Prima întâlnire

Ca absolvent de grădiniță nu am prea făcut cinste acestei instituții. Cum se face că nu am fost o „floare”, așa cum s-ar fi cuvenit, ci mai degrabă, în ce privește cunoașterea limbii romăne, o „plantă“ mai puțin decorativă? Nu am fost suficient de serios, poate prea iubitor de jocuri și gesturi în detrimentul cuvintelor.

Cu părinții, acasă, vorbeam germana, iar cu prietenii din curte mă înțelegeam în limba maghiară. Locuiam la Cluj, unde ne mutaserăm cu cinci ani în urmă, venind de la Timișoara. Cu ghiozdanul plin, dar cu mintea destul de goală, am intrat în clasa întâi. În anii 50, Colegiul Național George Barițiu se numea Școala Medie Nr. 5.

Nu găsesc cuvintele adecvate pentru a descrie întâlnirea cu prima mea învățătoare, Doamna Elena Pop. Noroc? Izbăvire? O clasă, mai cu seamă cea dintâi, este un microcosm, iar dascălul, un demiurg – el poate să facă și să desfacă. Încerc să elucidez metoda învățătoarei mele, cum se face că tehnica ei pedagogică m-a ferit de necazuri și supărări? După lectura model, tovarășa învățătoare ne punea să stăm în cerc, în dreptul catedrei. Fiecare din noi citea cu glas tare paragraful prezentat în ziua respectivă. Calitatea lecturii determina plasarea într-unul din sectoarele: fruntași, mijlocași și codași. La început, cum bănuiți, eu m-am încăpățânat să rămân printre codași, cu toate că cercul era cât se poate de fluid. Am prins curaj atunci când mi-am dat seama că greșelile nu sunt subliniate, ba poate chiar trecute cu vederea, în vreme ce reușitele sunt amplificate. Am trecut destul de repede prin „purgatoriu“ – sectorul mijlocașilor și apoi m-am alăturat grupului de elevi silitori. Încrederea în forțele proprii am primit-o de la învățătoarea mea. Au fost fără îndoială și multe alte împrejurări care au făcut ca în memoria mea Doamna Elena Pop să stăruie ca o icoană.

A doua întâlnire

În 1983 am făcut primii pași pe drumul spre Israel. Se știe, cel mai lung drum începe cu un pas. În cazul nostru era vorba de înregistrarea dorinței noastre de emigrare la Ambasada Israelului din București. Eram perfect conștienți că facem ceva mult mai complex decât să coborâm dintr-un autobuz. Soția era alături de mine și la un moment dat am constatat că harta nu ne prea ajută. Ne-am adresat unui localnic, un trecător amabil, un domn mai în vârstă, care ne-a răspuns cam așa:

– Ambasada Israelului? Păi traversați, o luați spre dreapta pănă la primul colț, apoi… (evident, nu mai țin minte precis). O să vedeți o clădire mare, cam ca asta din față și o mulțime de soldați înarmați, dube, ofițeri… Vă păzim bine, că nu vă iubește lumea!

Amabilitatea se topise, ca iepurașul care dispare într-o scamatorie de revelion a lui Iosefini.

A treia întâlnire

Tot în perioada demersurilor și a pregătirilor febrile, când în sinea fiecăruia dintre noi – vorbesc de cei apropiați și dragi – se desfășura o luptă între hotărârea luată și dorul deja prezent de ceea ce știam că lăsăm în urmă, l-am întâlnit pe domnul Luchian. Ori de câte ori aveam necazuri cu televizorul, în acei ani când unii telespectatori își reanimau aparatele cu pumnii sau papucii, electricianul Luchian venea la noi cu soluții științifice și de durată.

Am intrat în vorbă și, din una în alta, am menționat și proiectata emigrare. El mi-a spus niște vorbe care mi s-au imprimat în memorie:

– Ehei, ia te uită, fiecare pasăre zboară spre ramura ei.

Am fost oare dezamăgit, mă așteptam cumva la regrete, încercări din partea lui de a opri trenul sau avionul? Mă așteptam să fiu „prelucrat”, așa cum făceau reprezentanții conducerii de la serviciu? Recunosc, luarea de poziție filosofică a electricianului m-a impresionat.

Câteva gânduri despre iubire și neiubire

Există oare o legătură între acceptarea, înnobilarea din clasa Doamnei Elena Pop, scamatoria de lângă ambasadă și mioritica detașare, poate indiferența lui Luchian? Cred că da. S-ar putea spune, pentru a prezenta ideile într-o formă mai organizată, că intră în acțiune un mecanism de procesare a unor date sociale. În cazul „laboratorului social“ din clasa întâi, prima etapă o constituie depistarea elevilor cu anumite probleme, urmând apoi preocuparea intensă de a-i activa și, la sfârșit, eliberarea lor la un nivel mai ridicat. Elevului în cauză i se oferă o ascensiune. În celelalte două situații selectarea se face fie cu scule deformatoare și o procesare intensă, fie cu detașare și punerea pe o altă „ramură”. De ce pun accentul pe truda, câteodată chiar frenezia procesării? Nu există o ilustrare mai bună decât efortul impresionant pe care îl făcea Creangă atunci când lucra cu un text, chiar modest, pe care voia să-l rotunjească, aducându-l prin limpezimea exprimării mai aproape de perfecțiune. Veți vedea că este vorba din nou de un experiment școlar. Sper că veți fi de acord apoi cu aplicarea concluziilor și dincolo de școală.

Să intrăm în atelierul institutorului Creangă, așa cum apare el în amintirile lui Th. Speranția, publicate în „Viața românească” din 1927.

Iată cum se adresează el coautorilor cărții de citire, Răceanu și Grigorescu, deschizând un caiet din „ÎNVĂȚĂTORIUL COPIILOR“, din 1871.

„– Doamne ajută: INUL ȘI CĂMEȘA. Ascultați?

– Da, ascultăm, zi-i.

– Ei, Inul și cămeșa… Din in ca și din cânepă tot pânză se face. Cum vi se pare vouă?! Ian ascultați: Din in ca și din cânepă…Din in?…

– Ei, zice C. Grigorescu, ce tot o frămânți și-o învârtești atâta?

Creangă își pune mâinile la urechi și cetește înainte, cu diferite întreruperi și diferite accentuări de cuvinte: Din in ca și… Răceanu se scoală și iese afară, apoi Grigorescu se scoală și iese după Răceanu… Prietenii își pierd vremea prin sat până seara, uitându-și de Creangă. Când se întorc, autorul, îndârjit, ședea tot la masă și scanda: Din in ca și din cânepă…”

Înverșunarea și încrâncenarea aceasta sunt prezente în actul creator, conducând spre consonanță și armonie, dar și, în cazul prelucrării unor viziuni deformate, în mecanismul care generează disonanță și ură.

Într-o serie de biografii tânărul Hitler este prezentat ca un artist ratat. Se știe foarte bine că în 1907 el a căzut la examenul de admitere la Academia de artă din Viena. Primul lucru pe care l-am aflat eu, în copilărie, despre dictatorul german, a fost că înainte de primul mare război, el confecționa niște abțibilduri nereușite, un concept estetic accesibil unui copil.

Sigur este faptul că artistul frustrat a îmbrățisat și apoi a absolutizat propaganda antisemită a primarului Vienei, Karl Lueger. Trecând de la o generație la cea următoare, ura își sapă un vad mai adânc și mai lat. Așa se face că de la „Wer ein Jude ist, das bestimme ich!” (Eu hotărâsc cine este evreu!), afirmația oarecum rezervată, restrictivă a lui Lueger, coborăm vertiginos până la teza lui Julius Streicher din ziarul nazist Der Stuermer: „Evreii nu fac parte din rasa umană”.

Hotărât lucru, acceptarea, șansa oferită unui copil înnobilează, ura înjosește.

În 2015 am revizitat Clujul. Am căutat Școala Nr 5. Nu știam că ea se „ascunde“ sub fațada Colegiului Național George Barițiu. Activând un mecanism de procesare ad-hoc, am căutat-o și pe Doamna Învățătoare. Am ajuns până la Biroul de evidență a populației de la Primăria Municipiului Cluj-Napoca. Nu am avut noroc.

Mulțumesc cititorilor, care mă ajută să-i ofer Învățătoarei mele – simbolic – un buchet de flori.

Thomas Lewin