să se constituie de fapt și de drept nici după 70 de ani de la acea istorică hotărâre (Rezoluția 181)? Există mai multe răspunsuri. Cel mai simplu este recunoașterea situației cu care se confrunta Statul Israel după uluitoarea sa victorie. Cea mai stringentă problemă era că în cei 19 ani de la proclamarea independenței și până la Războiul de Șase Zile, populația evreiască s-a triplat. Au imigrat aproape două milioane de evrei din toate colțurile lumii, vorbind limbi diferite, cu culturi diferite, având în comun doar profunda conștiință a evreității lor. Cei mai mulți aveau profesiuni, experiență de viață și așteptări care nu puteau să fie îndeplinite în mod corespunzător în noua lor patrie (ea însăși nouă). Și totuși au venit, mânați de idealul sionist și de amenințările din diaspora. 

”Paradoxul palestinian” a adăugat acestei creșteri benefice și așteptate, una surprinzătoare și (aparent) inexplicabilă. Cei 700.000 de arabi care trăiau în Palestina la terminarea Mandatului Britanic, despre care se afirmă că ar fi fost ”alungați” de către ”agresorii israelieni” sau că ar fi fugit în urma Războiului de Independență, au devenit ”refugiații” sponsorizați de ONU (ei și urmașii lor de peste 3 generații). În mod miraculos, după 19 ani în Cisiordania ocupată și apoi anexată de Iordania în 1950, (demers nejustificat de nicio hotărâre a ONU!), locuiau în 1967 circa 700.000 de arabi pe lângă cei 350.000 din fâșia Gaza ocupată de Egipt.

După această enumerare demografică, nu e de mirare că ministrul muncii era preocupat de pericolul sporirii de la o zi la alta a numărului de guri de hrănit și a brațelor de muncă de angajat și remunerat.

Un ministru cu rădăcini din România

Yigal Allon, ministrul care la scurt timp după Războiul de Șase Zile a inițiat proiectul care îi poartă numele. de anexare a văii Iordanului, era unul din puținii lideri importanți, care s-a născut și a murit în Israel. S-a născut în 1918, în satul Kfar Tavor, la poalele muntelui cu același nume. Muntele Tabor îngemănează tradiția iudaică, pomenită în Vechiul Testament (Cartea Judecătorilor) ca locul bătăliei dintre Israeliții conduși de Barak și profetesa Debora împotriva canaaniților, cu tradiția creștină privitor la transfigurarea lui Isus.

Tatăl lui Yigal, care se numea Ruven Peicovici, a plecat foarte tânăr din România, probabil în august 1882, cu vaporul Tetis, pe care s-au îmbarcat 228 evrei tineri și foarte tineri din Bacău, Moinești, Cârja, Focșani și Galați. În 12 august 1882 ziarul Fraternitatea din București menționa: ”ți se rupea inima privind pe acești nenorociți cari au părăsit vetrele lor, plecând spre locuri depărtate pentru a-și căuta o existență mai bună”. Deci tinerii sioniști nu erau niște coloniști feroce, porniți să-i subjuge pe bieții arabi, ci niște amărâți care încercau să-și regăsească patria de mult pierdută, în care să poată fi socotiți oameni egali celorlalți. Tânărul Ruven, împreună cu treizeci din tinerii veniți din Moldova românească s-au așezat pe povârnișul Muntelui Canaan și au întemeiat o așezare denumită foarte potrivit Rosh Pina (Colț de stâncă). Astăzi Rosh Pina este un orășel turistic cu vreo 4000 de locuitori, unde se păstrează cu respect amintirea tinerilor haluțim (pionieri) veniți din România să-și construiască un cămin și apoi o patrie. 

Într-o vale din apropiere, numită poetic Ghei Oni (valea forței), un grup de tinere din orașul apropiat Safed (Țfat) au poposit într-o plimbare montană. Băieții din Rosh Pina n-au scăpat ocazia să cunoască fetele din Safed, renumitul oraș al Cabalei și cabaliștilor. Așa s-au cunoscut și părinții lui Yigal, care după căsătorie și-au ebraizat numele în Allon (stejar).

De la vârsta de bar mițva (13 ani, pragul de maturitate la care băieții evrei devin membri ai comunității) tânărul Yigal s-a dedicat carierei militare. În 1931 a devenit șomer (străjer), stând de pază în slujba așezărilor evreiești. După experiența răscoalei arabilor din anul 1921, conducătorii Ișuvului (populația evreiască din Palestina) șefii Agenției Evreiești, David ben Gurion și Haim Arlozorov, începuseră organizarea unei forțe militare proprii, după ce mulți ani conducătorii evrei încredințaseră puterii britanice grija apărării avutului și vieții populației evreiești.

Un sionist creștin

Trebuia pusă în valoare armata clandestină de autoapărare Haganah (apărare) înființată de Zeev Jabotinsky încă din 1920. Un sprijin excepțional în organizarea unei structuri de apărare eficiente a fost oferit de un ofițer britanic transferat în Palestina pe perioada Mandatului. Era Orde Wingate, mare sionist creștin, general-maior de excepție, care alături de Itzhak Sadeh, comandantul Hagana, a pus bazele unei remarcabile armate evreiești, care împlinește 100 de ani și se bucură (pe bună dreptate) de mitul invincibilității. (Hagana a fost nucleul viitoarei Armate de Apărare a Israelului.)

Venirea lui Wingate în Palestina nu era întâmplătoare. În afara experienței lui și a succeselor obținute în organizarea și antrenarea unor trupe de elită, specializate în lupte de gherilă, el era și un ofițer profesionist în materie de informații. Deceniul marcat de venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania era un moment grav de cotitură în istoria Europei și a lumii, dar mai ales în istoria frământată a evreilor din Europa. Antisemitismul era unul din principalii piloni al ideologiei și practicii politice promovate de Germania hitleristă. În căutare de aliați, Hitler a stabilit relații strânse cu dușmanii evreilor din țările arabe și în primul rând din Palestina. Vârful de lance al acestor relații devenite publice în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost Muftiul Ierusalimului, Hajji Amin al-Husseini, criminal de război nejudecat și necondamnat. Primul act major a fost declanșarea revoltei arabe din 1936-1939. Motivul oficial era răzbunarea morții lui Izz ad-Din al-Qassam, un predicator musulman din Siria, care făcea propagandă vehementă împotriva Angliei și Franței, dar mai ales împotriva sionismului și evreilor. Arabii din Palestina, manipulați de Husseini, cereau interzicerea imigrării evreilor.

Zdrobirea revoltei de către militarii englezi susținuți și de paramilitarii evrei, a fost dură, dar nu suficient ca să liniștească spiritele încinse ale arabilor.

În 15 mai 1941 (exact cu 7 ani înaintea Proclamării Independenței Statului Israel) a fost înființat PALMACH (Forța de Șoc), armata de elită a Ișuvului. Primul său comandant a fost Yitzhak Sadeh, adjuncții lui fiind Yigal Allon și Moshe Dayan, deveniți notorii 7 ani mai târziu.

Crearea PALMACH, cu acordul tacit al englezilor, nu a fost întâmplătoare. Armata germană condusă de Rommel se apropia de Egipt. În eventualitatea dramatică a unei retrageri britanice din Palestina, forța de șoc evreiască trebuia să apere așezările evreiești și să saboteze agresiunea nazistă. În nord exista pericolul unor atacuri ale armatel franceze de Vichy de pe teritoriul sirian. PALMACH era pregătit să intervină prin acțiuni de sabotaj și gherilă. După încheierea Războiului Mondial, PALMACH, sub comanda lui Yigal Allon, a intrat în ilegalitate, continuându-și misiunea de ”forță de șoc”, de astă dată pentru apărarea așezărilor evreiești din Palestina și pentru salvarea supraviețuitorilor evrei din Europa. Ei luptau împotriva arabilor, care atacau așezările evreiești, și împotriva englezilor care împiedicau intrarea supraviețuitorilor Holocaustului în țara speranțelor, Ereț Israel. 

După dezastrul suferit de poporul evreu în anii cumpliți ai celui de al Doilea Război Mondial, nimic nu era mai important decât adăpostirea și ocrotirea celor care au mai rămas în viață. Conștiința lumii ar fi trebuit să fie zguduită și să îmbie la compasiune față de rămășițele chinuite ale celui mai vechi popor din Europa. Cu rare excepții, atitudinea generală a fost în cel mai bun caz indiferența. În multe locuri supraviețuitorii lagărelor morții au fost întâmpinați cu ostilitate. La fel și în Palestina, unde nu au fost lăsați să intre, cu toate că țara le fusese atribuită de cea mai înaltă autoritate politică a omenirii, drept ”Cămin Național”. Unul din principiile fundamentale pe care s-a clădit edificiul legal al lumii moderne a fost dreptului popoarelor la autodeterminare. De ce a fost (și încă mai este) acest drept pus sub semnul întrebării pentru poporul evreu?

Un antisionist evreu

După prăbușirea Imperiului Otoman și preluarea controlului britanic asupra Palestinei prin Mandatul acordat de Liga Națiunilor, un fior de speranță a străbătut ”ulița evreiască”, mai ales în țările Europei de Est, unde trăiau cele mai numeroase și mai năpăstuite mase evreiești. Primele valuri (modeste) de alia (emigrare în Țara Sfântă) cu precădere din România și Imperiul Rus (inclusiv Polonia care era sub stăpânire rusească) au pus bazele Ișuvului, care număra cca. 90.000 de temerari, dispuși să lupte cu natura și cu dificultățile oricărui început. Revoluția din Rusia ar fi trebuit să fie momentul deschiderii drumului spre ”Statul Evreu” visat de Herzl și de zecile și sutele de mii de sioniști entuziaști din marele imperiu de la răsărit. Nu a fost să fie așa. Revoluția bolșevică a adus doar un alt tip de asuprire. În locul țarului au apărut alți satrapi, cel puțin la fel de asupritori. ”Problema evreiască” a fost luată în primire, la indicațiile lui Lenin, de o secție specială a Comitetului Central Comunist, denumită Yevsekțiya (secția ”ievreiască”), care trebuia ”să destructureze viața tradițională evreiască, să desființeze mișcarea sionistă și cultura ebraică” și să educe ”masele muncitoare evreiești în spiritul luptei de clasă și a mărețelor idealuri comuniste, determinându-i să devină membri ai organizațiilor revoluționare”. Evident că despre emigrare nici nu putea fi vorba. Președintele Yevsekțiyei era Semyon Diamantstein, un ”tovarăș” evreu, cunoscător al ”domeniului”. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Sinagogile au fost închise, organizațiile sioniste interzise, mulți activiști condamnați. După venirea la putere a lui Stalin a urmat marea epurare, în care a fost condamnat și executat și Diamantstein, evreul antisionist. După moartea lui Stalin a fost reabilitat, dar nu mai a apucat să vadă cum peste un milion de evrei (între care și mulți membri de familie neevrei) din țările fostei Uniuni Sovietice au făcut alia, iar Yevsekțiya și chiar PCUS au dispărut fără urmă.

David contra noului Goliat

Sfârșitul Mandatului Britanic, anunțat pentru 15 mai 1948, a creat o stare de neliniște firească în Palestina. Soarta ei a fost, cel puțin teoretic, hotărâtă de ONU, care în 29 noiembrie 1947a adoptat istorica Rezoluție 181, de partajarea teritoriului palestinian (respectiv a ce a mai rămas după proclamarea Iordaniei). Arabii, atât cei din Palestina cât și cei din celelalte state arabe au refuzat să accepte Rezoluția ONU. În perioada premergătoare retragerii trupelor britanice, formații paramilitare arabe și bande organizate aparent ad-hoc, dar coordonate din umbră de Hajji Amin al-Husseini, atacau așezările evreiești și zonele urbane locuite de evrei. Formațiile PALMACH conduse de Yigal Allon au jucat un rol covârșitor în protecția populației și a structurilor prestatale evreiești, asigurând condițiile pentru proclamarea independenței. În 15 mai 1948 Statul Evreu a fost proclamat și a început să funcționeze. Statul Arab nu s-a constituit și nu a început să funcționeze, în schimb statele arabe din jur, ignorând rezoluțiile ONU, au atacat împreună noul Stat, recunoscut deja de principalele state membre ale Consiliului de Securitate (SUA, URSS, Marea Britanie). După orice logică elementară și bun simț politic, statele agresoare ar fi trebuit excluse din ONU și sancționate pentru încălcarea autorității acestei organizații internaționale, chemate să mențină pacea lumii după al Doilea Război Mondial. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Statul Evreu, alcătuit în mare măsură din supraviețuitori ai Holocaustului, a fost lăsat în prada atacului unei alianțe militare agresive. Statul Israel a rezistat, incredibil, asaltului supranumeric al unor armate organizate și superior dotate tehnic, obținând o victorie fără drept de apel. 

Sub comanda iscusită și curajoasă a lui Yigal Allon, PALMACH și-a îndeplinit strălucit datoria, în Galileea, la deschiderea drumului spre Ierusalim, unde erau asediați aproape 100.000 de locuitori evrei, în centrul țării, la Lod și Ramleh. Dar conform hotărârii noului guvern condus de Ben Gurion, toate formațiunile paramilitare au fost desființate și incluse în Armata de Apărare a noului stat. Ele au împlinit un rol esențial în perioada de pregătire pentru independență, în lupta quasi clandestină împotriva grupărilor ostile arabe, pentru apărarea populației viitorului stat, în ciuda unor erori comise. Generalul Yigal Allon a preluat comanda Frontului de Sud al Armatei israeliene. Avea doar 30 de ani!

La așa o vârstă nu se încheie o carieră, chiar dacă ai realizat mai mult ca alții într-o viață lungă. Yigal Allon a plecat să-și completeze studiile la Oxford, luându-și licențe în istorie și filozofie, după care a intrat în politică, fiind unul din fondatorii stângii laburiste din Israel, prin întemeierea partidului Ahdut ha Avoda (Uniunea Muncii). Ales deputat în Knesset în cinci legislaturi consecutive, a devenit membru al mai multor guverne. A fost ministrul muncii (1961-67), viceprim-ministru (1967-74), ministrul educației și culturii (1969-74) și ministru de externe (1974-77). 

Planul pentru o pace ”în reluare”

Perioada de după Războiul de Șase Zile era foarte promițătoare din perspectiva încheierii păcii cu lumea arabă. De două ori învinse, statele arabe reflectau tot mai serios la o modalitate de a accepta existența Statului Israel, găsirea unui modus vivendi alături de statul evreilor, pe care îl considerau un intrus în lumea lor. Cel mai conciliant a fost Regele Hussein al Iordaniei, mereu dispus la dialog, probabil și datorită educației și atitudinii pro-britanice. După memorabilul ”Septembrie Negru”, încercarea nereușită a OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) condusă de Yasser Arafat, de răsturnare a monarhiei din Iordania și preluarea puterii de către teroriștii palestinieni, regele Hussein era și mai dispus la un dialog cu guvernul israelian. Întâlnirea dintre regele Hussein și Yigal Allon, atunci viceprim-ministru, a fost mai mult decât amicală. Allon nu doar că vorbea engleza de Oxford, dar vorbea perfect și limba arabă. Planul lui de a crea un inel protector, format din așezări evreiești de-a lungul văii Iordanului anexată la Israel, legată de malul estic prin Ierihon, ceea ce asigura controlul Regatului Hașemit asupra malului de vest, nu a fost recuzat de rege. Ar fi fost o soluție bună, dar Nasser din Egipt și Assad din Siria nu au acceptat niciun fel de tratative sau înțelegeri cu Israel. Planul Allon includea și anexarea Ierusalimului de Est și a Blocului Etzion.

Yigal Allon, unul din importanții ctitori ai Israelui își petrece somnul de veci la Afula, după ce în 1977,  puțin înainte de moartea lui prematură la numai 61 de ani, a vizitat ca ministru de externe al statului Israel, țara de baștină a tatălui său, România.

Tiberiu Roth