Schwester Selma

Legendara Selma Mayer (1884 – 1984) a fost aproape 50 de ani sora șefă a spitalului Șaarei Țedek (Porțile dreptății).  A fost distinsă cu titlul „Cetățean de onoare al orașului Ierusalim”.  A murit la vârsta de 100 de ani, tot la spitalul căruia și-a dedicat viața.  Textul de față se bazează pe un interviu pe care ea l-a acordat în 2-XI-1971 dnei prof. Margalit Shilo de la Institutul de cercetare a evreimii contemporane, Secția de istorie orală a Universității Ebraice din Ierusalim. 

Între 1906 și 1916 am lucrat ca soră la spitalul evreiesc Salomon Heine (unchiul poetului Heinrich Heine) din Hamburg. Când a izbucnit războiul, surorile evreice, care până atunci nu puteau da examen de stat, au fost chemate să se prezinte și ele la examen.  Fiindcă nu se știa exact ce se cere la examen m-au trimis pe mine și pe încă o colegă din promoția mea să încercăm.  Aveam emoții mari, nu știam la ce să ne așteptăm, dar noi două am trecut, ba chiar cu nota maximă, pe când multe altele au căzut.

Dr. Moshe Wallach

Cu puțin înainte de Primul Război Mondial dr. Wallach a venit în Germania să caute surori pentru spitalul Șaarei Țedek din Ierusalim.  El a povestit că la Șaarei Țedek mai lucrase o soră din Olanda.  Înainte de a pleca în Palestina, ea a venit să învețe întâi germana în spitalul nostru din Hamburg.  Condițiile erau extrem de primitive, ea nu a suportat și a plecat.  Am hotărât să încerc să stau măcar până la sfârșitul războiului.  Nu am venit din motive sioniste, ci numai la cererea dr. Wallach.  După război am plecat în Germania și am rugat Comitetul pentru construcția unui spital evreiesc la Ierusalim să-mi caute o înlocuitoare.  Mi-au spus să mă întorc deocamdată la Ierusalim și când vor găsi pe cineva, mă vor anunța.  De 55 de ani tot aștept!

La venirea mea, la Șaarei Țedek era un singur medic, dr. Wallach.  De trei ori pe săptămână mai venea un chirurg de la Spitalul Diaconeselor.  Iar surori cu diplomă nu erau deloc.  Erau câteva fete inimoase, evreice, care îi îngrijeau pe bolnavi, dar nu aveau nicio pregătire.  Eu le-am arătat tot ce trebuiau să facă pentru îngijirea bolnavilor.  (De teorie nici nu era vorba!) Eu le-am dat o meserie și ele îmi sunt recunoscătoare până azi.

Spitalul Șaarei Țedek în epoca otomană

Pe atunci Șaarei Țedek era singurul spital din afara zidurilor – Bikur Holim exista deja, dar era în Orașul Vechi.  Dr. Wallach a strâns bani în Olanda și în Germania pentru construcția spitalului, care a fost deschis în 1902. 

Pacienți aveam de tot soiul, nu refuzam pe nimeni.  Veneau și arabi.  Majoritatea veneau din cartierele evreiești, Mea Șearim, etc.  Dar erau și oameni din cercuri mai elevate.  Erau pe atunci numeroși evrei sefarzi care jucau un rol important, cum ar fi familiile Mani, Meyuchas, Yellin, Rivlin.  Puținii care aveau bani plăteau pentru camere separate, ceilalți zăceau în săli comune.  Încă nu erau secții, totul era amestecat.

În timpul Primului Război Mondial a fost foarte greu.  Înainte de război primeam o dată pe lună din Germania tot ce ne trebuia.  Aveam un inspector pe nume Jonas Marx.  El se îngrijea să avem destule pansamente și măcar medicamentele esențiale.  Toate medicamentele veneau din Germania.  Dar trebuia să le ascundem, era interzis să primim lucruri din străinătate și turcii ne controlau. 

Tot din Germania primeam bugetul lunar.  Dr. Wallach era un om foarte cumpătat și a pus la o parte câte ceva pentru vremuri grele.  Din păcate era prea puțin.  Trebuia să ne rupem de la gură, dar bolnavii aveau destulă mâncare.  Noi ne mulțumeam cu puțin.

Mâncarea nu era o problemă prea mare.  Se găseau pui, era și carne – scumpă – și zarzavat.  Bucătăreasa era localnică și știa să le pregătească.  Prea gustos nu era, dar nu conta.  Pacienții erau mulțumiți, iar noi mâncam ce era.  În orice caz era cașer!  Pe vremea lui nu am avut niciodată reclamații de la evreii ultrareligioși.  Acum se plâng chiar și fără motiv.  Dar la nevoie tot la noi vin, nu la Hadassah!

Dr. Wallach era un om profund religios și până azi spitalul nostru respectă pe cât posibil cerințele religiei, șabatul și sărbătorile, fără a neglija sănătatea pacienților.  Dr. Wallach se îngrijea personal ca mâncarea să fie cașer.  Tot el făcea brit mila (circumcizii).  Avea un caiet în care nota toate detaliile: numele copilului, al părinților…  A făcut cu mâna lui mult peste 10.000 de circumcizii, poate chiar 20.000.  Oamenii veneau la el pentru că era medic și știa să lucreze steril.  Eu îi sterilizam instumentele și i le pregăteam pe o tavă.

Cu curățenia era greu, aveam numai apă de ploaie.  După Sukkot începeau rugăciunile pentru ploaie, ca să ne ajungă apa peste vară.  Apa murdară de după prima ploaie o foloseam la spălat pe jos.  Apa curată o păstram în două rezervoare și o fierbeam înainte de a o da bolnavilor.  Și totuși cu igiena stăteam bine.  Spitalul funcționa după principii germane și se punea mare accent pe igienă.  Tocmai de aceea dr. Wallach voia neapărat o soră germană, care să se priceapă.  Sterilizarea era împortantă mai ales la operații.  Aveam chiar un sterilizator pentru saltele. 

Pe vremuri erau ploșnițe peste tot și am luptat din greu ca să le stârpim.  Părțile metalice ale paturilor le ardeam la flacăra unui primus, saltelele le sterilizam și tot nu reușeam să scăpăm de ploșnițe. Când dr. Wallach vedea o ploșniță, începea să țipe.  În zilele noastre e mai ușor.  Ploșnițe nu mai sunt, în schimb s-au înmulțit gândacii de bucătărie.  Bunul Dumnezeu are grijă să nu pierdem contactul cu lumea animală…

La venirea mea tocmai bântuia tifosul exantematic, transmis de păduchii de corp.  Oamenii stăteau la coadă până la piața Mahane Yehuda (vreo 500 m) ca să-i internăm.  Niciodată nu am văzut atâția păduchi!  Surorile purtau salopete cu glugă – așa ne-am păzit de păduchi, ca să nu ne îmbolnăvim și noi.

De altfel epidemiile se țineau lanț: tifos exantematic, febră tifoidă, difterie…  Nici nu era de mirare – oamenii trăiau înghesuiți, nu puteau și nici nu știau cum să se păzească.  Veneau la dr. Wallach: „Copilul meu are dureri în gât.”  Nu știau să deosebească o amigdalită de o difterie.  Trebuia să-i internăm, adesea li se făcea traheostomie – și asta cu personalul pe care îl aveam la dispoziție…  Era groaznic.  A fost și meningită.  Era o boală foarte gravă și din păcate au fost destul de multe decese, cu toate că aveam deja antiser.  Cea mai groaznică a fost poliomielita din anii 50, când am adus din Anglia și din America „plămâni de fier”.

Am asistat la foarte multe nașteri, cu toate că nu era răspunderea mea.  Aveam o moașă, dar ea locuia în Mea Șearim și femeile care trebuiau să nască nu puteau aștepta.  Până venea ea, ele erau în grija mea.  Moașele tot eu le-am pregătit, le-am învățat cum să asiste la naștere și cum să-i îngrijească pe noii născuți.  Dacă un copil se năștea înainte de vreme, îl înveleam în vată – incubatoare încă nu erau.

Apropo, înaintea mea a mai fost încă o soră europeană, Estella Levisohn.  Era olandeză, dar învățase meseria la noi, la Hamburg, mi-a fost chiar elevă.  Abia a rezistat două luni, săraca.  Venise din motive sioniste.  Dar era prea tânără și nu avea experiența să conducă un spital.  La venirea mea și-a dat demisia și s-a dus să lucreze în Orașul Vechi.  Din păcate s-a infectat luând sânge unui pacient.  Se simțea foarte rău, avea frisoane și mi-a cerut ajutorul.  Nici eu încă nu prea știam să mă descurc, abia venisem la Ierusalim.  Am luat o trăsură și m-am dus la ea.  Trebuia internată, dar cum s-o aduc?  Tărgi erau numai la spital.  M-am întors, am luat o targă și o pătură, că era iarnă, am angajat doi bărbați vânjoși de pe stradă ca brancardieri și ei au adus-o la spital.  Din păcate după trei zile a murit.

Dr. Wallach era un om dificil și foarte strict, dar avea atâtea însușiri bune, încât trebuia să-i trec cu vederea neajunsurile.  Locuia în spital, la subsol, în condiții foarte primitive.  Lucra zi și noapte și mie îmi cerea același lucru.  Era un om de o abnegație extraordinară, în zilele noastre nu mai există așa ceva.  Cu toate greutățile îl respectam enorm.

În cabinetul dr. Wallach

În 1930 am primt încă un medic, pe dr. Schlesinger.  La început l-a ajutat pe dr. Wallach și după ce acesta a ieșit la pensie, în 1947, a devenit urmașul lui.  El a modernizat multe lucruri, a introdus gaz, apă curentă, aparat Roentgen, incubatoare pentru prematuri, etc.  Tot el a introdus împărțirea pe secții – chirurgie, medicină internă și boli infecțioase.  Dar odată cu valurile de imigranți a crescut foarte mult numărul nașterilor și Ministerul sănătății ne-a autorizat să închidem secția de boli infecțioase și să o transformăm în maternitate.

Școala de surori de pe lângă spitalul Șaarei Țedek a fost înființată în 1934, când au început să vină fete din Germania care doreau să învețe meseria de soră.  Printre olim (imigranți) se afla și familia Posen.  Erau oameni înstăriți, au avut mai multe magazine la Berlin și la Frankfurt.  Fiica lor voia să devină soră.  Tatăl i-a permis, dar cu condiția să aibă o diplomă, nu să facă muncă necalificată.  Philip Posen și cu mine am încercat să-l convingem pe dr. Wallach să deschidem o școală de surori.  Dar dr. Wallach era tot atât de încăpățânat ca Ben Gurion.  Avea niște idei fixe și era imposibil de discutat cu el.  A fost foarte greu, dar până la urmă am reușit să-l convingem. 

Școala dura trei ani. Primul profesor a fost dr. Meyer, pediatrul, un profesor excelent.  Fetele nu știau ebraică.  El le-a explicat întâi totul în germană și apoi a reluat materialul în ebraică – atâta cât știa și el.  Examenul se dădea sub egida mandatului britanic, ceea ce era și mai complicat.  Trebuia să aducem pe cineva care știa bine engleza, care să traducă comisiei de examen ce spuneau fetele în germană și ebraică.  Dar fetele au trecut examenul.  După întemeierea statului Israel, examenele s-au dat în ebraică.  Ministerul Sănătății a cerut ca la fiecare materie să fie un alt profesor, medic specialist în domeniul respectiv și așa am făcut.

Una dintre primele promoţii ale şcolii de surori. În rândul din față dr. Schlesinger, dr. Wallach, dr. Meyer, ??? și Schwester Selma

Contribuția mea a fost mai mult una practică.  Am dus fetele în secții și le-am arătat cum să îngrijească bolnavii și cum să evite pe cât posibil de a le provoca dureri.  În zilele noastre avem în școală un „salon” – o fată joacă rolul bolnavului și celelalte învață s-o îngrijească.  Pe atunci se învăța direct pe pacienți.  Fetele învățau foarte bine și până azi surorile din spitalul dr. Wallach sunt foarte apreciate.

Elevele școlii de surori au fost la început imigrante, cu timpul au intrat și fete localnice.  Situația s-a schimbat de când materiile sunt predate de medici specialiști.  De atunci am fost mai puțin activă în școala de surori, mai ales că nu am reușit niciodată să învăț bine ebraica. La început în spital se vorbea germana sau idiș, ebraica a intrat în uz curent după întemeierea statului Israel.  În zilele noastre nu te mai poți descurca fără ebraică.

***

Schwester Selma mai are multe povești, cine vrea poate să le citească aici (în engleză): https://www.szmc.org.il/UploadedImages//11_2015/MyLifeAtShaareZedek-Eng.pdf 

În 1979 spitalul Șaarei Țedek s-a mutat într-o clădire nouă. 

Spitalul nou

Clădirea istorică de pe strada Jaffa rămas o vreme părăsită, apoi a fost renovată și ea aparține astăzi radioteleviziunii israeliene.  

Hava Oren

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Marica Lewin commented on August 7, 2020 Reply

    Va Multumesc pentru acest interviu de excepție.
    Ce grele au fost începuturile in țara “ veche noua”, de cita devoțiune, atașament și patriotism au dat dovada locuitorii de atunci ai Yerusalimului! Schwester Selma și Dr Walach s- au dăruit integral nobilei lor profesii, au renunțat la viața personală, au salvat poate zeci de mii de bolnavi, au ajutat zeci de mii de copii sa se nască .
    Condițiile erau îngrozitoare la început de secol XX, dar cu tenacitate, voința, disciplina, spirit de sacrificiu, Schweitzer Selma a învins și a devenit unul din ctitorii recladirii tarii noastre dupa mai bine de 1800 de ani.

  • Tiberiu ezri commented on August 6, 2020 Reply

    Surori medicale ca Selma au pus bazele medicinei israeliene. Apropos de cele scrise de Hava, medicina nu este un “one man show“ care ar putea functiona fara surori, farmacisti, infirmiere, tehnicieni in diferite domenii, etc.

  • Andrea Ghiţă commented on August 6, 2020 Reply

    Impresionant devotamentul acestei surori care a avut o viaţă lungă, care dezvăluie o adevărată secţiune tranversală din viaţa spitalicească de aproape un veac din Eretz Israel.. E un portret model pentru cadrele medicale medii a căror activitate este foarte necesară şi preţioasă ţi în vremurile actuale de pandemie

    • Hava Oren commented on August 6, 2020 Reply

      Mulți consideră că un spital bun înseamnă medici buni și atât. În viața mea profesională eu m-am numărat printre „ceilalți” și știu cât sunt de importanți.

      • Tiberiu Georgescu commented on August 8, 2020 Reply

        Doamna Hava Oren, intaresc spusele dumnvoastra;fara surori, asistente, ingrijitoare devotate meseriei , esti legat de maini si de picioare..Am aproape 50 de ani de meserie in cele mai diferite imprejurari;m-am convins de acest adevar; ba mai miult, au fost situatii cand am avut de invatat de la surori maruntisuri ale meseriei, pe care nu le gasesti in nico carte, manual etc.Ma rog pt. sanatatea lor, iar celor ‘plecate” le respect memoria.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *